Omul recent - Intre oglinzi americane

Glosand pe marginea unor concepte din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, evocate, nu demult, in recenzia unei noi aparitii editoriale, revista The New Republic cita urmatoarea opinie a uneia dintre personalitatile care luau parte, la finele anilor ‘40, la intocmirea acestui document de relevanta globala: “Suntem cu totii de acord asupra acestor drepturi, cu conditia insa sa nu fim intrebati de nimeni din ce ratiuni anume ne manifestam acordul - rostul demersului fiind de a produce un consens pragmatic - nu bazat pe asumarea in comun a unor idei de natura speculativa, ci pe imbratisarea unor concepte cu bataie practica: un consens intemeiat nu pe afirmarea de catre toata lumea a uneia si aceleiasi conceptii despre om si cunoastere, ci pe afirmarea unui corp de credinte menite a servi, practic, ca ghidaj pentru actiune”. (1)

Exista intr-adevar nu una, ci mai multe conceptii despre lume, om si cunoastere, iar personalitatea citata de The New Republic era nimeni altul decat filosoful francez Jacques Maritain, ale carui scrieri raman memorabile, printre altele, si datorita meritului de a fi prezentat unele dintre cele mai incisive abordari critice ale modernitatii, asa cum - in perspectiva diacronica - fenomenul se preta unei analize si interpretari documentate si rationale la jumatatea secolului trecut.

Théonas, Trois Reformateurs: Luther, Descartes, Rousseau, si Antimoderne raman astfel jaloane de referinta in demersul inchizitiv al omului occidental, cautator neobosit al unei intelegeri cat mai exacte a fenomenelor istoriei si a cauzelor generatoare de mutatii in evolutia spiritului si actiunii umane in sanul Cetatii; si, printre acestea - in sfera drepturilor persoanei - cele privind dreptul accesului la valori, nu in ultimul rand, dreptul accesului la valorile umane de varf.

Redusa la chintesenta ei, disputata carte a lui Horia-Roman Patapievici este, in ultima instanta, o carte despre valori; iar dreptul autorului de a impartasi parerea sa despre scara valorilor si inversarile recente in ierarhia acestora fara a avea de suferit ostracizari apodictice da prilej acestei introduceri, in care evocarea numelui lui Jacques Maritain nu este intamplatoare.

In afara de consultanta sa la elaborarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, Maritain este autorul unor lucrari seminale despre demnitatea persoanei umane si locul acesteia in Cetate, cum ar fi Du régime temporel et de la liberté, Humanisme integral, De la Justice politique, La personne et le bien commun, Les droits de l’homme et la loi naturelle. Dupa cum, incidental, evocarea numelui lui Maritain se asociaza, printr-un racord romanesc, nu doar cu lapidara exerga a volumului Antimoderne (carte dedicata unui roman - Monseniorului Vladimir Ghika)(2); ci si - pe fundalul de idei alcatuind tesutul de referinte al cartii Omul recent - cu unele teme prezente in dezbaterea despre aceste dezvoltari, de crescanda actualitate in Romania (ca si in tot restul Europei de Est), la rascrucea istorica generata de prabusirea ideologiilor totalitare.

Este un truism ca orizontul omului recent scrutat de Patapievici a prins chip si contur, mai intai aici, in America.

Un european calatorind in Lumea Noua intre cele doua razboaie putea observa ca, prin anumite segmente ale ei - cele incurajate de hipertrofierea unor prioritati precum comertul, eficacitatea productivitatii materiale si a profitului cu orice pret, societatea de dincolo de Ocean incepea, inca de pe atunci, sa dezvolte in sanul ei o curioasa dihotomie intre doua directii majore: cea a valorilor traditionale pe de o parte, si cea propulsata de apetitul infinitului economic, pe de alta parte.

In Scènes de la vie future, Georges Duhamel se marturisea frapat de o comparatie: “pe de o parte, toate aceste civilizatii umane care si-au incercat puterile de-a lungul mileniilor in stradania de a cuceri toate bunurile temporale si spirituale cu putinta s...t pe de alta parte, speciile regnului animal, indeosebi insectele, organizate in societati puternice s...t in aceasta America a Extremului Occident care ne face deja sensibili la promisiunile viitorului - mai spunea Duhamel- ceea ce frapeaza pe calatorul apusean este o indrumare a moravurilor umane in directia a ceea ce pare sa sugereze deprinderi asemanatoare cu comportamentele de tip entomologic: o similara stergere a individului, o asemanatoare rarefiere si unificare treptata a tipurilor sociale, o similara supunere a masei la exigente obscure fata de ceea ce Maeterlinck numea geniul stupului sau al constructiilor termitiere”.(3)

Nu scapa ochiului coincidenta de imagini dintre aceasta mai veche metafora si recenta evocare a lui Gregor Samsa de catre H.-R. Patapievici in Omul recent. “Aceste prodigii ale rationalizarii - mai scria autorul citat - aceste discipline precise la locul de munca, aceste viclesuguri ale publicitatii, aceasta dictatura a negustoriei, aceste protectii vamale, aceasta meschina, zgarcita masurare a fiecarui minut, a fiecarei bucurii, a fiecarei clipe de lumina... si toate acestea, in definitiv, spre a obtine ca rezultat viata cea mai scumpa din lume.” (4)

Dincolo de asemenea paralele, intrebarea lui H.-R. Patapievici “ce se pierde atunci cand ceva se castiga” se inscrie natural in firul de idei al acestor mai vechi constatari anticipative.

