Pe aceeași temă
Nu e nicio exagerare dacă spunem despre acest text că este unul încărcat de cearcăne; mai ales însă, cap-coadă, e un exercițiu de și o invitație la ludicitate.
„Lumea noastră orwelliană” este titlul acestei cărți. Un cârlig despre ce conține volumul, în chiar cuvintele autorului: „Istoria a fost întotdeauna o succesiune de diverse regimuri politice, fiecare cu gloria și declinul său. Democrația nu poate nici ea să fugă de acest destin, într-o vreme când peste tot puterea publică, indiferent de natura sa și de locul din care provine, se dovedește preocupată mai degrabă de controlul social decât de apărarea libertăților individuale. Această dublă tendință, de declin democratic în Occidentul liberal și de liberalizare relativă a regimurilor autoritare cu scopul de a profita de beneficiile pieței mondiale, creează o zonă de convergență, o zonă gri, a regimurilor hibride”.
***
Apropo de cearcăne și opțiunea – morală, în sens profund – de a gândi și de a scrie în priză cu ce e lumea noastră astăzi (și nu în raport cu lumea în care am vrea să trăim) pe care le practică Thierry Wolton: această carte e numai cea mai recentă și departe de a fi singura de acest fel din portofoliul acestui, cu adevărat, excepțional istoric. Aceea imediat anterioară – publicată în limba română, tot la Humanitas – este un fel de „soră” bună a celei de față; titlul ei: „Întoarcerea vremurilor barbare”. Și penultimul volum al istoricului francez e din același film, din același arhipelag tematic; titlul volumului: „Noile drumuri ale servituții noastre. Alienare, uniformizare, supunere”. Nu ar fi greșit dacă am reformula și am spune că acestea trei compun un triptic – repet, unul despre lumea în care trăim, nu despre aceea în care am vrea să trăim. Pe repede înainte: și celelalte titluri – dl Wolton e, din fericire, un istoric răsfățat al pieței de carte de la noi – compun cu această opțiune morală despre care vorbeam mai înainte: de a spune, cu orice preț, adevărul, de a apăra victimele, de a indica dictatura – în fapt sau in nuce, de a celebra libertatea, de a nu fugi de fapte și de realitate.
***
Așa cum a fost deja sugerat, „Lumea noastră orwelliană” e (și) o aplicație hermeneutică a softului din „O mie nouă sute optzeci și patru” la contemporaneitate. A trăi într-un univers orwellian e „a trăi într-un viitor de coșmar în care trei mari imperii, aflate într-un război perpetuu unul cu altul, își împart lumea”. E vorba despre o lume în care, într-un imperiu – am spune mai bine, cu aluzia la lumea noastră de azi: în care, în cel puțin un imperiu – există Big Brother (ca autoritate supremă, teribilă, despotică!), o Poliție a Gândirii, un Minister al Adevărului. În care limba e o „nouvorbă”, iar „Dublulgânditul” aproape o datorie (populată cu mari repere sintetizate în formule faimoase deja, precum acestea: „războiul este pace”, „libertatea este sclavie”, „ignoranța este putere”.
***
„Ce legătură au vremurile de acum cu acest roman? Și-n lumea noastră se războiesc imperii, domnesc puteri despotice, atenția majorității este controlată, conformarea tuturor este impusă din ce în ce mai mult și se vrea supunere față de autoritate. Trăim cumva într-o lume orwelliană?” – se întreabă autorul cărții. Răspunsul pe care îl dă istoricul francez nu e, cum am spus mai sus, unul deloc măgulitor.
***
E un răspuns ordonat de mai multe secvențe de sens. E, ceea ce pune în joc Tierry Wolton, un argument a cărui forță crește treptat – după o regie auctorială impecabilă, de mare efect. După un Incipit – care deschide, cu sugestii rapid formulate, orizontul tematic – și, la final, cu un inevitabil Explicit (nici el din cale-afară de liniștitor) care încheia demonstrația, sunt, la interior, pe masa centrală a dezbaterii, șase secțiuni care conturează profilul minunatei lumi noi, „Lumea noastră orwelliană”. Și anume: imperiu, război, putere, supraveghere, conformare, subjugare. Toate aceste șase secvențe ample au la deschiderea lor câte un citat din romanul atât de faimos al lui George Orwell („1984”, evident): ca să avem un fel de oglindă cu sens pentru lumea noastră de astăzi.
