O pledoarie contra curentului

Cu un amestec de bucurie și regret citeam acum câteva luni editorialul domnului Ni­colae Manolescu (România literară nr. 35-36/ 2017), referitor la Antologia liricii de detenție anticomunistă din spațiul românesc, rea­lizată de Ilie Popa și apă­ru­tă în 2016 sub egida Fun­dației Culturale Memoria. Bucuria se datora faptului în sine că prestigiosul critic și istoric literar socotea opor­tun să consemneze pri­ma sinteză de anvergură a poeziei carcerale - până acum risipită în volume dis­parate și (deja) greu de găsit. Regretul venea, în schimb, din sentimentul că s-a ra­tat ocazia (rară) ca un reprezentant al elitei literare să propună o analiză (fie și minimală, fie și critică) a unui fenomen creator ieșit din comun. Succinta des­crie­re a lucrării este centrată pe unele imper­fecțiuni editoriale (inerente, aș spune, în cazul unui corpus de peste 1.300 de texte și peste 160 de autori), dintre care cea mai deranjantă i se pare textul introductiv (de factură evident „onorifică“) al prof. Victor Grecu - citat pe larg în formulările, ce e drept, cam sforăitoare. Despre sem­ni­fi­ca­ția unui corpus al liricii închisorilor co­mu­niste și despre avatarurile acestei specii sui generis, criticul reține că: „Ideea este, neîndoielnic, demnă de apreciat, chiar dacă, sub raport strict literar, pu­ți­ne sunt creațiile cu adevărat re­mar­ca­bi­le“. Cum ar spune francezul, domnul Ni­co­lae Manolescu me laisse sur ma faim...

Oricât de riguroasă și necesară, grila valorii pur literare apl­i­ca­tă unor creații germinate în con­diții de exterminare fizică și psihică nu e suficientă. Într-o asemenea abordare, prea ușor sunt tre­cute cu vederea câteva aspecte: a) con­di­țiile abominabile în care nevoia de a com­pune poezie a izvorât în atât de multe per­soane; b) complexul sistem mnemotehnic pe care se bazau atât actul creației, cât și conservarea textelor de-a lungul timpului; implicit, dificultatea de a cizela versurile în absența unui suport material; c) vi­ta­litatea excepțională a acestor texte, care au rezistat deopotrivă anilor lungi de în­carcerare și efortului de transcriere de după eliberare, d) persistența lor în con­ști­ința multor români, și azi. Sigur că mulți dintre cei care „au încercat marea poeziei cu degetul“ nu erau neapărat sortiți succesului literar, ca atare. Dar nu trebuie uitat că, în acel morbid orizont de aș­tep­tare, ideea publicării sau răspândirii „ca literatură“ a creațiilor respective nu intra în discuție, era dincolo de orice în­chi­pui­re. Demersul liric (mai mult sau mai puțin reu­șit stilistic) confirmă, în schimb, func­țio­nalitatea, realitatea acelui „plan se­cund“ care învecinează poezia și ru­gă­ciu­nea; su­ferința și bucuria (transfigurării ei); co­bo­rârea în iad și înălțarea în spirit. Pe de al­tă parte, ar fi injust și păcat să nu re­mar­căm (dacă privim atent...) proporția in­te­resantă de creații realmente izbutite li­te­rar, dacă nu valoroase de-a dreptul. Din acest punct de vedere, Antologia realizată de Ilie Popa are meritul de a ordona se­lecția de texte (documentată de-a lungul a cinci ani laborioși) în câteva capitole uti­le: a) poeți încarcerați deja consacrați; b) poeți debutanți în închisoare; c) autori (culți sau țărani) deportați; d) deținuti tă­tari; e) creații ale unor autori (încă) ne­i­dentificați sau necunoscuți. În felul aces­ta, lectura și „judecarea“ textelor se face pe un teren cumva... lim­pezit.