Vechi si nou

Afirmat azi in arii intinse ale Extremului Occident, omul recent nu este, desigur - dincolo de toate spectaculoasele sale mutatii-, decat una dintre ipostazele omului mai vechi, acel om traditional coborator din valorile altor milenii si secole, pe cale acum de a fi transformat - daca nu in irecuzabila realitate, in mod cert prin proiectii ale atotputernicelor retele mass-media - intr-un posibil si nu mai putin controversat model de relevanta globala.

Este modelul despre care un alt european, britanicul Edward Behr (citat in mai multe randuri de H.-R. Patapievici) scria ca “inspira frica”. (5)

In aceasta lumina, a intreba de ce si in numele carei evolutii anume a sistemului pre-existent de valori s-a ajuns la acest viraj, se constituie intr-un demers cuvenit si legitim, cu atat mai mult cu cat, nici aici in America si nici in lumea larga, metamorfoza in cauza nu reprezinta totusi, pana la proba contrarie, varianta absoluta si unica a modernitatii. In ceea ce priveste conditia societatilor de curand iesite de sub calapodul mental al intolerantei marxiste, de pilda Romania, o evaluare echilibrata a distinctiilor de operat este, aici, cu atat mai salutara.

Dupa lunga bezna a ideologiilor totalitare, a evita capcanele modului absolutist de gandire, a accepta dreptul la existenta al unui unghi alternativ in examinarea unor directii de asemenea importanta devine o precautie pe cat de utila, pe atat de necesara. Este unul dintre meritele lui H.-R. Patapievici de a fi facut acest lucru examinand prin prisma cauzala, in diversele sale retorte, conditia omului recent.

Ascendentul american

Formula One Nation, Two Cultures (6), care da numele unei recente carti despre falia culturala ce desparte azi America omului recent de America temeliilor, se regaseste in tot mai dese abordari avand ca tema conflictul dintre cele doua culturi ce isi disputa in clipa de fata intaietatea in prim-planul societatii americane. (7)

Preocuparea revine sub diverse titluri, abordata din diverse unghiuri, in tot mai multe pronuntari, cum ar fi noul volum al cunoscutului universitar californian James Q. Wilson, The Marriage Problem: How Our Culture Has Weakened Families.

Pornind de la un examen al evolutiei ideilor despre bine si rau si traducerea in practica a acestora in celula insasi a corpului social - familia -, autorul analizeaza un caz particular: demonetizarea si bagatelizarea crescanda a casatoriei ca act fondator al acesteia, cu concluzia ca, in virtutea acestui criteriu fundamental, americanii de azi au ajuns in fapt sa alcatuiasca, de pe acum, doua societati distincte.

Subiectul aceleiasi linii despartitoare apare pregnant si in temele “A House Divided”, “The War Against the Past” si “De-Christianizing America”, capitole factual documentate din noua carte The Death of the West a controversatului Patrick J. Buchanan (de cateva saptamani codasa pe lista de best-sellers a cotidianului Washington Post). Pledand pentru un alt punct de vedere, articulat din directia opusa, este o alta carte de succes, Stupid White Men and Other Excuses for the State of the Nation, de Michael Moore, volum aflat de peste o luna in fruntea listei de best-sellers a ziarului New York Times. Autorul isi asuma, si pe buna dreptate, premisa “celor doua Americi”, dar sustine ca in actuala masurare de forte, stanga liberala si-ar fi adjudecat in timpul din urma avantajul numeric si masa critica.

Vorbind recent la o lansare in Texas, Michael Moore cerea suporterilor sai sa tina steagul sus, intrucat, spunea el, citat de Washington Times, semnele sunt pozitive, majoritatea americanilor fiind astazi liberali, asa cum reiese din prelungirile de tiraj ale cartii sale, o critica plina de verva a omului alb, vlastar si adept al unui sistem social autoritar si opresiv, vasal unor vechi conceptii patriarhale si logo-centriste. Pe plan politic, unul din varfurile de lance ale criticii lui Moore este intregul capitol consacrat, in registru ironic, actualului presedinte al Statelor Unite, George W. Bush.

Vazuta din perspectiva divizarilor actuale ale scenei americane ce marcheaza acest turnir intre doua directii majore de mentalitate (reflectate pe plan politic in disputa dintre liberali si conservatori, dintre stanga si dreapta, dintre democrati si republicani), cartea romanului H.-R. Patapievici capata astfel o relevanta surprinzator de incisiva, cu precadere prin raportare la acuzatiile de antioccidentalism si antiamericanism ce i s-au adus. Caci, despre ce antiamericanism poate fi vorba? Sa fie dreapta americana mai putin americana decat stanga? Sofismul intampinarii devine clar in fata unui simplu examen factual.

