O excursie istorică

Daniel Cristea-enache | 05.02.2013

Pe aceeași temă

Excursia istorică a lui Lucian Boia, care i-a întristat pe mulți și i-a dat autorului alura de crud, dar drept continuator al lui Maiorescu, oferă prilejul unui optimism lucid în tot ceea ce ține de cultura noastră, de „funcționarea“ și reinventarea ei continuă.

128 de pagini, generos spațiate și in­cl­u­zân­du-le pe cele de gardă și pe cele, albe, care „închid“ tipografic cartea De ce este România altfel? i-au fost de ajuns is­to­ri­cului Lucian Boia pentru a stârni dezbateri aprinse în prezentul nostru cultural. Nu mai poți deschide un nu­măr de revistă și nu mai poți accesa un site fără a gă­si comentarii și reacții la cel mai recent titlu al unui de­mitizator de profesie.

Interesul este explicabil prin garanțiile de profesionalism ale autorului, prin tematica și problematica volumului său, prin in­fla­marea spiritelor în jurul acestor subiecte (România, românii, specificul național, lo­cul și rolul nostru în lume) și, nu în ul­ti­mul rând, prin formula eseistică adoptată de Boia. Concluzii similare cu cele des­prinse în urma unor cercetări aplicate, cu documentele, referințele și parcursul de­monstrativ la vedere, sunt aici (ca și în Ilu­ziile literaturii române a lui Eugen Ne­grici) puse într-o narațiune condensată și teribil de enervantă.

Să spun din capul locului că, înțelegând mo­tivele și resorturile acestei enervări, nu o împărtășesc. Prefer un diagnostic exact acelei comode autoflatări decurgând din­tr-o supralicitare a literaturii sau istoriei naționale. Acest termen, național, în­seam­nă cu adevărat ceva în măsura în care îl umplem nu cu vorbe goale și cu emfaze patriotice. La el participă mai mult, în opi­nia mea, comediile lui Caragiale și cri­ticele lui Maiorescu (nu întâmplător, două nume invocate în mod repetat de către istoric) decât o fac textele de atitudine ale celor care i-au acuzat pe Caragiale și Ma­iorescu de nepatriotism.

Atitudinea nu ar trebui să fie „în chestie“ aici; însă, fiind un efect al punerii diag­nosticului, ele vor fi considerate îm­pre­ună. Lucrările demitizantului Lucian Boia vor fi judecate, ca și până acum, împreună cu receptarea lor publică, pasională, și cu sentimentele de mândrie rănită, pa­trio­tism jignit, conspiraționism universal din care sufletul nostru colectiv se hrănește.

Individual, admit că Lucian Boia ori Eugen Negrici ori Horia-Roman Pa­tapievici au dreptate; nu chiar în­totdeauna, dar de cele mai multe ori. La nivelul percepției și recepției pu­blice, însă, facem un reglaj fin și o adap­tare din mers la modelul receptărilor an­terioare, astfel încât să nu contrariem aș­teptările (tot) comune. Ne place canonul, dar nu și curajul celor care îl testează, îl forțează și – cât îi privește pe scriitori – îl re­formulează prin cărțile lor. Până să de­vină parte a Pantheonului, fiecare mare și liber spirit creator și-a jucat în operele lui anume această libertate, inacceptabilă pen­tru cititorul conservator, inerțial, comod. După ce scriitorul a ajuns în Pantheon, nimeni nu mai vorbește despre „por­no­grafia“ lui Arghezi și „obrăznicia“ lui Io­nescu. Libertatea lor artistică a fost ac­ceptată, dar tot în sensul acomodării și al adaptării la o realitate. Cititorul autohton conservator (căci există și unul curios de nou) se adaptează la o realitate culturală oricât de șocantă, însă după ce arta a devenit cultură și cultura a devenit ca­non.

Faptul că și cetățeanul român se adaptează lejer la guvernări de semn contrar – după criteriul guvernării în sine, nu al ide­o­logiei care o marchează – este cunoscut. Toate tarele „înrădăcinate“ inventariate de Lucian Bo­ia ne sunt cunoscute. Pro­blema care se pune, după ce acceptăm (îndurerați, răniți, jigniți...) diag­nos­ticul exact al istoricului, este: există și o latură po­zitivă a acestui „excep­țio­nalism“ negativ românesc? Apar și efecte care, pro­du­se de către defecte, sunt convertibile în calități? În fine, structura culturii naționale capătă un curs specific, diferențiator (în raport cu structurile cul­turilor majore la care ne raportăm frec­vent) prin întârzierea noastră istorică, prin formele fără fond, prin confuzia va­lorilor și prin „neorânduiala“ ro­mâ­neas­că?

Vom vedea că, pornind de la descrierea obiectivă și rece a lui Lucian Boia, se poa­te articula această specificitate. Observând aceleași lucruri și coordonate precum re­putatul istoric, le conotez și le interpretez diferit. Nu voi spune: Boia nu are drep­tate, istoria românilor începe cu fondarea Romei, cum bine argumenta Treboniu La­urian... În schimb, voi vedea pozitivul ne­gativului românesc și efervescența cul­tu­rală particulară determinată de succesivele noastre întârzieri.

