O oglindă a prozei postdecembriste

Autoare a unei teze de doctorat – și carte – despre proza lui Mircea Nedelciu, Adina Dinițoiu s-a remarcat de la început, din anii 2000, ca redactor la revista Observator cultural, vreme de 15 ani, unde a scris recenzii și a făcut interviuri cu scriitori francezi. A colaborat la Dilema veche, România literară, Radio România Cultural, iar din 2017 coordonează, împreună cu Raul Popescu, platforma literară independentă Literomania. Traducătoare a mai multor volume de literatură și filozofie contemporană franceză, Adina Dinițoiu a editat, de asemenea, alături de Anastasia Staicu, antologia Literatura la feminin și, alături de Raul Popescu, antologia Nume de cod. Flash fiction.

Cea mai recentă apariție editorială a Adinei Dinițoiu se numește Nu suntem oamenii aceleiași epoci. Scene din proza postcomunistă, Editura Eikon, și reprezintă o panoramare asupra prozei românești din ultimii 35 de ani, din perspectiva modului în care aceasta își alege ca temă comunismul și postcomunismul. Textele au apărut inițial în Observator cultural, dar sunt adnotate recent și structurate astfel încât să ofere cititorului o clasificare flexibilă a unor tendințe din scrisul românesc în proză postdecembristă. Autoarea precizează că, în plus, o parte din materialul cărții provine și din rezultatul unei cercetări pe care a întreprins-o datorită unei burse postdoctorale.

Prologul și Introducerea oferă o situare teoretică consistentă asupra firelor conducătoare ale materialului critic al cărții. Într-un preambul confesiv, în Prolog, Adina Dinițoiu reflectează asupra spațiului care în reveriile noastre arată într-un fel, iar în realitate se poate dovedi opusul: „Pe teritorii comune, ale prezentului, circulă oameni care trăiesc în temporalități diferite”. Apoi, preluând câteva concepte ale istoricului și teoreticianului francez François Hartog, precum „istoricitate” și „simultaneitatea non-simultanului”, autoarea observă modul în care literatura română a apelat la genuri care să-i permită o cât mai mică ingerință a ideologicului în timpul comunismului și cum a evoluat după 1989. Ce înseamnă timpul prezent, ce înseamnă contemporan, care sunt raporturile  dintre literatură și critică, pe de o parte, și real, pe de altă parte? – sunt întrebări la care Adina Dinițoiu convoacă, în desfășurarea sa eseistică, nume de filozofi, ca Giorgio Agamben, sau de teoreticieni literari, ca Jacques Rancière, alături de François Hartog.

Conform unei opinii din 2013 a lui François Hartog, pentru Occident, istoria a devenit caducă odată cu anii ’80, pentru că „raportul nostru cu trecutul ține… mai mult de memorie decât de istorie”, însă, observă autoarea, anii din urmă, cu pandemia de COVID-19, cu războiul din Ucraina și cel din Orientul Apropiat, au readus istoria în prezent – eliberat doar temporar de aceasta –, ca o amenințare posibilă la adresa destinelor individuale și colective.

Proza românească din ultimii 35 de ani a fost afectată, desigur, în mod vizibil de aceste transformări, după ce a fost marcată, prin evenimentele din 1989, de istoria care a produs o ruptură politică și socială masivă. Tranziția spre capitalism, în ritm lent, e ilustrată de această proză și de șaptezeciștii și optzeciștii care își continuă, adaptându-și sumar, scrisul de dinainte, dar și o generație nouă, care s-a lăsat așteptată, în anii ’90, cam un deceniu, până s-au mai așezat lucrurile din turbionul provocat de 1989, deci douămiiștii, apoi e ilustrată și de personalități distincte, care nu mai pot fi încadrate într-o școală sau generație literară, ci se aseamănă mai degrabă prin predilecția pentru anumite abordări. Tranziția spre capitalism este, scrie autoarea, ca „un tren în care se urcă și se coboară, haotic, amestecat. În această lume contemporană confuză, romancierul observă cel mai bine faliile, discontinuitățile, anacronismele unei societăți – prin personajele sale, altfel spus, prin destinele individuale”.