Îmi îngădui în cele ce ur­mează un decupaj posibil, tocmai în încercarea de a semnala câteva dintre reu­șitele literare - uimitoare în contextul existențial li­minar al represiunii car­ce­rale comuniste din Ro­mâ­nia, unde, după cum știm, totul era interzis. („N-ai voie să cânți, să vorbești/ Să dormi, să te rogi, să scrii, să citești/ Să vezi om, să vezi cer/ Să te uiți pe ferești,/ Că-nda­tă te-nmoaie, cu fier,/ Nemernicul ăsta de ochi temnicer.“, Eugen Măgirescu, In­firmitate). Din categoriile de autori citate mai înainte, mă voi opri sumar asupra ce­lei dintâi, în măsura în care nume precum Radu Gyr, Nechifor Crainic, Ion Caraion, Andrei Ciurunga etc. sunt nu doar cei mai cunoscuți, citați și recitați poeți de în­chi­soare, dar și autori cărora suferința le-a potențat valoarea. Sublimul poem As’ Noap­te Iisus reprezintă doar una dintre ipostazele lui Radu Gyr, care se com­ple­tează, de pildă, cu cea profund mo­der­nis­tă, din 281: „Numărul celulei mele./ Numărul hainei vărgate./ Numărul cheii turbate/ intrând în lacăt/ scrâșnind din măsele,/ ronțăind ciolanele mele/ și oa­sele Veciei uscate./ Numărul cu care mă strigă/ La terciul cu mămăligă/ La dus hârdăul afară.../Numărul meu de fiară./ Numărul care arde mereu/ pe cușca mea milenară./ Numărul plânsului meu/ nu­mă­rul sângelui meu./ Îl simt bătut în piept cu ciocane/ îl simt înfipt în pi­roa­ne.../ adânc, adânc, până-n inima adân­că/ și încă și încă/ mai adânc, mai de­par­te,/ până în moarte (...)“ sau din Mo­lima: „(...) Ieri noapte, as’ noapte/ to­ren­tu-a cărat dintre noi trupuri coapte/ răs­coapte, răsfierte în smoală,/ în venin și în boală./ Torentul încă mai cară pe unii pâ­nă diseară:/ pe mine, pe tine pe el./ Mă­cel fără sânge și fără oțel./ Spai­ma ne-a umflat coastele, ne-a dilatat piep­tu­rile/ ne-a lungit brațele, ne-a as­cuțit un­ghiile/ a pus în noi aprigă vlagă/ și noi slăbănogii, uscații/ ne-agățăm cu o ghea­ră de spații,/ cu-o alta de-o um­bră be­tea­gă (...)“. În aceeași ordine, a ino­va­ției li­te­rare pe terenul paradoxal-fertil al vieții de chin, Andrei Ciurunga com­pu­ne, între al­te­le, Liniște: „Liniștea densă de moartă ce­tate/ Coclea pe sideful tim­panului meu./ În celulă încetaseră toate/ Ca-nainte de a fi Dumnezeu./ Sângele-n trup, istovit de nesațiu/ împietrise ca Sfin­xul în mit./ De sus, ponderabilul spa­țiu/ cu plumb se lăsase topit./ Nu știam, nu vedeam. Între zid și fereastră/ pre­zentul zăcea fără fap­tă și gând,/ ucis ca o pasăre albastră.../ Afară, timpul gâfâia trecând“.