Atitudinea analitica ce defineste abordarea din Omul recent se inscrie intr-adevar intr-un curent de gandire si atitudine intelectuala nu mai putin american sau occidental decat cele actionand dinspre stanga liberala, in cealalta jumatate de teren a disputei despre idei si valori ce anima acum sfera publica a societatii din Statele Unite. Ochirea critica aruncata de Patapievici unora dintre ipostazele omului nou, si expediata de unii la cos drept antioccidentala, este pe deplin compatibila cu unele abordari critice cat se poate de occidentale si americane, indreptate in chiar arena occidentala de idei, contra a ceea ce este perceput drept o incercare de a inversa, de catva timp incoace, valori fundamentale - umane, morale, intelectuale si artistice -, cele imbratisate in continuare de buna parte a societatii si care, nu intamplator, au slujit drept temelii asezamantului social si realizarilor institutionale occidentale si americane de-a lungul secolelor. Printre aceste repudieri - conul de umbra proiectat asupra atitudinilor publice inspirate de modelele intelectuale traditionale, in speta cele derivate din principiile eticii crestine si ale religiei ca factor formator si de influentare in viata persoanei si a societatii.

Revelator este ca aceasta inversare - dominatoare in sanul elitelor liberale si foarte vizibila in mass-media - este marcata in paralel de o curioasa tendinta catre absolutizari ale propriului punct de vedere. Fenomenul, prezent acum nu doar in America, dar si in alte parti ale lumii, propune, prin efect cumulat, o tipologie umana alternativa, incepand de la planul familiei. In legatura cu acest fenomen, feminista Shere Hite dadea acum cativa ani publicitatii The Hite Report on the Family: Growing Up Under Patriarchy, o carte inspirata din sondaje de opinie conduse in Statele Unite, Anglia, Germania si alte cateva tari occidentale. Potrivit lui Hite, “sfanta familie” de tip nuclear (tata-mama-copil) ar constitui o frana in calea progresului uman, ea reprezentand o mostenire desueta a structurilor autoritare traditionale, care se cer inlocuite cu un model nou, mai lax si mult mai flexibil. Pentru adeptii acestui trend si in consonanta cu principiul “corectitudinii” politicesti in gandire, asocierea intre un barbat si o femeie inceteaza de a mai constitui unica formula de convietuire casnica, doua persoane de acelasi sex - doi “tati”, doua “mame”, ori, tot mai des, un singur parinte, indiferent de sex -, fiind conditia suficienta pentru acreditarea noului model de celula a societatii.

Asa cum arata numeroase analize, acea macinare treptata a fundatiilor societatii traditionale, inceputa in anii ‘60, s-a manifestat intr-adevar pe plan cauzal intai la nivelul relatiilor dintre sexe si al structurilor de familie. Cifrele ilustreaza graitor progresiunea acestei mutatii, incurajata substantial de factorii mediatici si de politicile liberale de-a lungul ultimelor decenii. Statisticile de la inceputul anilor ‘90 aratau astfel ca, in raport cu anul 1960, numarul celor nascuti in familii fara tata crescuse in America cu 400 la suta, rata divorturilor de patru ori, numarul copiilor crescuti in camine cu un singur parinte (barbat sau femeie) de trei ori, in timp ce, in cazul tinerelor mame sub 18 ani, trei din patru nasteri aduceau deja pe lume copii ilegitimi, cu consecinta unei vizibile destramari a liantului familiei de tip vechi. O greu de negat disolutie a moravurilor, declinul politetii si cuviintei, dezlantuirile de violenta in scoli, cresterea numarului de camine dezorganizate si o seama de alte disfunctii sociale sunt azi considerate de multi drept simptome si consecinte ale uneia si aceleiasi mutatii in nucleul insusi al societatii -familia.

Nu intamplator, un factor important a fost aici demolarea si discreditarea conceptului de autoritate paterna si o staruitoare demonizare a factorului masculin, acuzat de a fi fost arhetipul tuturor formelor de oprimare practicate de-a lungul secolelor in sanul familiei umane. Printre locurile inalte ale acestui demers ideologic se inscrie feminismul si propozitia ca cele doua sexe sunt identice si egale in absolut toate privintele, de la capacitati si talente, la inclinatii funciare, sentimente, forte si resurse vitale. Un jalon ideologic de referinta ramane aici manifestul lansat de Betty Friedan, in 1963, in spectaculoasa demonstratie din cartea care a facut epoca, Feminine Mystique.

Omul recent in luminile culturii mediatice

De la dezavuarea diferentei dintre cele doua sexe, la reprobarea sau demonetizarea diverselor forme de autoritate si, in genere, a principiilor decurgand din notiunea de excelenta, drumul in jos si contra celor de sus nu a fost greu de parcurs pentru scolile de gandire si actiune carora li se datoreaza in parte ivirea pe lume a omului recent. Teatrul principal al conflictului dintre vechi si nou a fost si este, intr-adevar, scara valorilor. Abordata prin prisma ideii de maxima inclusivitate, formula clasica avansata candva de filosofi privind esenta notiunii in cauza se bazeaza, dupa cum se stie, pe una din intrebarile cheie ale axiologiei: “din totalitatea vietii si a experientelor umane, care este criteriul apt a defini cel mai bine diferentierile naturale intre diversele tipuri si clase a ceea ce numim valori?”.

Pornind de la premisa includerii tuturor elementelor existentei umane intr-o atare evaluare, raspunsul dat de vechile scoli a fost ca “prin natura ei, valoarea aflata pe locul cel mai de sus in ierarhia intregului este cea care contribuie cel mai mult la coeziunea si functionarea sumei celorlalte elemente in interactiune pe treptele corpului social vazut ca intreg”.