Autoarea identifică criterii după care numeroase nume de pe scena literară din ultimii 35 de ani se pot apropia și îi reunește astfel. Ilustrarea trecutului comunist este făcută diferit, dar mai ales realitatea postdecembristă e reflectată diferit de către scriitori pe care îi diferențiază nu doar vârsta și personalitatea artistică, dar și, uneori, regiunea de proveniență, grupul odată cu care au debutat.

Astfel, modul în care se raportează la comunism și la postcomunism, în scrisul lor, scriitori din generații diferite este unul dintre criterii, urmat de altele. În privința acestuia, este comentată recuperarea trecutului traumatic la Gabriela Adameșteanu, postmodernismul, continuat după ’90, prin Mircea Nedelciu, Mircea Mihăieș, Adriana Babeți, Gh. Crăciun, Mircea Cărtărescu și Cristian Teodorescu, ardelenii optzeciști și recuperarea socialului rural (Alexandru Vlad, Radu Țuculescu și Marta Petreu), „România postrevoluționară” la Petre Barbu, Bogdan Suceavă și Florina Ilis, Grupul de la Brașov (Caius Dobrescu, Simona Popescu), dar și mai recentul Grup de la Bistrița (Marin Mălaicu-Hodrari și Dan Coman), grupul cenaclului Litere din București (Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, Ana Maria Sandu, Cezar-Paul Bădescu), cei numiți „ficționari și estetizanți” (Octavian Soviany, Filip Florian, Matei Florian, Simona Sora, Vlad Roman, Cătălin Pavel, Cosmin Perța), „prozatorii ieșeni” (Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Dan Lungu), ajungând la mizerabilismul și prezentismul din proza unor douămiiști și postdouămiiști (Ionuț Chiva, Dan Sociu, Adrian Șchiop, M. Duțescu, Lavinia Braniște).

Adina Dinițoiu urmărește evoluția acestor minigrupuri, dar și personalități distincte, găsind afinitățile dintre scriitori, dar și ceea ce îi separă, comentând câte două sau chiar trei volume pentru fiecare scriitor și cuprinzând în analiza sa modificările de tematică de la un volum la altul, și oferind o scrutare a universului, a imaginarului, a stilului scriitorului în cauză. Comparații și referințe culturale sunt, de asemenea, la ordinea zilei în aceste cronici consistente, în care nu ni se prezintă doar o carte, de fiecare dată, ci și o analiză și o situare în context. Textele Adinei Dinițoiu fac apel, de asemenea, la concepte din critica literară, din naratologie, fără să devină însă niște studii destinate specialiștilor.

Volumul Nu suntem oamenii aceleiași epoci se citește ușor și cu plăcere pentru că Adina Dinițoiu scrie fluent, clar, fără prețiozitățile sau exprimările absconse la care alții fac apel, astfel încât nu e nevoie să fii filolog ca să te bucuri de lectura acestei cărți. Discursul critic al Adinei Dinițoiu e cel al unei cititoare profesioniste care în mod vizibil iubește literatura, în speță proza, și abordarea ei e nu doar riguros științifică, dar și afectivă.

Vom ilustra această îmbinare între științific și afectiv printr-un citat din textul dedicat lui Mircea Cărtărescu: „Solenoid este la fel cum era Orbitor, o enormă și flamboaiantă arhitectură (livrescă, intertextuală) de lumi și povești, construite pe cele două axe de susținere – axa realului, a cotidianului banal, cenușiu (cu vagi aluzii la comunism), respectiv axa imaginarului oniric –, și având același protagonist dintotdeauna, tânărul însingurat, visător, pasionat până la obsesie de literatură. Mircea Cărtărescu este unul dintre marii noștri scriitori ai imaginarului, ai fantasticului și ai visului, ancorat într-o solidă tradiție autohtonă – Eminescu și Eliade –, dar și în cea europeană a romantismului, la care se adaugă imageria de tip postmodern (sprijinită pe biologie, fizică, matematică și alte științe avansate). ...pe urmele lui Eliade, Cărtărescu este și un mitolog de neegalat (în plus, cu o vocație totalizantă) al Bucureștiului, cel mai trist oraș din lume, hipnotic sub impactul scriiturii sale. Solenoid reprezintă, încă o dată, o summa de teme și motive cărtăresciene (autobiograficul, Bucureștiul, visul, fantasticul, proza copilăriei, proza soteriologică, livrescul), ce se hrănesc din același eu romantic expandat, la dimensiunile macrocosmosului”.