Exemplele la capitolul corifeilor pot continua, dar limita spațiului editorial mă obligă să trec la ur­mătoarea categorie (foarte bo­ga­tă), care, personal, mi se pare cea mai relevantă: poeții debutanți în în­chisoare. Adică oameni cărora li s-a re­ve­lat harul poetic, sub apăsarea terorii. Unul dintre cei mai reprezentativi rămâne De­mos­tene Andronescu - cel care măr­tu­ri­sește că poezia i-a fost „dată“, nici el nu știe cum. O combustie interioară ge­ne­rând circa 200 de texte, dintre care au fost rememorate și transcrise după eli­be­rare circa 100. O stare de grație la fel de misterios curmată după ieșirea din de­tenție, când viața devenise prea „sălcie“. Dacă lirica lui D. Andronescu poate fi apre­ciată direct, în volumul Peisaj lăun­tric, aflat la a III-a ediție (Editura Manuscris, 2017), există în ampla Antologie recent apărută mulți alți autori surprinzători prin forța expresiei poetice, despre care se știe mai puțin. Pentru a nu lungi vorba, spicuiesc câteva exemple - în opinia mea edificatoare. Bucur Stănescu, Iov: „(...) Stau azvârlit pe brazde de gunoaie/ și câi­nii-mi ling putreziciunea vie/ nu mișc, dar sunt flămândă vâlvătaie/ și cred ca un nebun în alchimie (...) Am putrezit de nu-mi mai știu conturul/ De unde-ncep și unde mă sfârșesc/ Rânjește alb și des­cărnat femurul./ Nu mai exist, dar tot Te preamăresc“. Mihai Buracu, După Pitești: „Urechea mea-i o Altamiră/ cu urletele pe pereți,/ cu plânsul celor ce muriră/ sub lovituri de oameni beți./ N-au cum să pună sub peceți,/ timpanele le au­zi­ră./ Urechea mea-i o Altamiră/ cu ur­le­tele pe pereți./ Tăceți, dacă puteți, tă­ceți/ și stați la pândă lângă liră./ Un ur­let veșnic îl inspiră pe cel mai surd din­tre poeți./ Urechea mea-i o Altamiră“. Ion Omescu, Icar: „O Thanatos, prudența mi-a rămas/ Închisă-n labirintul din ce­ta­te/. Pe care templu-i scris, pe care vas, că omu-i un elan spre nu se poate? Oriunde se îndreaptă ochiul meu,/ nici pa­timă, nici pas nu străbătură./ De ce mă strigă mările mereu,/ când numai cerul poate fi măsură?/ O,Thanatos, îmi mușcă din aripă/ un soare cerber. Seara s-a prelins,/ iar tu-mi șoptești în fiecare clipă/ că trebuie să cazi când ai învins“. Adrian Hamzea, Acolo: „Un gând mai înalt/ decât umerii nopții/ răsufletul Deltei -/cândva cu plămânii de fum și șoapte deasupra tăcerii,/ Acolo șezum.../ Sub pași bolovanii,/ fără noimă poteci,/ prin capcane de tină/ chelălăie câinii la lună./ Cu vorbe căznite/ limbaj istovit/ fără capăt drum/ spre baraca vecină. La capătul dimineții/ se șterge din palme o dâră a vieții./ Văzduhu-i doar păsări și cântă și cântă“. Constantin Oprișan, Scri­soare: „Eu voi muri dar ți-oi rămâne aproape/, cum în final rămâne simfonia/ ca să-ți alint luminile din pleoape/ și gândurilor tale fecioria./ Tu n-ai să știi că sunt mereu cu tine/ și ai să-mi cauți urmele pierdute/ aceleași căi îți vor părea străine/ aceleași stele te-or privi tăcute./ Dar inima-ți va spune-n noap­tea albă/ când clopotul se va-mpleti cu vân­tul/ Că nu sunt mort: mă porți în gânduri salbă/ Căci mi-au murit doar ochii triști și cântul“.

S-ar putea cita îndelung din poe­zia închisorilor comuniste, unde represiunea urmărea programatic anihilarea spiritului. Purtătoare a unui conținut visceral, ea me­ri­tă o analiză care să meargă la sursa unei crea­tivități care a echivalat cu supra­vie­țu­i­rea. Așa cum o înțelege, bunăoară, Cons­tantin Aurel Dragodan în Cenaclu de în­chi­soare: „Să nu rămână nimica ne­scris,/ niciun ungher, nicio coadă de lin­gură,/ să vorbeascsă temnița singură/ cu litere strâmbe și lungi de proscris./ Cu­vintele ard cu văpaie în noaptea de zgu­ră/ c-am pus în amara cumplita scrip­tură/ tot sângele nostru din rană, fier­binte,/ tot aurul strâns de pe scumpe ose­minte“...