Inevitabil, odata intrate in raport de comparatie, clasele de valori se asaza, in baza acestui criteriu, intr-o scara ierarhica. Concluzia scolii de la care se revendica o pleiada de ganditori traditionali si moderni este ca, intr-o asemenea structura, locul de la temelie este cel detinut de valorile economice, iar locul cel mai de sus este cel de care se bucura valorile religioase in sens general, treptele intermediare putand fi ocupate - in functie de unghi - de celelalte clase cu pozitii variabile, printre care valorile etice, logice, estetice, senzoriale, tehnico-stiintifice s.a.m.d.

Asa cum arata si H.-R. Patapievici, prin refuzul de a accepta vreun ascendent impus de ordinea ierarhica a diferentei pornind de la un atare model de interpretare, ideologia omului recent a aruncat mize noi in arena, cu intregul cortegiu de dispute pendinte. S-au deschis astfel fronturi multiple in luptele de idei dintre vechi si nou, materializate in dezbateri despre existenta (sau nu) a unei autoritati morale supreme si, pornind de aici, despre acreditarea (sau combaterea) relativismului etic ca norma; despre combaterea (sau justificarea) radicalizarii marilor revendicari egalitare; despre omologarea (sau combaterea) vulgaritatii ca forma laudabila de divertisment. Iar pe plan economic, despre dreptul pietei de a-si aroga (sau nu) puteri discretionare asupra cetatii moderne.

Simptomatic, o voce deosebit de puternica pe acest front este cea a lui George Soros (nu neaparat un om de dreapta) denuntand in The Crisis of Global Capitalism: Open Society Endangered primejdia absolutizanta pe care o numeste “fundamentalismul” pietei. Pe alte planuri, cu lux de argumente pro si contra, alte voci, in stanga si in dreapta spectrului social, dezbat in continuare, de pe varii pozitii, declinul gandirii disciplinate si al simtului excelentei in educatie si viata de familie, relevanta (sau nu) a caracterului si decentei in viata politica, personala si sociala, precum si o seama de alte pozitionari de actualitate datorita incidentei efectelor lor asupra a ceea ce, nu fara rost, convenim sa numim impreuna cu H.-R. Patapievici, “omul recent”.

Proiectate in ritm sustinut asupra marelui public prin luminile Hollywood-ului si ale micului ecran, intruchiparile acestui nou tip prezinta un orizont de gandire indeobste limitat la prezent si rupt de contexte. Mai curand stingher fata de lumea artelor si a gandirii speculative, in largul lui in “info-tainment” - galaxia policroma a publicitatii si a informatiei senzationale care amesteca totul cu divertismentul frivol -, el isi gaseste modelul predilect in profilul vedetelor si al celebritatilor mediatice. Inclinat spre placere in detrimentul reflectiei, punand senzorialul in frunte, el este modelat de mass-media prin stimularea de sus in jos a apetitului consumerist pe de o parte, iar pe plan practic prin inversarea ierarhiilor traditionale pe care omul occidental si-a organizat si construit de-a lungul multor secole scara valorilor.

Este un fapt ca, exportate electronic in proportii de masa, produsele acestui tip de cultura ating azi mai toate meridianele pamantului, unde - ca si in Lumea Noua - scalda in flux continuu publicul consumator intr-un diluviu de impresii instantanee despre toate si orice, calibrate sa se adreseze laturii emotionale si senzoriale, si lasand intr-o semnificativa penumbra tangentele omului cu rigorile disciplinei intelectuale sau satisfactiile spiritului. Sunt constatari elocvent infatisate in Omul recent si care se fac ecoul multor luari de pozitie similare, exprimate, nu mai putin critic, de catre autori apuseni.

Televiziune si cultura

Deplorand curenta trivialitate a majoritatii productiilor micului ecran si absenta marei arte si inaltei culturi din diluviul de exporturi mediatice recente, una dintre cele mai respectate personalitati ale Statelor Unite, istoricul si omul de stat George F. Kennan, nu se sfia sa afirme: “Am ajuns sa exportam oricui este capabil sa cumpere (sau sa fure) de la noi cele mai ieftine, cele mai stupide si cele mai rau famate manifestari ale «culturii» noastre. Nici o mirare ca asemenea efuziuni sunt luate in deradere de persoanele inteligente si sensibile din alte tari”. Si Kennan facea in continuare apel la o schimbare a acestei imagini unilaterale, dominatoare insa prin mass-media, si pe care o anume parte a societatii americane s-a obisnuit recent sa o proiecteze despre ea insasi si cultura ei in lumea larga. (8)

In aceeasi ordine de idei, un corespondent al profesorului californian Stephen Wilkes, citat de Harper’s Magazine (9) lansa nu de mult un apel cerand revenirea la cultura cartilor si salvarea marelui public, indeobste a celui juvenil, de la “devastarea” produsa de CNN si MTV, retele cu arie de cuprindere globala.