***
Sunt șase citate – lentilă specială, sunt șase citate-GPS din Orwell. Iată, spre bună reamintire și către reflecție (numai) unul dintre acestea: „Bineînțeles, nu puteai ști niciodată dacă nu cumva erai supravegheat (...) Trebuia să trăiești – și trăiai, dintr-o obișnuință care devenise instinct – cu conștiința că orice sunet pe care-l faci e auzit și orice mișcare – observată, mai puțin în întuneric (...) Nu numai orice delict, ci orice excentricitate, oricât de mică, orice schimbare de obiceiuri, orice particularitate nervoasă care ar putea fi semnul vreunei lupte interioare erau cu siguranță detectate. În absolut nicio direcție, nu exista libertatea de a alege”.
***
Apropo: Thierry Wolton nu are telefon mobil; e împotriva, radical împotriva acestor dihănii tehnologice, mai ales împotriva celor care se cheamă „smartphone”. Pentru că, argumentul nu e numai al lui Thierry Wolton, ne fură mintea, ne fură memoria, ne confiscă intimitatea, ne controlează și, în cele din urmă, poate că ne fură chiar și sufletul.
***
Așadar: în lumea noastră, nu în lumea lui Orwell – se revine (și acolo unde formulele de conducere sunt dictatorial-autoritariste, și acolo unde domină statul care pretinde că este „apărătorul lumii libere”) la o viziune, iată, neconsumată, o viziune veche cu privire la geopolitică – una care asociază controlul efectiv al teritoriilor și al resurselor acestora. E o viziune tot mai îndepărtată de soft power – visul pe care lumea (mai ales lumea liberă) părea că și-l vede cu ochii nu cu mult timp în urmă.
Așadar, trei mari jucători: SUA, China și Rusia. Care par că au înclinat istoria la zi – de la „small is beautiful” la „big is beautiful” („mantra neo-imperiilor, în care primează statul, în care drepturile asupra resurselor sunt continuu disputate, și nu împărțite, în care nevoile nu au limite. Puterile de rang secund nu dispun de mijloacele necesare pentru a juca în liga marilor puteri; ele pot, cel mult, să servească drept furnizori de resurse, de debușeuri, de sprijin. Sunt câmpuri de manevră”.
Așadar, (tot mai multe) războaie: la propriu (deși cu date tehnice/tehnologice atât de spectaculoase, încât istoria militară de azi va trebui rescrisă pentru un up-to-date decent), cât și războaie hibride, prin „proxy”. Două citate relevante. Primul, despre războaiele efective: „Invadarea Ucrainei din februarie 2022 a fost echivalentul unei declarații de război adresate lumii occidentale. Regimurile democratice nu au înțeles-o decât târziu, în mare măsură pentru că nu au putut evalua impactul căderii comunismului asupra lumii”. Al doilea, despre cercul doi (să îi spunem așa) al marilor și complexelor confruntări de astăzi: „Nici război total, nici pace adevărată – echilibrul rămâne fragil atât timp cât „greii” lumii vor avea de câștigat din asta”/
***
Foarte pe scurt, dar invitând la o lectură înceată, prelungă și la o reflecție și mai îndelungată, aș mai semnala modalitatea briliantă în care, în chestiunea (cu deschidere semantică triplă a) supravegherii, conformării și subjugării, Thierry Wolton se folosește copios de gândirea unui alt mare lucid de azi: René Girard. Aparte: de teoria mimetismului și de cea a țapului ispășitor.
***
Bref – Ioan Stanomir (autorul unei excelente recomandări scrise pentru această carte – mică, dar mare, limpede și densă): „Cartea lui Thierry Wolton este o privire lucidă şi profundă asupra lumii în care trăim. Se află, cuprinse în ea, patologiile şi neliniştile ei, de la renaşterea autocraţiilor până la revenirea conflictelor şi a războaielor. Ceea ce domină este un sentiment acut al neliniştii, ca şi o anxietate legată de viitorul în care suntem deja prizonieri. Ceea ce era cândva un proiect orwellian a devenit realitatea cotidianului nostru. Omul este din ce în ce mai singur în faţa supravegherii digitale, care îl deposedează de libertate, iar vechiul totalitarism se reinventează, precum în cazul Republicii Populare Chineze, ca un ochi ce vede tot. În acest timp al mutaţiilor, paginile lui Thierry Wolton capătă o intensitate vizionară: cu pasiunea unui moralist, istoricul ne dezvăluie adâncurile în care suntem pe cale de a coborî, pentru a ne aminti de lumina vizionară a demnităţii umane, cea la care nu putem renunţa niciodată“.
***
Nu în ultimul rând: pentru a reveni, pentru a întări ideea (și ca să îl parafrazăm pe istoricul francez): trăim într-o lume orwelliană? Oare inteligența artificială (care nu are nici măcar un deceniu de „viață” publică, dar care produce deja efecte majore în cascadă) ce are de spus în această privință?