„Totul începe cu o întârziere impre­sio­nantă“ (p. 7); „Populație rară, structură socio-economică puțin evoluată, cu o pondere a populației rurale printre cele mai ridicate din Europa (și așa a rămas până astăzi). Întârzierile se depășesc une­ori. Dar, în genere, ierarhiile nu se răstoarnă atât de ușor. Când ești la ur­mă, ai «șanse» mari să rămâi tot acolo“ (pp. 8-9); „o civilizație – îndeosebi ru­rală – conservatoare și persistentă, dar și receptivitatea, cel puțin a unei elite, în fața unei diversități de influențe ex­terne“ (p. 10); „Elita românească, în toate epocile, a împrumutat masiv. Toate modelele politico-culturale sunt de im­port.“ (p. 13); „Până și «palatele» prin­ciare erau modeste și faptul că nici unul n-a mai rămas în picioare arată atât pre­caritatea construcțiilor, cât și flagranta lipsă de continuitate. Generatoare de mo­dernitate, orașele românești se dezvoltă încet. Nivelul de urbanizare se situează în țările române mult sub media Europei Occidentale și e destul de modest chiar în contextul jumătății răsăritene a con­tinentului.“ (p. 16); „Cei mai mulți [stră­ini, n.m.] se stabilesc însă printre ro­mâni deoarece în societatea românească totul era de făcut; românii aveau nevoie de competențele lor sau, oricum, în lipsa unor capacități proprii, trebuiau să-i ac­cepte.“ (p. 24); „Cert este că, pe par­cur­sul secolului al XIX-lea, se accentuează discrepanța dintre satul românesc, tra­dițional și «curat» sub raport etnic, și orașul tot mai amestecat, tot mai cos­mopolit și împins, în sfârșit, în moder­nitate.“ (p. 25).

Sunt incontestabile datele na­ra­tivizate de Lucian Boia. Care sunt consecințele structurale și cul­tu­rale ale acestei întârzieri istorice? În primul rând, conștientizarea ei. Elita, cum o numește istoricul, va cons­tata decalajul în raport cu Occidentul pe care îl va lua ca model. Ne putem întrista de decalaj, însă el prezintă calitatea de a ne furniza modelul, obiectul aspirațional de civilizare. Dacă un imperiu precum cel țarist a avut, dintr-un anumit punct is­toric, același model occidental, com­ple­xele noastre de inferioritate pot fi, pentru o dată, scoase din ecuație.

Care sunt avantajele acestei întârzieri, din­colo de fixarea obiectului și a obiectivului, de desemnarea și semnificarea modelului ca model? Ele țin de parcurgerea, în con­diții de mai mare siguranță, cu mai puține riscuri, a unor parcursuri deja făcute; de apli­carea unor reforme, formule, rețete de­ja încercate. Acest atu pragmatic ne dimi­nuează, desigur, originalitatea în sfera cons­trucțiilor politice și macro-sociale. Sun­tem revoluționari după Revoluția Fran­ceză și comuniști la trei decenii de la Re­voluția din Octombrie. Avem un tota­li­tarism de dreapta ulterior celui german și un fascism ulterior celui italian. Nu sun­tem noi pionierii, cei care brevetează și își externalizează, ca model, proiectul socie­tal. Suntem, în schimb, copiatorii și im­portatorii unor brevete, formule, proiecte, rețete transformate în modele (la plural) aflate într-o suită cu coeficient pragmatic.

Am urmat, așa zicând, cursul lumii și am făcut ce au făcut și alții din jurul nostru, fă­ră pretenții de originalitate. Din acest punct de vedere, nu există un excep­țio­nalism românesc, nici negativ, nici po­zi­tiv. Nu am fost anticomuniști atunci când URSS a creat lagărul socialist, ci după 1990-1991, când Uniunea Sovietică a făcut implozie. Nu am fost antifasciști atunci când Hitler a atacat URSS; am devenit antifasciști când Hitler a pierdut războiul. Am fost în logica de supraviețuire a celor din jurul nostru, iar încăpățânarea dârză a sârbilor nu a ajutat Iugoslavia mai mult decât a ajutat România adaptabilitatea ro­mânilor.

În această sferă prefer maleabilitatea și fle­xibilitatea noastră, iar nu onoarea in­vo­cată de istoric într-un capitol. Este curios ca un deconstructor al miturilor naționale să nu sesizeze propria mitizare a unui termen care are sens la nivel individual sau în romanele lui Walter Scott, dar nu în istoria unei națiuni. Între onoarea lui Ion Antonescu, în al doilea război mon­dial, și politica lui Ion I.C. Brătianu, în pri­mul, opțiunea mea și a noastră e clară. E o virtute a detestabilului politicianism ro­mâ­nesc că, în momentele sângeroase ale conflagrațiilor și revoluțiilor, a fost aleasă – dintr-un vechi instinct al supraviețuirii în toate contextele – varianta ne-eroică a plierii și replierii.