Se stie ca, in scopul de a atinge un public cat mai larg pretutindeni, programele MTV sunt difuzate in 35 de versiuni calibrate pentru toate meridianele pamantului, in timp ce programele CNN sunt diferentiate pe plan global in nu mai putin de 22 de versiuni (in 1996 - spun statisticile - 70% din continutul acestora era american). Pornind de la caracterul intelectualmente elementar al acestui gen de comunicare, una dintre cele mai cunoscute personalitati ale publicisticii americane, laureatul Premiului Pulitzer Carl Bernstein, o numea “idiot culture”.

Desi justificata de ramificatii practice ale conceptului de “dreapta gandire” si “corectitudine politica”, o atare linie de actiune nu ajunge totusi sa fie sinonima cu America. Mai mult, prin caracterul indeobste casant cu care respinge opiniile ce ii sunt potrivnice, un atare front de idei vine uneori in flagranta contradictie cu libertati fundamentale pe care s-au intemeiat si se intemeiaza valorile durabile ale societatii americane - printre acestea, si nu in ultimul rand, cele legate de dreptul afirmarii publice a unor valori mai presus de valorile lumii materiale. Recenta carte a lui Tammy Bruce The New Thought Police: Inside the Left’s Assault on Free Speech and Free Minds (10) ofera o analiza pertinenta a subtextului acestor ingradiri, ca si a perspectivelor deschise de recentul trend urmarind, in speta, eliminarea tacita a coordonatei religioase-crestine din arena publica si din circuitul mediatic.

Preponderenta acestui climat in presa marilor metropole, la televiziune, in scolile publice si lumea academica - unde marile carti ale umanitatii si chiar capitole intregi de istorie sunt eliminate din programele analitice - nu infirma adevarul ca, o data mai mult, aceasta spectaculoasa directie este de origine recenta si ca ea nu reprezinta intregul, ci doar un epifenomen semnificativ, intampinat de o seama de critici raspicate atat in America, cat si in restul lumii apusene.

Pe fundalul unor astfel de luari de pozitie fata de recentele deturnari si inversari de valori, minutioasa disectie operata de H.-R. Patapievici in Omul recent sporeste cu o voce romaneasca un amplu front de idei deja aflate in competitie astazi in lume.

Ascendentul modelului american, acum dominant pe glob, se cere tocmai de aceea vazut in spiritul obiectivitatii drept o realitate binara, in care sunt cuprinse - dincolo de stridentele ce inunda acum parte din “satul global” in cantecul de sirena al efemeridelor electronice - doua culturi de cel putin egala importanta: cea recenta, de hiperbolizare a lucrarilor lumii materiale; si cealalta, a mai vechilor temelii, aflata azi in plina riposta defensiva si pentru care, in virtutea primatului spiritualului, ierarhia bunurilor se asaza diferit.

Optiunea pro-occidentala si virtutile vechilor temelii

Intrebat recent pe pagina de Web BuzzFlash cum isi explica detestarea de catre dreapta americana a mostenirii clintoniene (vazuta ca intruchipare superlativa a valorilor si culturii stangii liberale), un cunoscut comentator de televiziune si strateg de frunte al Partidului Democrat, activistul Paul Begala, nu s-a sfiit sa raspunda: “I believe these people hate our country. I believe they hate our culture”, afirmatie consonanta cu inclinatia unora de a recurge din cand in cand la o arbitrara asimilare a stangii americane cu o intruchipare a Americii insesi.

Este, pastrand proportiile, eroarea de gandire comisa de acele voci inclinate sa vada in optiunea exprimata in Omul recent - o alegere de tip “reactionar” si antioccidental, pornind de la premisa ca un examen social si istoric facut de pe versantul drept al realitatii - nu dinspre stanga - se cere din capul locului respins, ca purtand prin definitie stigmatul unei atitudini fara drept de cetate.

Exista nu una, ci mai multe atitudini in peisajul social si politic al Extremului Occident, iar avatarii omului recent descrisi de H.-R. Patapievici vin sa ilustreze in multiple feluri, nu in ultimul rand in termeni cauzali, fundamentele acestei cuvenite distinctii, utila pe planul optiunii si societatilor est-europene, astazi in cautare de repere, dupa fericita lor iesire din obscuritatea ideologiilor totalitare.

Unele voci i-au reprosat lui H.-R. Patapievici excesul de aprofundare analitica in disecarea cauzelor indepartate ale sciziunii ce explica simptomatica ivire pe scena istoriei a omului recent.

Dar admitand premisa ca ivirea si afirmarea lui pe scena istoriei sunt efectul unei indepartari treptate, pornind de la radacini, de la un set de valori consfintite, putine lucruri sunt probabil mai importante pe planul unei cuprinderi cognitive lucide decat tocmai revenirea obiectiva spre izvoare, retrasarea in spirit impartial a drumului parcurs de gandirea si practica familiei umane de-a lungul ultimelor sute de ani, si indeosebi revizitarea in plina lumina a ideilor puse in circulatie, la anumite bifurcatii ale istoriei, de catre mentori indepartati precum Bacon, Luther, Descartes ori Rousseau; sau de catre teoreticieni mai apropiati - de la Nietzche la Marx si Marcuse, daca e vorba de a dobandi o intelegere a ecartamentelor relevante produse in decursul noilor accelerari si derapaje ale istoriei.

Valori in arena

In aprilie anul acesta, Universitatea din Chicago devenea ultima dintr-un sir de universitati americane care au eliminat din curriculum materia de predare numita pana nu de mult “Western Civilization”, cu alte cuvinte, istoria Greciei si Romei Antice si a primelor secole ale erei crestine.

