Pe aceeași temă
Dialoghează, se completează, se pun în valoare reciproc. Odiseea – sau Odysseia – e una dintre cele mai mari povești, profund umane. E mereu (și) despre noi, despre fiecare dintre noi.
Să revenim, mai întâi, la origine / origini. Cu siguranță că așa e mai onest de spus/ de formulat – cât mai aproape de origini.
Și anume, la textul – filtrat, declinat din vorbă în vorbă, rafinat cu siguranță. Așadar:
***
2025. Humanitas. (Deja) ediția cu numărul trei la această editură. Odysseia – în strălucita traducere a lui Dan Slușanschi, cu o postfață a acestui tălmăcitor cu adevărat extraordinar, cu ilustrații – de zile mari – de Alexandru Rădvan. În Humanitas clasic – o colecție de duminică, de sărbătoare – a acestei (nu mai puțin, ci mult mai mult, de fapt) adevărate universități ambulante care a fost și care continuă să fie, în pofida unor vremuri poate dintre cele mai vitrege pentru ideea de cultură, pentru ceea ce înseamnă cartea. E textul de bază, referință obligatorie, în românește, așadar, cum se spune, într-o traducere clasică și foarte puternică – ediția aceasta propune o traducere, bogată și dpdv sonor, în hexametri. Dan Slușanschi (să spunem, „pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele”, unul dintre cei mai mari clasiciști și filologi pe care i-am avut!): „Publicul nostru, aşteptat şi nădăjduit, va fi acela al iubitorilor de poezie, de vitejie şi de înţelepciune: dintre cei mulţi care sperăm să se bucure luând în mâini această carte, nu vor lipsi nici copiii, nici bunicii, citind împreună despre isprăvile iscusitului Odysseu; dar cititori statornici credem că ne vor fi, deopotrivă, elevii şi studenţii, nu doar cei filologi, precum şi oamenii în toată firea, osteniţi de prea multă „post-post-modernitate”. Urăm cât mai multora acea nevoie de curăţie, de coerenţă şi de candoare, atât de necesare pentru o viaţă mai plină de înţeles, care să-i facă să simtă dorinţa de a trăi mereu cu Homer alături, ca şi grecii de odinioară. Homer, așadar, cu Odiseea (sau, cum vreți: cu Odysseia!), într-o română de sărbătoare. Homer (oare cine o fi fost cu adevărat; pare să fi trăit în secolul al VIII-lea î.e.n., dar versurile sale ajunse la noi e probabil să nu fie chiar exact cele pe care le-ar fi imaginat atunci când a trăit sau ar fi trăit...), despre care un comentator din Antichitate pe care-l cunoaştem sub numele de Heraclitus Homericus spunea: „Încă din scutece, sufletul nostru se adapă la izvorul versurilor sale. Crescând, el ne rămâne mereu aproape. Nu-l putem părăsi fără a simţi de îndată dorinţa de a ne întoarce la el, iar această legătură nu sfârşeşte decât odată cu viaţa“.
***
Stephen Fry. Cred că știm – mulți dintre noi măcar – cu cine avem de-a face. Prozator, eseist, mare mare actor, regizor (și de teatru, și de televiziune), purtător de umor (evident: britanic!) și de luciditate (gen: nu pleacă după „fente” corect politice, chiar le combate cu șarm, umor și mult argument), polemist redutabil, foarte bun cunoscător al istoriei antice. Ca să zicem așa: între altele. Oricum: una dintre prezențele foarte puternice pe scena ideilor de azi din spațiul britanic și nu numai. E și o prezență regulată pe „scena” editorială de la noi. Îl vom fi cunoscut din seria „Râsul lumii” – acum, defunctă, dar, vai, cât de necesară – coordonată de Radu Paraschivescu la Humanitas; romanul „Mincinosul” (pe care îl mai puteți găsi, cred, la anticariate – măcar la cele online...) e adorabil și merită oricând să îi acordați trei-patru ore din viața dumneavoastră. Apoi, îl vom găsi la Editura Trei – cu o suită de patru volume (trei dintre acestea traduse, exemplar, chiar de Radu Paraschivescu) despre lumea antică, despre miturile, zeii și eroii de atunci. Adică: „Troia”, „Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri”, „Mythos. Miturile Greciei repovestite” (e singura carte dintre cele patru la care am făcut referire care nu e tradusă de Radu Paraschivescu, ci de Luminița Gavrilă). Și, desigur (de fapt, aici am vrut să ajung): „Odiseea”. Nu e textul original, ci versiunea lui St. Fry, o versiune povestită, tălmăcită și, cu mult tact și erudiție, tâlcuită; am spune, fără nicio exagerare – una de zile mari, una care e deasupra a tot ceea ce avem în materie de tălmăcire și răstălmăcire ale marii narațiuni care îl are în prim-plan pe Ulise / Odiseu (e poate mai nimerit să îi spunem așa, inclusiv din rațiuni etimologice – de genul „cel urât de zei”, „cel care stârnește ură”, „cel asupra căruia se revarsă mânia zeilor”). Fry. Stephen Fry: „Dacă-ți spun cum s-a-ntâmplat de-adevăratelea, o să poți să le cânți adevărul următorilor musafiri care o să aibă norocul de a se bucura de vestita voastră ospitalitate greacă. Dar nu vei cânta despre eroi. Nu există eroi în povestea asta. Doar bărbați și femei. Și zei... întotdeauna zei. Odiseu se uită în jur cu un zâmbet și își începe povestea”.
