O fascinantă istorie a României în cel de-Al Doilea Război Mondial

Masivul volum^[1] scris de remarcabila și foarte harnica familie de istorici Pavelescu se constituie într-o altă istorie a României și a românilor din perioada 1940-1945, una fascinantă pentru că semnifică sfârșitul României clasice și, indiferent cât de multe vom mai afla, tot vom avea o anumită nostalgie pentru această țară iremediabil pierdută.

„Istoria orbilor. România în război”, apărută la Editura Humanitas, se diferențiază de celelalte prin accentul pus pe reflectarea războiului de către contemporanii săi civili. În siajul istoriografiei național-comuniste, încă avem tendința de a analiza excesiv istoria prin prisma conflictelor armate în care am fost implicați. Este drept, violența face presă, o vedem și acum. Violența permite apariția eroilor și a faptelor de arme care solidifică conștiința națională. Lașitățile sunt uitate rapid. O singură remarcă puțin critică avem față de titlul opusului. Înțelegem că orbii erau cei din țară și, mai ales, elita intelectuală, care scria jurnale, se exprima, comunica în interiorul cercului său strâmt și elitist, care nu era ținută la curent de mersul exact al evenimentelor de pe front, dar războiul i-a afectat în mod direct și pe ei. Nu erau orbi atunci când își trimiteau fiii sau soții pe front, când îndurau privațiuni alimentare, efectele unor bombardamente distructive majore ale aviației anglo-americane, sau violurile și jafurile trupelor sovietice. Dintr-o altă perspectivă, pe care domnul Liviu-Șerban Pavelescu o cunoaște foarte bine, chiar și trupele combatante sunt destul de oarbe pe linia frontului, căci nu au informații decât despre un sector foarte limitat de front.

Luând în vedere amploarea cărții (trebuie lăudată și implicarea editurii, în aceste vremuri editoriale tulburi), ne vom opri doar asupra câtorva aspecte precise, care pot fi relevante și pentru prezent, când războiul plutește rău în aer. Și se pare că iarăși ne va lua prin surprindere. În 1940, situația era similară cu cea din 1916. Și ne întrebăm dacă acum este mai bine, având în vedere deosebitele fapte de arme din Irak ale celui mai vestit general român postdecembrist. „O veche tară a armatei române, pe care o trage după sine încă de la constituirea ei ca armată modernă, este slaba calitate a actului de comandă (...) Progresele făcute de armata României Mari, atât în materie de pregătire a militarilor de carieră, cât și în materie de mentalități și cutume ce marchează viața cotidiană a organismului militar, sunt mult prea mici față de anii 1916-1918”. Aceasta și pentru că în timpul Marelui Război, armata română a fost forțată să se adapteze din mers, beneficiind de experiența și expertiza franceze, dar cu un preț uriaș (o jumătate de armată dispărută în vara-toamna lui 1916).

„O altă cutumă, șocantă pentru observatorii occidentali, dar acceptată în armata română aproape ca un dat natural, era folosirea soldaților ca mână de lucru gratuită, atât pentru lucrări civile de interes public, cât și în beneficiul particular al ofițerilor.” Rezultatul era că mulți recruți țărani plecau după efectuarea stagiului militar la fel de neinstruiți precum intraseră pe ușa cazărmii. La aceasta trebuie adăugate corecțiile fizice, aplicate de ofițeri și subofițeri, care i-au oripilat atât pe francezi în Primul Război Mondial, cât și pe germani, în Al Doilea. Iar corupția generalilor de intendență este un dat istoric^[2].

Ceea ce frapează în memorialistica celor mobilizați în prima parte a anului 1940, perioadă în care o bună parte a Europei deja se afla în război (la vest, la nord), este faptul că militarii români făceau orice altceva decât să se antreneze/instruiască/refamiliarizeze (mai ales că vorbim despre sute de mii de rezerviști) cu/în mânuirea armelor pe care le aveau. Cu ce se ocupau? Cu „jocuri de război prin state-majore”, urmate de aperitive, cu deplasări haotice ale unităților dintr-un loc în altul, pe drumuri desfundate și pline de noroi, cu partide de cărți, cu socializarea pentru a ucide plictiseala lungilor săptămâni inutile. Regimul carlist a avut multe asemănări cu dictaturi bizare din America de Sud.

 Trecând la regimul național-legionar, acesta pare o altă calamitate, mult mai crudă. Naționalismul românesc orbit de antisemitism, atunci când îi bate vântul în vele, reușește să scoată la suprafață părțile cele mai abjecte ale eternului suflet românesc, de grija căruia mor toți naționaliștii. „Administrația statului legionar, a cărei retorică sforăitoare proclama puritatea morală drept deziderat al noii revoluții naționale, are în realitate drept consecință involuntar ironică o întețire a febrei delațiunilor. Iar episodul epurărilor universitare reprezintă punctul maxim al acesteia: delațiunea ridicată în sfera academică.” Puțin cunoscut este detaliul că singurul român care a fost vreodată laureat al Premiului Nobel, George Emil Palade, a fost dat afară de la Facultatea de Medicină din București pe motiv că întreținuse legături cu evreii. Prigoana legionară a avut și consecințe mai grave, precum sinuciderea lui Petre Andrei, fost ministru carlist, care nu a așteptat să vadă ce-i fac legionarii, și în timpul percheziției s-a refugiat în birou, unde s-a împușcat. De asemenea, se uită că prima epurare a mediului universitar de la noi a fost cea din a doua parte a anului 1940, înaintea celei comuniste din 1948, inițiată de legionari. Ea se va dovedi o furtună într-un pahar cu apă, atât pentru că generalul Ion Antonescu, spre cinstea lui, nu a aprobat această nebunie, dar și pentru că statul național-legionar avea să fie dizolvat (violent) în ianuarie 1941. În acest punct, trebuie menționat că masivul volum se constituie și într-o minunată trecere în revistă a culturii românești interbelice, ale cărei figuri intelectuale uriașe au migrat în perioada 1940-1945. Ce cultură am avut! Este fără îndoială vârful spiritualității românești, care va fi foarte greu de egalat vreodată.