Astfel de cursuri, sustin exponenti americani ai omului recent, au devenit irelevante, ele vorbind despre timpuri revolute care au marcat de altfel inceputul marilor influente sociale “opresive” in istorie, cele vinovate de majoritatea efectelor negative virulente astazi in lume.

Vocile celor care, in replica, au contestat decizia, declarau luna trecuta presei ca, desi nu este perfecta si nici scutita de pacate, civilizatia occidentala nu poate fi totusi excizata din carti: care alta civilizatie din istorie - argumenteaza ei - a dat nastere unor monumente ca Magna Charta, The Bill of Rights sau ideei insesi de Constitutie?...

Intr-o gradinita din Saratoga Springs, New York, o fetita de cinci ani se adreseaza Creatorului rostind cu glas tare o scurta rugaciune inainte de gustarea de la ora 10: “God is good. God is great. Thank you God for my food”. Conducerea scolii intervine si interzice fetitei sa se roage (11). Parintii intenteaza actiune in justitie invocand dreptul copilei de a se ruga. Actiunea este in curs intr-o Curte federala, caci scoala contesta acest drept, invocand alte decizii recente...

La Nashville, Tennessee, se desfasoara in aceste zile un proces avand ca obiect contestarea dreptului de a expune cele Zece Porunci in spatii publice, drept atacat pe cale oficiala de catre una din cele mai importante institutii ale elitei liberale de stanga, consacrata apararii “libertatilor civile”.

Este aceeasi organizatie care cerea nu demult eliminarea de pe stema micului oras Republic, din Missouri, a unei embleme: un peste. Argumentul invocat, oricat ar parea de ciudat, era (ca si in sute si sute de alte cazuri similare) unul de natura religioasa: simbolul, sustinea intampinarea, se regaseste in emblematica a numeroase institutii crestine, iar majoritatea celor care s-au pronuntat in favoarea mentinerii pestelui in stema l-au identificat ca fiind un simbol crestin.

Actiunea din Republic, Missouri a fost introdusa in justitie de catre aceeasi institutie care, nu mai departe de anul trecut, cerea oprirea rugaciunii inainte de masa la popota cadetilor de la Virginia Military Institute, unde obiceiul are o venerabila traditie...

E vorba aici doar de cateva exemple dintr-o miscare de notabila patrundere, care, prin voci pornite dintr-un anume segment al societatii pare sa urmareasca treptata reducere la tacere a unor credinte si traditii impartasite de cealalta parte a societatii. Antagonismul despre care vorbim nu este incidental si el reflecta mutatii mai ample.

Lasand la o parte emfaza pusa pe noi sarbatori (cum ar fi “Ziua pamantului”) sau pe preocuparile ecologice (in sine perfect justificate si salubre), aceasta opozitie se simte invariabil in preajma sarbatorilor Craciunului, cand voci dorind eradicarea unor valori ale vechiului pun la punct an de an subtile ofensive publice urmarind cat se poate de transparent marginalizarea si scoaterea din uzaj social a urarii “Merry Christmas” si impingerea pomului de Craciun in afara spatiului civic, sub pretext ca astfel de salutari sau simboluri ar rani sensibilitatea celor fara credinta sau apartinand altor confesiuni necrestine.

Semnificativ, in aceeasi ordine de idei - cu un accent pe nodul chestiunii - alte voci cereau nu de mult mai multa fermitate in combaterea influentei unei cunoscute organizatii (“Christian Coalition”), acuzata de a unelti o “crestinare a Americii”.

Pe de alta parte, intr-un context care defineste prin contrast un real ecartament istoric, este interesant de observat cum, intr-un trecut nu prea indepartat, la un moment istoric al coalizarii de forte ce avea sa duca la infrangerea nazismului, doi mari oameni de stat - presedintele american Franklin Roosevelt si premierul britanic Winston Churchill - puteau evoca cu fruntile sus religia crestina ca temelie a valorilor in numele carora Aliatii isi uneau, intr-un gest crucial, puterile spre a porni la lupta antihitlerista. “America a fost intemeiata pe principiile crestinismului”, declara Roosevelt in august 1941, la semnarea “Cartei Atlanticului”, salutata atunci solemn de acordurile imnului “Onward Christian Soldiers”, intonat de cei prezenti la bordul navei “Prince of Wales”. Sa fie vorba de Horror Dei?

