Oglinda şi modelul lumii lui Caragiale

Paul Cernat | 22.11.2011

Când am citit Caragiale în Ţara Miticilor, textul Ioanei Pârvulescu m-a încântat, dar nu m-a convins deloc. Cât pe-aci – mi-am zis - ca, de dragul apărării şi ilustrării „epocii frumoase“ a lui Carol I, nenea Iancu să fie transformat într-un antimimetic sadea. Cu alte cuvinte, tarele „lumii lui Caragiale“ n-au existat decât în fantezia scriitorului, amplificate „enorm şi monstruos“ de sensibilitatea sa...

Pe aceeași temă

Când am citit Caragiale în Ţara Miticilor, textul Ioanei Pârvulescu m-a încântat, dar nu m-a convins deloc. Cât pe-aci – mi-am zis - ca, de dragul apărării şi ilustrării „epocii frumoase“ a lui Carol I, nenea Iancu să fie transformat într-un antimimetic sadea. Cu alte cuvinte, tarele „lumii lui Caragiale“ n-au existat decât în fantezia scriitorului, amplificate „enorm şi monstruos“ de sensibilitatea sa... Că nici autoarea nu s-a lăsat convinsă până la capăt de propria ipoteză o dovedeşte, din plin, recenta-i recidivă editorială. Având la bază o conferinţă expandată până la proporţiile unei cărţi (E foarte greu să scrii româneşte. Presa din vremea lui Caragiale, susţinută pe 27 februarie 2011 la Teatrul Naţional din Bucureşti), Lumea ca ziar... răstoarnă impasul iniţial într-un succes entuziasmant. Cum? Demonstrând strâns că adevăratul model al creatorului Momentelor n-a fost „realitatea socială“ în sine, ci imaginea ei refractată în oglinda deformatoare a presei vremii.

Exploratoare pasionată de periodice vechi, Ioana Pârvulescu nu ezită să-şi dea la iveală „probele“ într-un volum-colaj cuceritor inclusiv ca obiect estetic, plin de fotocopii ale ziarelor şi garnisit cu splendide fotografii vintage, făcând cu ochiul către Le Petit Parisien illustré. E, aici, o subtilă punere în abis, căci modul în care îşi concepe şi realizează investigaţia ilustrează (la propriu şi la figurat) însăşi poetica Momentelor, unde articolele de ziar sunt, de asemenea, folosite ca ready made-uri de un regizor expert...

Ioana Pârvulescu începe, borgesian, prin a-şi pune în abis genealogia familială în „oglinda“ lui Caragiale: aflăm astfel că bunicul ei matern – un dârz medicinist ardelean – l-ar fi cunoscut pe scriitor la una dintre şedinţele Asociaţiei „România Jună“ a studenţilor români din Viena, iar bunicul patern, regăţean expropriat de comunişti, se numea Dumitru (adică Mitică...) şi avea ceva din spiritul de bon viveur al lui „nenea Iancu“. Dincolo însă de aceste retroproiecţii afective în palimpsest, demonstraţia dezvoltată pe parcursul celor circa 100 de pagini se susţine în toate articulaţiile. Evident, „Caragiale cel viu a fost, mai întâi, gazetar“, iar una dintre principalele „strategii“ ale „jocurilor“ sale literare a reprezentat-o lucrul cu materialul clientului. Reconfigurând, cu graţie ludică şi acribie istoriografică, mediul publicistic de la 1900, cu gazetele, rubricile şi publicurile aferente, Ioana Pârvulescu reconstituie de fapt modelul referenţial la care s-a raportat, în permanenţă, comediograful. Nu şi Caragiale-autorul Năpastei sau al majorităţii nuvelelor, la care perspectiva, tonul, stilul se schimbă semnificativ. Rezultatul acestor arheologii operate inclusiv prin colaje, decupaje, inventare etc. e savuros, spectacular şi, pe ansamblu, edificator. Fotocopiile sunt, cu adevărat, de citit, nu doar de privit, comentând documentar şi însufleţind estetic imaginea bricolată a unei epoci de avânt al presei autohtone, cu toate racilele şi derapajele sale logoreice „de tranziţie“...

Nu sunt însă deloc sigur că „lumea lui Caragiale“ era aşa de senină şi bună cum o evoca, polemic, Mihai Ralea în interbelic (de idealizările ortodoxe ale lui N. Steinhardt nu mai vorbesc), după cum nu pot credita reactualizările întunecate, monstruos-distopice de tip Mircea Iorgulescu-Lucian Pintilie. Că nenea Iancu decupează din lumea sa îndeosebi „negativul“, că epocile ulterioare s-au uitat mai ales în oglinda acelei reprezentări negative, ajungând în cele din urmă să-i semene, e perfect plauzibil, dar asta nu înseamnă că „negativul“ cu pricina nu ne-ar fi reprezentat, fie şi parţial, identitatea, inclusiv atunci; în plus, Caragiale nu pare să-şi fi propus a oferi o imagine fidelă şi completă a realităţii socio-umane din vremea sa, ci mai curând o reprezentare a malformaţiilor acesteia. Până la urmă, nici nu are prea multă importanţă, în ordine critică, „adevărul“ acelei lumi dispărute (pe care nimeni nu-l poate recupera integral, aşa cum nimeni nu va putea dovedi, să zicem, de ce s-a sinucis nenea Anghelache din Inspecţiune), ci modul în care artistul Caragiale s-a raportat la ipostazele ei iritante. Or, Ioana Pârvulescu se află pe un teren sigur când inferează că modelul schiţelor şi momentelor caragialiene n-ar fi realitatea-reală, ci deformarea ei caraghioasă din „oglinzile“ paginilor de ziar.

