Pe aceeași temă
Pe la-nceputul lui ‘90, intra in Romania dinspre Vest un convoi rutier francez, patru automobile si un camion, toate masinile purtand etichete de asistenta umanitara. Incarcatura era insa mai curand culturala - masini de scris, computere, hartie, “materiale de birou” in aseptica limba administrativa universala.
Acestea erau destinate sediilor partidelor “istorice” abia reinviate si Universitatilor, iar ideea ajutorului o avusese unul dintre cei doi romani care insoteau convoiul, un septuagenar care plecase din Romania in urma cu 45 de ani.
Pribeagul dupa atata lunga vreme revenit in tara natala era Neagu Djuvara, fost diplomat, cunoscut istoric si figura de seama a exilului romanesc provocat de instalarea regimului comunist.
Coborator dintr-o veche familie romaneasca, intinsa in timp cu multe secole in urma si ramificata, prin jocul istoriei si al intamplarilor, pana la a acoperi o multime de tari de pe ambele tarmuri ale Atlanticului, daca se iau in seama si inrudirile prin alianta, plecase din Romania, printr-o extraordinara coincidenta, chiar in dimineata zilei de 23 august 1944. Fusese trimis curier diplomatic la Stockholm de Mihai Antonescu; in seara aceleiasi zile, acesta era insa arestat.
Fara sa stie ce se intamplase in Romania, Neagu Djuvara ajunge la Stockholm, dupa o escala de o noapte la Berlin, pe 24 august, unde afla de lovitura de stat petrecuta in ajun la Bucuresti. Ramane aici, intr-un modest post diplomatic, vreme de trei ani.
In septembrie 1947 este rechemat in tara si ia drumul Parisului (pe atunci din Suedia spre Romania se trecea prin capitala franceza). Aici primeste un mesaj de la mama sa, “Mai bine te faci hamal la Paris, decat sa te intorci in tara”. Si ramane.
Se va intoarce in februarie 1990, o luna dupa caderea regimului comunist. Face mai intai cunostinta cu noua Romanie strabatandu-i soselele pline de gropi si hartoape. Intrarea in Bucuresti este epopeica. Convoiul opreste la o pompa de benzina “chiar la intrarea in capitala”.
O pompa “singuratica, ruginita, pe un pamant batatorit si gretos, cu pete de ulei”. In loc de toaleta, o sarma ghimpata. Francezii cer putina apa sa puna in radiatorul unei masini, li se arata “o chiuveta neagra de jeg” si infundata, de unde, cu picatura si intr-o cutie goala de conserve, se strange un pic de lichid cenusiu la culoare.
In zilele urmatoare, pribeagul face expeditii de redescoperire a orasului, pe care il gaseste “jalnic”, “mai apropiat de Alma-Ata sau de Ulan-Bator, decat de Viena sau chiar de Budapesta”. Il consterneaza “aspectul strazii, fizionomia trecatorilor”, are chiar “simtamantul” ca s-a petrecut o schimbare, nu mica si nu in bine, in “profilul etnic al romanului”. Nimeni nu zambeste, oamenii au fete “mai umflate, mai intunecate”, ca dupa betie, vede “ceausesti la fiecare colt de strada”, ca si cum televiziunea produsese “un efect magic”, prin “aparitia zilnica - si silnica - timp de un sfert de veac, a unei aceeasi mutre”.
E de fata la alegerile din 20 mai 1990, asista la “mineriada” din 13-15 iunie. Isi va spune, si atunci, cum isi mai spusese de cand intrase in Romania, “Ce mai cauti, Neagule, pe aici?”. Pleaca, dupa mineriada, cateva luni. Se intoarce, totusi. Va mai avea destule ocazii si motive sa se intrebe “ce cauta”, insa ramane. “Nu. N-am sa plec din aceasta tara a mea.” E intoarcerea o inviere sau, poate mai degraba, forma sperantei intr-o “inviere” a tarii regasite?