Aproape de incheierea excursului sau filosofic in conditia omului recent, H.-R. Patapievici isi marturisea certitudinea ca “resortul ultim al pozitiei relativiste este sde faptt horror Dei - groaza si oroarea de Dumnezeu. In fond, relativistii se opun celor care sustin ca nu avem suficiente dovezi nici pentru a deveni dogmatici, nici pentru a sfarsi ca sceptici (Pascal, un mistic care avea trecutul unui savant de geniu, imbratisase aceasta pozitie).
Contestand faptul ca putem integral cunoaste ceea ce au gandit oameni foarte diferiti de noi, relativistii ataca de fapt universalitatea naturii umane, adica, mai pe sleau spus, ataca legatura dintre ideea de Dumnezeu si unicitatea naturii numite «om».
Ei contesta comensurabilitatea valorilor pentru ca vor sa faramiteze natura umana; si afirma ca orice adevar este inevitabil limitat la cultura, epoca, civilizatia sa, deoarece daca nici adevarul nu transcende, atunci nimic nu mai poate transcende - or, daca nimic nu poate transcende, atunci nici Dumnezeu, care este raportul de transcendenta prin excelenta, nu mai poate, nici macar in principiu exista”. (12) Iar incheierea controversatei carti nu lasa nici un dubiu asupra directiei finale a intregii demonstratii intreprinse de H.-R. Patapievici: “Pentru a fi cu adevarat innoita, viata din noi ar trebui sa inceteze sa mai fie doar recenta. Caci esenta modernitatii pretinde omului sa fie intotdeauna in pas cu tot ceea ce apare ca fiind mai nou, mai recent, mai original, mai arbitrar, mai in afara cararilor lasate in urma lor de oamenii care ne-au precedat si care, pana acum, ne-au ghidat pasii. Iar in absenta acestor urme, fara o ancorare in Duhul prezentei lui Dumnezeu, drumul pe care mergem se prabuseste in abis - el este deja un abis”. (13)

Adam Smith afirma undeva ca in orice societate civilizata coexista in competitie doua sisteme morale: cel strict ori auster, bazat pe infranare; si cel lax, liber de scrupule, inclinat din instinct spre placere si gratificari imediate.

Societatea de inalta productivitate si prodigioasa afluenta existenta azi in Occident s-a cladit in timp, pe valorile celui dintai sistem, fiind rezemata pe vechi valori etice, printre care virtutile masurii, cumpatarii, fidelitatii fata de cuvantul dat, disciplinei de sine si, da, religiei. In competitie cu acestea, la polul opus a fiintat sistemul advers, mai putin auster, lejer, relativist, agnostic, deseori debridat si rebel in raport cu cele de sus. Este tipul de umanitate astazi in plina ofensiva contra celui dintai. Este noul tip de umanitate trecut prin sita unei critici obiective in analiza lui H.-R. Patapievici, convergenta pe concluzia ca adevarata modernitate nu poate fi rupta de dreptul accesului la cele de sus, demers esential care incepe cu efortul de a substitui unei culturi strict tehnice, ecologice, distractive si utilitare, o cultura a discernamantului, astfel incat “accesul la lucrurile superioare” sa existe in paralel cu o salubra re-evaluare a valorilor moderne si postmoderne, zestre de bunuri care, ne-absolutizate, sunt prin natura lor benefice si valoroase, caci “exista un fel de a fi modern care ar putea elimina excesele dezumanizante ale modernizarii”, mai scrie in incheiere H.-R. Patapievici. (14) Nu i se poate reprosa autorului de a fi incalcat drepturile cuiva intreprinzand un demers critic convergent pe asemenea concluzie. Autorul a optat, in spirit occidental, pentru explicitarea unui punct de vedere in care ierarhia valorilor se randuieste in concordanta cu natura rationala a omului, iar nu prin inversari sau deturnari ale firii, inspirate, simbolic sau nu, de razvratiri ce duc cu gandul in final la lucifericul non serviam.
“Ceea ce numesc aici antimodern ar fi putut la fel de bine sa fie numit ultramodern”, afirma Jacques Maritain in prefata sa la Antimoderne (15), argumentand ca noul genuin este tocmai noul care nu se desprinde prin apostazie de substanta vechiului genuin. Examinata intre cele doua oglinzi ale societatii si culturii americane de azi, cartea lui H.-R. Patapievici isi vadeste astfel, dincolo de efemera disputa iscata in jurul ei, sensul mai adanc al unei probe cu hartia de turnesol. Caci la marea rascruce a erei posttotalitare, cu care model modern va emula societatea romaneasca? Cu cel din care au crescut temeliile civilizatiei si ordinii de valori occidentale si pentru care, in pofida marilor viraje recente, pledeaza nu putine voci, in America si in lume? Sau, dimpotriva, cu cel contra caruia avertiza inca mai de mult Calvin Coolidge, ale carui cuvinte (repetat citate) imi este placut sa le reproduc aici, pentru miezul lor de nediminuata actualitate: “Inaintasii nostri - spunea acel presedinte american - s-au aflat sub inraurirea unei mari dezvoltari spirituale, sorbind din sevele ei o mare forta morala. Ea, si numai ea, explica Declaratia noastra de independenta, care nu este decat rodul unui spirit profund, prezent atunci in sanul natiunii noastre.

Traim intr-o era a stiintei, a unei abundente de acumulari materiale. Nu ele au creat Declaratia noastra de independenta: ea le-a creat pe ele. Lucrurile spiritului vin mai intai. Daca nu le vom fi fideli, prosperitatea noastra materiala, oricat de imbelsugata in aparenta, va risca sa se transforme in mainile noastre intr-un sceptru sterp”. (16)

Optiunea prooccidentala a societatii romanesti posttotalitare nu poate fi disociata, pe plan cultural, de indatorirea de a lua act de existenta a doua scoli majore de idei, aflate azi in confruntare la scena deschisa in Apusul privit acum ca model.

Reverberatiile acestei masurari de puteri atrage, intr-adevar, dupa sine efecte cu neputinta de ignorat in contextul creat de fenomenul globalizarii. Un anumit gen de asalt dat contra temeliilor crestine ale civilizatiei este astazi vizibil cu ochiul liber in Extremul Occident.