Originalitatea ar trebui căutată, cred, nu în proiectele și mo­delele politice (care sunt într-un număr finit și e preferabil să aibă o „mediocră“ coerență în continuitate, iar nu n rupturi de sistem întorcând societatea și generând tragedii), ci în proiectele și modelele culturale. Or, la acest capitol, decalajul și întârzierea cons­tatate de Lucian Boia și de orice ob­servator de bună credință au efecte di­rec­te și consecințe pe termen lung pe vec­torul unui specific românesc.

Căci acest specific național nu este, cum cred autohtoniștii și protocroniștii, fân­tâna cu cumpănă sau roata de la căruță inventată de noi cu mii de ani înaintea tu­turor... Specificul național nu echivalează nici măcar cu Eminescu la Ipotești sau Brâncuși la Târgu-Jiu, într-un localism apă­sat și autonom ce urmează a fi exter­nalizat și universalizat prin „valoare“. Spe­cific național este Eminescu la Viena și Ber­lin sau Brâncuși la Paris. Coordonatele de profunzime și originalitatea structurii noastre apar din schimburi, din influențe, din întâlniri cu modele preexistente, din frenezia recuperării decalajului și din des­chiderea extraordinară pe care o cultură majoră o oferă spiritului românesc.

Prin urmare, excursia istorică a lui Lucian Boia, care i-a întristat pe mulți și i-a dat autorului alu­ra de crud, dar drept con­ti­nu­a­tor al lui Maiorescu, oferă pri­lejul unui optimism lucid în tot ceea ce ține de cultura noastră, de „funcționarea“ și reinventarea ei continuă. Modernizarea noastră făcându-se târziu, marile pa­ra­dig­me, de la clasicism la avangardism, au fost parcurse în cultura română în mod ac­celerat, cu contaminări și hibridizări (cla­sicism-romantism, tradiționalism-mo­der­nism) de neconceput în culturile-sursă. Ce­ea ce acolo s-a parcurs organic, cu naș­terea, dezvoltarea, maturizarea și epui­za­rea unei paradigme, contestată și înlocuită de o alta urmând aceleași faze – s-a par­curs la noi deodată.

Istoria literaturii naționale este deci o is­torie a sincronizărilor și, aproape, a sin­croniei. Între volumul de Poesii al ro­manticului Eminescu (ianuarie 1884, pe stil nou) și inaugurarea dadaismului, la Ca­baretul Voltaire, de către Tzara și ceilalți (februarie 1916) sunt 32 de ani. Un seg­ment temporal extrem de redus, în care s-a făcut traversarea pe fast forward a pa­radigmelor în succesiune.

Venită cu întârziere, racordarea culturii ro­mâne la modelele occidentale a de­ter­minat tipuri de literatură profund ori­gi­nală prin hibridizarea elementelor „pur“ clasice, romantice, simboliste, moderniste și prin selecția diferită a fiecărui autor în parte. Eminescu selectează altceva decât Ma­cedonski, iar Arghezi selectează altceva decât Ion Barbu. Cu toții se raportează în­să la un model occidental înțeles ca un ca­dru larg, din care pot fi desprinse ele­mente și organizate într-un imaginar pro­priu, neîndatorat unei singure paradigme și unei formule exclusive. În acest punct, esențial, mimetismul „românesc“ se fi­su­rează și lasă loc inovației individuale.

Pentru un artist, este o șansă ex­tra­or­di­nară să poată face con­ta­minații și com­binații inac­cep­ta­bile în cadrul mai strâmt al unei anumite școli. E la fel de im­por­tant, pentru el, că le poate impune în­tr-un mediu cultural atât de receptiv la in­fluențe, așa cum a fost și este cel au­toh­ton. Abia în condițiile de control și de cen­zură din epoca realismului socialist, lite­ratura noastră se retardează și devine, pe zone întinse, maculatură. Este suficient ca accesul la modelele occidentale și la cele autohton-interbelice să fie din nou per­mis, pentru ca generația ’60 să apară și o întreagă literatură postbelică să rezulte.

La fel se întâmplă după 1990. E destul să dispară modelul centralist-etatist de re­prezentare și forjare a culturii, pentru ca literatura română să se schimbe din nou și alte selecții să fie făcute, individual, din oferta altor modele. Și fiindcă Lucian Boia vine cu cartea sa până în actualitatea po­litică fierbinte, să adaug ceea ce nu este „decât“ evident: politicile culturale ale Ins­titutului Cultural Român pe timpul man­datului lui H.-R. Patapievici (con­servatorul, „reacționarul“, „antiro­mâ­nul“ Patapievici) s-au pliat pe exact aceas­tă remodelare a literaturii române într-un context nou, cel global.

Că România este altfel decât Occidentul luat ca model: iată un adevăr in­con­tes­ta­bil, istoricește; dar și un motiv de jubilație pentru scriitorul român și pentru criticul literar care îl citește. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22