***
Cu mai bine de șapte ani în urmă, am publicat în Revista 22 un text despre una dintre cele mai sofisticate, mai rafinate și – prezint scuze pentru imprecizia voită a acestui termen pe care urmează să îl folosesc – mai adevărate cărți despre Odisee. E vorba despre excepționalul volum al lui Daniel Mendelsohn – „O odisee” (Editura Polirom). Fără să reiau argumentația de atunci, vreau să readuc în discuție & în memorie această carte ieșită din comun pentru că, în contextul nou (și imens) de receptare deschis pentru „Odiseea” (filmul lui Christophor Nolan are mai mult decât „partea leului” ca merit pentru aceasta!), cartea marelui hermeneut și scriitor american vine perfect ca un ghid de „lectură” (în sens general, nu strict filologic-literar) pentru această operă uriașă. La aproape jumătate de an după modestele mele însemnări despre cartea sa, Daniel Mendelsohn a avut marea gentilețe și generozitate să accepte un dialog cu mine (din care a rezultat un interviu publicat în 2020 în februarie, în revista România literară). Reiau aici două idei, cu plus evident pentru discuția/contextul de față; numai două idei. Prima: „Dacă am fost în Ithaca? În viața reală? Da, am fost acolo acum mulți ani, pe când eram student. Dar, după cum știți din carte, mi-a plăcut ideea ca croaziera să nu ajungă în Itacha (din motive practice, amuzante) – deoarece «Ithaca» este și un soi de abreviere culturală pentru «destinația care îți scapă» – sau chiar pentru «moarte». Așa că poate este mai bine să nu o atingi”. A doua: „Să fim atenți la dorința de a avea eroi! Eroii din tradiția clasică nu sunt neapărat «modele» în sens pozitiv: sunt impozanți, iar caracteristicile lor – lucrurile care îi fac atractivi sau demni de atenția noastră – nu sunt neapărat caracteristici pe care am dori să le imităm. Dar acei eroi etalează caracteristicile – strălucirea războinică a lui Ahile, strălucirea intelectuală a lui Odiseu – în (să zicem) litere foarte mari, astfel încât să le putem «citi» cu ușurință și să le studiem toată complexitatea. Experiența lui Ahile ne spune că acele calități pe care le prețuim într-un mare războinic s-ar putea să nu fie compatibile cu alte aspecte ale societății umane; experiențele lui Odiseu ne arată că șiretenia (viclenia) intelectuală și istețimea verbală pot avea la fel de bine efecte ruinătoare, ca și consecințe pozitive”.
***
În acest an, la jumătatea lui – când are loc, deja în mod tradițional, ceremonia de decernare a premiilor naționale ale Uniunii Scriitorilor din România (cele mai importante premii literare de la noi) – unul dintre cele două premii „pentru critică, eseu și istorie literară” ale USR a revenit Alexandrei Ciocârlie. Și anume: pentru un excelent volum de eseistică & hermeneutică – „Pe urmele lui Ulise” (Editura Cartea Românească). O mențiune – care este importantă în ordinea memoriei, a atenției față de personalitățile culturii, în mod aparte ale literaturii române: începând cu acest an, premiul pentru critică, eseu și istorie literară” al Uniunii Scriitorilor are și un nume: Nicolae Manolescu. La aproximativ o lună și jumătate distanță de acest moment, la Timișoara (acolo unde, cu un excepțional slogan ales pentru anul când acest oraș a fost capitală culturală europeană, „Cultura e Capitală”), premiul pentru literatură comparată al ALGCR pe 2025 (adică: al Asociației de Literatură Generală și Comparată din România) i-a revenit tot Alexandrei Ciocârlie, pentru aceeași excelentă carte care urmărește nu atât drumul în sine al lui Ulise (numele latin – cum știm – pentru Odiseu), cât drumul în literatură, în marea literară a acestui formidabil personaj. Ei bine, și ca să închidem frumos bucla unei mici povești care e localizată în lunile iunie-iulie ale acestui an și în lumea (complicată, pentru că e nu numai fascinantă și admirabilă a) scriitorilor de la noi: al doilea premiu – Nicolae Manolescu, cum spuneam, din acest an – pentru „critică, eseu și istorie literară” i-a revenit Ioanei Pârvulescu, autoare excepțională, polivalentă, critic literar de mare forță. E doar o coincidență – dar una integral fericită – că pe coperta a patra a cărții Alexandrei Ciocârlie, însăși Ioana Pârvulescu notează: „Dintotdeauna Ulise mi s-a părut cel mai atrăgător – ca să nu spun simpatic – personaj de epopee. De ce? Răspunsul l-am aflat abia acum, din cartea Alexandrei Ciocârlie: pentru că el se află încă printre noi, e contemporanul nostru, e «unchiul nostru», vorba lui Jiří Marek. Autoarea o dovedește cu erudiție, farmec și suplețe hermeneutică. (...) Concluzia? Cea din toate cărțile remarcabilei clasiciste Alexandra Ciocârlie: «Trecutul are însemnătate în măsura în care se răsfrânge asupra noastră». Iar povestea lui Ulise ne include, într-un fel sau altul, pe noi toți”.