Octogenar sprinten si entuziast ca un adolescent, Neagu Djuvara este azi una dintre cele mai fascinante figuri ale vietii intelectuale din Romania. Iar cartea sa de memorii*, o bijuterie a genului. De pus alaturi de fabuloasele Amintiri din pribegia dupa 1848 de Ion Ghica, al caror titlu este cu fina intentie reluat.
Arta povestirii amintirilor
Legat si prin rudenie de Ion Ghica, “unchi mare al mamei”, asa cum e legat de cam toata acea mica totusi lume romaneasca de mari boieri si boiernasi, ce iese din hrisoave in secolul al XIX-lea si se istoveste in occidentalizarea de ea insasi generata, Neagu Djuvara e inca mai aproape de acesta prin talentul de a-si preface amintirile in halima.
Mai mult decat un memorialist, el e un povestitor. Unul inepuizabil, de nobila specie orientala, cu har mereu, cu haz adesea, cu talc intotdeauna, cand mai la vedere, cand mai ascuns, dupa cum e sartul. Are de aceea o adanca, vitala chiar, nevoie de asistenta. Daca public nu e, nici povestea nu se-nfiripeaza, nici povestitorul nu exista: modelul suveran al Seherazadei, locul regelui Sahriar fiind luat de cititor. Care este deseori prezent in amintirile lui Neagu Djuvara.
Arta povestitorului stand in iscusinta lui de a tine treaza atentia, de a incanta si fermeca, memorialistul recurge aproape din instinct la strategiile retorice ale implicarii celuilalt. Povestirea e o forma de sociabilitate, anemia ori disparitia ei anunta glaciatiunea sau chiar moartea sociala.
Asa, probabil, se va fi explicand frecventa interpelarilor directe ale ascultatorului /cititorului in amintirile lui Neagu Djuvara. “Nu sariti, fratilor...”, se preface istorisitorul a preveni uimirea presupusului public, de fapt provocand-o si totodata verificand ca il tine, inca il mai tine, sub puterea vrajii; sau, din aceeasi ratiune, “te asteptai, cititorule, la evenimente senzationale, la vreo mare fresca politica... Esti dar sigur ca in viata popoarelor certurile celor mari atarna mai greu decat mizeria celor marunti? Lasa-ma sa-ti mai spun o ultima poveste, inca o poveste adevarata”. Iar povestile se inlantuie, minuneaza, cuceresc, perversa magie functioneaza fara cusur.
Amintiri din pribegie este o carte pe care si cel mai posmagit cititor nu o poate lasa din mana. Ajunge sa o deschida si ramane captiv, hipnotizat de atatea peripetii, lumi si personaje. Totul se insira, de buna seama, pe firul cronologic al anilor de exil. Ramas la Paris in loc sa-si continue drumul spre Bucuresti, unde foarte probabil il astepta puscaria, tanarul diplomat nu prea are din ce trai. Si nu e singur, are un copil si e insurat. Nevasta lui e frantuzoaica, dar familia ii fusese greu incercata de razboi - un unchi, pilot, fusese doborat chiar la inceputul razboiului, in 1939, un altul moare indata dupa razboi, de o boala “capatata in timp ce fusese pilot de vanatoare”, un al treilea, militar si fost luptator in Rezistenta, pierise in lagar la Buchenwald, un al patrulea, si el ofiter, fusese prizonier in Germania cinci ani, timp in care in Franta sotia ii murise de ftizie, ramasesera doi copii mici. Socrul e in Indochina, soacra refugiata intr-un sat din Alpi, in sud-estul Frantei, de unde trimite o data pe luna la Paris cuplului romano-francez o bucata de branza. Un noroc, de nu si un lux - alimentele inca se dau pe cartela, apa si electricitatea se intrerup multe ore pe zi, incalzirea se face anevoios, cu lemne.