Comparaţia cu modul în care proceda Dostoievski cu presa din aceeaşi perioadă este nu doar edificatoare, ci şi entuziasmantă prin implicaţiile revelate: paralela dintre cutare scenă din Idiotul şi aruncarea pe geamul trenului, în Prahova, a căţelului Bubico ar putea avea ca model comun fapte diverse din, spre exemplu, ziarul L‘Independence Belge, citit deopotrivă de Dostoievski şi Caragiale; homeopatul italian Cesare Mattei apare, suspect!, tot la frizerie şi în discursul diavolului de la romancierul rus, şi în invocarea metodei de extracţie dentară din D‘ale carnavalului. Bref, ca şi Caragiale, generalul Ivolghin din Idiotul „transformă ştirea de ziar în poveste la persoana I“ cu, Dostoievski dixit, „multă zeamă de fantezie“. Iar utilizarea „greşelii în toate formele ei“, a clişeului, reclamei, limbajului administrativ ş.cl. îl apropie, în epocă, pe scriitorul nostru de acel Flaubert din Dicţionar de idei primite de-a gata pe care îl vor prelua, via Urmuz, prozatorii Şcolii de la Târgovişte. Comparaţia contrastivă dintre piesa în versuri Romeo şi Julietta la Mizil a minorului, dar nu ininteligentului umorist mizilean George Ranetti (apropo, comedia sa de la 1907 se joacă şi azi, cu succes!) şi O noapte furtunoasă probează fără drept de apel cum, dintr-un material foarte asemănător, se pot obţine efecte literare contrare, prin naivitatea sau, dimpotrivă, „genialitatea“ utilizării clişeului.

Curajul asumării până la capăt a banalului, până la, adică, maxima fidelitate a redării şi maxima abilitate a regizării / interpretării clişeelor de presă, a întregii „materii prime de gazetă“, dă, fără doar şi poate, măsura geniului caragialian, care pare a extrage „măseaua de minte“ a epocii sale prin metoda „diabolică“ a lui Mattei. În definitiv, Diavolul se ascunde în detalii, iar cine deţine cheile detaliilor îl poate, la o adică, stăpâni...

Cu un simţ rafinat al concretului istoric, o cunoaştere a contextelor şi o naturaleţe intelectuală ce o dispensează de orice proteze teoretizante, Ioana Pârvulescu a reuşit să rezolve „ecuaţia“ poeticii lui Caragiale din comedii şi Momente, citind-o prin lentila potrivită şi consolidând - cu un spor de frumuseţe „clasică“ a coerenţei - observaţiile unor exegeţi moderni ca Florin Manolescu (din Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii) sau Ştefan Cazimir (din I.L. Caragiale faţă cu kitsch-ul) despre valorificarea caragialiană a paraliteraturii gazetăreşti. E aproape inutil să adăugăm faptul că acel rezervor de clişee şi kitsch e oferit, mai ales, de „o anumită parte a presei“, anume cea liberal-francofilă şi progresistă, satirizată de junimişti, printre altele, din cauza „beţiei“ sale de cuvinte. E. Lovinescu a avut, desigur, dreptate când a avertizat asupra pierderii „înţelesurilor“ din comediile şi Momentele lui Caragiale, odată cu ieşirea din memoria colectivă a evenimentelor reale ce le-au produs. S-a înşelat însă când a crezut că ieşirea în speţă va atrage şi deprecierea valorii literare: lucrurile au stat exact pe dos. Iar dacă ziarul constituie „cea mai importantă şi mai cuprinzătoare metaforă“ a universului caragialian, nu-i mai puţin adevărat că şi Caragiale s-a dovedit a fi cel mai eficient eliberator al energiilor conţinute în negativul clişeelor de presă. O fi falsificând, adeseori, presa „adevărul“ realităţilor exterioare, dar tot ea trădează cel mai flagrant, prin chiar spectacolul aparenţelor, identitatea ascunsă a lumii despre care dă seama.

Captivantă ca un bun retro-roman detectiv în slideshow, Lumea ca ziar... este piesa de excelenţă interpretativă a Ioanei Pârvulescu. //

// IOANA PÂRVULESCU
// Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale. Cu 248 de reproduceri inedite
// Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, 176 p.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22