În războiul din Est, propaganda a încercat să justifice implicarea noastră apelând la argumente grele, precum rolul nostru civilizator în cheie bombastică, în stilul personajului care a fost generalul Ion Antonescu, care, după demonizarea comunistă, a beneficiat din plin de idealizarea postdecembristă. Contribuția noastră avea valențe magice, atât de departe de ceea ce era/este România în fond, „realitatea din spatele propagandei este foarte fragilă: în amestecul cultural reprezentat de armatele Axei care luptau pe teritoriul URSS, soldatul român e departe de a trece – și de a se simți el însuși – drept principalul element civilizator. Armata română e în continuare prea slab echipată și nu suficient de disciplinată pentru ca germanii să poată conta cu adevărat pe ea în situațiile de luptă”. Absurdul unui regim triumfalist, militarizat și butaforic a continuat. Căci trupele care luptaseră din greu și cu multe pierderi în fața Odesei, evacuate de sovietici, s-au întors aparent victorioase acasă și au trecut pe sub Arcul de Triumf la 8 noiembrie 1941, în cadrul unei ceremonii grandioase, ca și cum războiul era terminat. În contextul evocării momentelor dramatice pe care le-au îndurat Armata Română (Armata a 3-a și a 4-a) la Cotul Donului și în zona Stalingradului, unde am suferit o sută de mii de pierderi (morți, răniți și mulți prizonieri), credem că trebuia menționată și experiența personală a ofițerului artilerist Radu Mărculescu, așa cum a fost descrisă de acesta în minunatele lui memorii^[3], mai ales că este perspectiva unui ofițer român care a respins colaboraționismul și a revenit acasă în anul 1950, după opt ani de prizonierat înfiorător la ruși. Un erou. Materia grea, despre război, persecuții, cutremure, masacre antisemite și bombardamente, este pigmentată în mod inspirat cu aspecte de viață cotidiană simpatice, pentru că și în timpul războiului mondial oamenii încercau să se distreze, pentru a uita de gravele probleme. Ba, mai mult, în astfel de vremuri incerte, pofta de viață este și mai mare. Jazzul era foarte gustat de bucureșteni, competiția dându-se între două trupe, cea condusă de Dinu Șerbănescu, care concerta la Teatrul „“Alb și Negru”, și cea a lui Sergiu Malagamba (1913-1978), care devenise celebru în epocă, impunându-se nu numai ca un baterist de geniu și compozitor, dar și ca autorul unei mode vestimentare care prefigura cumva moda hippy a anilor 1960. Sacourile erau în carouri mari, cu umeri largi și revere adânci, asortate cu cravate viu colorate, pantalonii erau strâmți, iar lungimea lor se oprea deasupra gleznei, pentru a lăsa privirii șosetele albe și pantofii cu talpa înaltă. „Fără să știe, Malagamba se pregătește de pe acum să lanseze o nouă modă printre tinerii români și, devenit emblema frivolității urbane,
să-și atragă mânia mareșalului Antonescu.” Acesta a fost norocul vieții lui, căci în 1942 a fost internat pentru foarte scurt timp în lagărul lax și comod de la Târgu-Jiu. După 23 august 1944, poziția sa involuntar „antifascistă” l-a ajutat în carieră, pentru că regimul comunist nu avea cum să aresteze un astfel de martir.

Analizând sfârșitul anului 1943 și anul 1944 până la 23 august, ni se pare în continuare incredibilă orbirea oamenilor politici români, care parcă nu voiau să accepte ceea ce era de domeniul evidenței – România (pe care englezii nu au avut-o niciodată foarte aproape de suflet, spre deosebire de francezi) urma să intre în sfera de influență a lui Stalin. Iar singurul gest inteligent și realist a fost tocmai cel al Regelui Mihai, care a salvat ceea ce se mai putea salva, făcând aterizarea mai lină (avea astfel de abilități de pilot!), împingând funcționarea Regatului până la 30 decembrie 1947 (amânând represiunea roșie) și, mai ales, recuperând Ardealul de Nord. România are de ce să-i fie etern recunoscătoare.

Citind pagină după pagină, remarcând stilul foarte fluent și atrăgător al scriiturii, nu-ți poți reprima gândul că timpul și istoria nu au avut deloc (puțintică) răbdare cu România Mare, acordându-i un mizilic temporar (1919-1940). Dacă ar fi avut măcar timpul pe care l-am irosit (sau nu?) noi acum, din 1989, cu un rege decent și modest (izbitor de asemănător în comportament cu cei scandinavi), poate că țara ar fi reușit să-și vindece tarele cele mai supărătoare (antisemitism, o corupție care totuși nu era la nivelul celei contemporane etc).

 -----

1. Istoria orbilor. România în război, de Alina Pavelescu și Șerban-Liviu Pavelescu, Editura Humanitas, 2025.
2. Căutam aleatoriu pe Google și dăm de acest enunț: Generalul cu trei stele Cătălin Zisu, fost șef al Comandamentului Logistic Întrunit, este investigat de DNA într-un dosar de corupție din februarie 2025 pentru abuz în serviciu, cu un prejudiciu de peste 2 milioane de euro. Este mult 2 milioane de euro?
Nu este mult?
3. Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică, Editura Humanitas, care a publicat mai multe ediții.