Ca si cum grijile subzistentei nu i-ar fi fost de-ajuns, fostul, de-acum, diplomat incearca sa le impace cu implicarea in activitatile exilului militant. Face parte dintr-un Comitet Roman de Asistenta, dar si incearca, fara succes, sa emigreze - in Tanganica, in Argentina, in Brazilia, in Canada... Conduce apoi un “nucleu informativ”, care tine legatura cu serviciile speciale franceze si americane, de unde isi da demisia, dupa patru ani, nemultumit de “dialogul de surzi” cu CIA. Se duce, in 1957, la München, la Radio “Europa Libera”, in vremea primului directorat al lui Nöel Bernard, unde sta aproape doi ani.
Se intoarce la Paris, lucreaza la Fundatia Carol ca secretar general, timp in care organizeaza un mare congres de sarbatorire a centenarului Unirii Principatelor, cu o participare impresionanta (“cel mai frumos buchet de celebritati intrunit vreodata la o comemorare romaneasca in strainatate”).
Dupa trei ani, i se face o oferta neasteptata, sa mearga in Africa, intr-o fosta colonie franceza devenita stat independent, Republica Niger, unde sa organizeze Ministerul de Externe.
Accepta. Are un contract pe doi ani, va sta acolo 23. Reuseste, totusi, in ragazuri, sa-si scrie si sustina teza de doctorat, in 1972, la Sorbona. Lucrarea e publicata, intr-o versiune restransa, in 1975, iar in 1976 cartii i se atribuie un premiu pentru istorie al Academiei Franceze. “Debutantul” premiat avea aproape 60 de ani. Dupa alti cativa, buni, ani, cand se intoarce definitiv din Africa la Paris, ca pensionar pagubos (nu cotizase la Securitatea Sociala franceza, iar statul african unde lucrase nu-i va mai trimite nimic...), se va inscrie, la 68 de ani, ca student la sarbo-croata, pentru a putea sa cerceteze istoria Balcanilor. Dar, curand, avea sa vina anul 1989. Ultimul capitol, pe care l-am rezumat, in parte, la inceputul cronicii, se numeste Socul intoarcerii in tara.
Aceasta viata de om cum putine au fost nu explica totusi decat in mica masura interesul extraordinar al memoriilor lui Neagu Djuvara. Esentialul este arta rafinata si voluptuoasa a povestitorului, capacitatea lui de a preface orice intr-o istorie nemaipomenita si memorabila, de la consideratiile despre colonizarea Africii si diferentele intre cele doua “modele”, francez si britanic, pana la slaba rezistenta genetica la alcool a africanilor, de la descrierea succesivelor metamorfoze ale diasporei romanesti la evocarea lungului sir de persoane si personaje cunoscute, intalnite, stiute din zvon sau din lecturi.
Neagu Djuvara spune despre sine ca are “memorie genealogica”, dar aceasta memorie este fertilizata, insufletita de o plasticitate a evocarii in arabesc si filigran ce trimite la Mateiu Caragiale si, mai inapoi, la “amintirile” lui Ion Ghica, din pribegie si acelea. Care, trebuie reamintit, fusesera bun prilej pentru G. Calinescu de a insinua si ca tenebrosul print va fi avut o paternitate delicata (“Ghica e din stirpe de Domni, dar are fata neagra ca a robilor de pe mosia tatalui sau si imaginatiunea lui indiana e bine figurata fisiognomic”, scria criticul, cu binestiuta lui inclinatie de a demitiza, cum se spune azi, aristocratia bastinasa, caricaturizand-o; tot dupa el, si in acelasi inteles, Ghica e “printul de insula cu fata de hindus”).
Ceea ce socotea insa G. Calinescu a fi, pentru a-si strecura aluzia, “imaginatiune indiana” era insa expresia unui rafinament narativ a carui stralucire avea sa fie descoperita de criticii de mai tarziu. Scriind intr-o admirabila romana, ca si inaintasul sau fost bey de Samos, fostul consilier (si “negru”, autor de discursuri) din Republica Niger devine, prin aceste “amintiri” unul dintre cei mai importanti scriitori romani. De azi.