La fel de vizibil este si efectul contrariu, cu noile sale cristalizari si luari de constiinta, multe dintre ele iesite mai clar la iveala dupa 11 septembrie. Nu autorul roman a descoperit acest antagonism, ci multi altii inaintea lui - in chiar inima Occidentului. Dupa paganismul rasist, dupa paganismul comunist, fagaduintele unui nou orizont terestru, propus de noua cultura ca model de implinire umana, se impune neindoielnic atentiei. Pentru intelectualul roman de azi, evaluarea lucida a acestor repere si a raporturilor intre efect si cauza pe scena recenta se constituie in aceasta lumina intr-un drept si o datorie de constiinta. Cartea consacrata omului recent de H.-R. Patapievici vine tocmai sa imbogateasca scena romaneasca cu un valoros instrument de intelegere a acestui fenomen de rascruce, definitoriu pentru multe dintre dilemele desfasurate inaintea privirilor noastre de marea panorama a variantelor modernitatii. Caci dupa acel: “Fiti moderni! dar - Nihil sine Deo”, indemn cu care se incheie cartea lui Horia-Roman Patapievici, o intrebare care staruie in minte este: ce fel de modernitate ne dorim pentru societate? Una cu o ierarhie fireasca de valori, prin recunoasterea “Celui Care Este” (Exod 3:14) drept ultim reper si valoare de varf pentru constiinta?... Sau una cu vedere mai scurta, croita dupa plac prin faramitarea temeliilor, exaltarea efemerului si deliberata inversare in sens materialist a treptelor fiintei? Dincolo de cortinele ignorantei, defuncta lectie marxista - administrata decenii de-a randul spiritului public romanesc - contine, prin chiar sechelele ei funeste, o invatatura valida. Intr-un climat de recucerita descatusare a spiritului, ea serveste acum de fundal pentru un numar de paralele contrastante: una dintre acestea, odata cu limpezirea perspectivei, e cea care ofera o mai nuantata intelegere a libertatii de a cumpani si opta.

Note: (1) Rites of Passage de Cass R. Sunstein, In The New Republic, 2/25/2002, Intr-o recenzie a c`r]ii lui Mary Ann Glendon A World Made New: Eleanor Roosevelt and the Universal Declaration of Human Rights, Random House, 2001.
(2) Au Prince Vladimir Ghika.
(3) „D’une part, toutes les civilisations humaines s’essayant, à travers les millénaires, à la conquête des biens temporels et spirituels [...] d’autre part plusieures espèces animales, particulièrement les insectes, organisées en societés puissantes [...] Dans ce pays d’outre-Occident, qui nous rend déjà sensibles les promesses de l’avenir, ce qui frappe le voyageur occidental c’est l’acheminement des moeurs humains vers ce que nous croyons comprendre les moeurs entomologiques: même effacement de l’individu, même rarefaction et unification progressive des types sociaux [...] même soumission de tous aux exigences obscures de ce que Maeterlinck nomme la génie de la ruche ou de la termitière.“ Georges Duhamel, Scènes de la vie future, Mercure de France, 1930, p.198.
(4) „Ces prodiges de la rationalisation, ces disciplines ouvrières, ces ruses de la publicité, cette dictature du négoce, ces protections douanières, cette chiche mesure de toute minute, de toute gaieté, de toute clarté... pour aboutir, en définitive, à la vie la plus chère du monde entier“. Ibid. p. 203.
(5) Edward Behr, Une Amerique qui fait peur, Plon, Paris 1995. Cunoscutul publicist este si autorului cartii de interes romanesc Kiss the Hand you Cannot Bite: The Rise and Fall of the Ceausescus, Villard Books, New York, 1991.
(6) Gertrude Himmelsfarb, One Nation, Two Cultures, Vintage Books, 2001.
(7) Vezi in acest sens eseul meu Directii americane la \nceput de mileniu, in Viata Romaneascs, nr. 1–2, 2001, pp.174–181.
(8) The U.S. And the World: An Interview with George Kennan, In The New York Review of Books, 12 August 1999, p. 6.
(9) If America does not come quickly to its senses, doesn’t begin to read our books, how can we defend its treasured freedoms and priceless cultural heritage against the devastation of CNN and MTV?, In Harper’s Magazine, October 2001, p. 8.
(10) Tammy Bruce, The New Thought Police: Inside the Left’s Assault on Free Speech and Free Minds, Forum, Roseville, 2001.
(11) „Federal Court hears lawsuit over kindergarten Christian: New York school may relent, may let tot say grace at meals“, \n The Washington Times, 12 aprilie 2002.
(12) H.-R. Patapievici, Omul recent, 2001, p. 397.
(13) Ibid., p. 426.
(14) Ibid. p. 456.
(15) „Ce que j’appelle ici antimoderne aurait pu tout aussi bien être appelé ultramoderne“; \n Jacques Maritain, Oeuvres Completes, v. 16 (1920—1923), p. 928, Editions Universitaires, Fribourg, 1999.
(16) Calvin Coolidge, Cuvant catre americani cu prilejul Zilei Na]ionale, 4 iulie 1926.

Washington DC
aprilie 2002