Oscaruri in cinematografele romanesti

Previzibile, Premiile Academiei Americane de Film l-au recompensat in primul rand pe unul din des no­mi­na­li­zatii, dar niciodata premiatii regizori americani - Martin Scorsese. Era de asteptat ca Scorsese sa primeasca in sfarsit premiul si asa s-a si-ntamplat. Motivul pentru care nu l-a primit pana acum e - spun cunoscatorii mediului cinematografic american - ca Scorsese, la fel ca Woody Allen, traieste si filmeaza pe Coasta de Est, la New York, departe de lumea Hollywoodului, ca e un fel de outsider al industriei oficiale de film din SUA. Oricum ar fi, Scorsese obtine in sfarsit, pentru The Departed/Cartita, Oscarurile pentru cel mai bun film, cea mai buna regie, cel mai bun scenariu adaptat si cel mai bun montaj. Filmul a iesit si in salile romanesti anul trecut si e un remake dupa o trilogie hong kong-eza, care a deve­nit film cult de cativa ani - Infernal Affairs. Scorsese a vazut si zile mai bune ca regizor - The Departed nu e nicidecum cel mai bun film al sau. Cu insipidul actor (devenit fetis al lui Scorsese) Leonardo DiCaprio, apoi cu Jack Nicholson si Matt Damon. Filmul are hiba generala a remake-urilor: daca exista un original (care, in plus, e mult mai bun decat remake-ul), la ce bun sa mai faci o copie? Sigur, raspunsul are legatura in primul rand cu industria (ca sa faca bani), dar si cu sociologia - marea majoritate a americanilor nu pot citi subtitrari, deci e nevoie de un remake american pentru piata interna.

 Acum a iesit pe ecranele romanesti un alt film oscarizat -  The Queen/Regina, regia Stephen Frears. Hellen Mirren o joaca pe Regina Elizabeta a II-a a Marii Bri­tanii. Un rol foarte bun, pentru care actrita a obtinut Os­carul. Filmul pune accentul in egala masura pe regina, pe incercarea acesteia de a face fata unei lumi care se transforma si pe popularitatea imensa de care s-a bucurat Diana. The Queen e un film care se ur­ma­res­te cu placere, nu o capodopera, dar o pelicula care va ramane prin rolul actritei.

 Leonardo DiCaprio apare si-n  Blood Diamond/Diamantul sangeriu, de Edward Zwick, nominalizat la mai multe categorii (rol principal masculin - Leonardo DiCaprio; rol secundar masculin - Djimon Hounsou; montaj; su­net), dar neobtinand nici unul. Aici DiCaprio joaca rolul unui cinic vanator de diamante din Africa, care se transforma treptat si-si descopera o farama de constiinta. Destul de fals si rolul, si DiCaprio insusi, dar filmul scoate la iveala mizeriile din comertul mondial cu diamante, lip­sit de scrupule. O mare parte dintre diamante provin/pro­veneau din exploatari sangeroase din Sierra Leone, unde cautarea pietrelor se face/facea in mod sclavagist.

 The Last King of Scotland/Ultimul rege al Scotiei , regia Kevin MacDonald, e o coproductie Marea Bri­tanie-SUA, tot despre Africa. Forest Whitaker il joaca pe un dictator sangeros din Uganda si a primit Oscarul pentru rol. Pe deplin meritat! The Last King of Scotland e inca un film angajat, dar après la lettre. Se ba­zeaza pe fapte reale si vorbeste despre masacre inimaginabile, generalizate de altfel pe continentul negru, si despre indiferenta Europei si Americii la ce se intampla acolo. Filmul e destul de cuminte, asa cum le sta bine filmelor de Oscar si, la fel ca The Queen, poate eventual supravietui prin rolul lui Whitaker.

 Deloc cuminte, in schimb, e  Little Miss Sunshine/Fiecare se crede normal (despre care am scris intr-un numar mai vechi), independent american care, in mod foarte surprinzator, a fost nominalizat la mai multe ca­tegorii, inclusiv cel mai bun film! Evident ca n-a obtinut premiul cel mare, ci doar unele mai mici (rol secundar masculin - Alan Arkin si scenariu original).

 La fel de frumos, la fel de trist si la fel de independent e  Little Children/Mici copii, regia Todd Field. A avut nominalizari la rol principal feminin (Kate Winslet), la rol secundar masculin (Jackie Earle Haley) si scenariu adaptat, dar n-a luat nici un premiu. Vorbeste, in tuse eu­ropene, despre imposibilitatea iubirii adevarate si despre acel mal de vivre care e tabu in filmele hollywoo­die­ne. Un film extrem de sincer (asta e una dintre di­fe­ren­tele fundamentale dintre filmele americane independente si cele de la Hollywood) care nu trebuie ratat!

 Babel , al lui Alejandro González Iñárritu, a fost si el nominalizat la categoriile cel mai bun film, rol secundar feminin, regie, scenariu original, montaj, muzica (originala), dar nu l-a obtinut decat pe cel pentru muzica. Prezentat anul trecut la Cannes, unde a si obtinut premiul de regie, Babel e foarte ambitios, incercand sa cuprinda intreaga lume intr-un singur film. Poate si din cauza aceasta nu pare o evolutie dupa revelatia Amores perros (filmul de debut al lui Iñárritu, din 2000), ci mai degraba o incercare foarte ambitioasa, e adevarat ca reusita in mare masura. Oricum, Babel il confirma (daca mai era nevoie) pe unul dintre cei mai talentati regizori ai momentului.

 La fel cum  United 93 (daca mai era nevoie si aici) il confirma pe un alt regizor - Paul Greengrass, cel care ob­tinuse Ursul de Aur, la Berlin, pentru Bloody Sunday. United 93 vorbeste despre unul dintre avioanele prabusite pe 11 septembrie 2001 si despre lupta pe care o duc pasagerii cu atacatorii. A fost nominalizat la Os­caruri pentru regie si montaj, fara sa le obtina.

 Clint Eastwood a realizat doua filme anul trecut -  Letters from Iwo Jima/Scrisori din Iwo Jima si Flags of Our Fathers/Steaguri pline de glorie, dintre care doar primul a fost nominalizat (probabil ca al doilea a fost terminat dupa perioada de inscriere la no­mi­nalizari). Sunt doua viziuni ale acelorasi evenimente - batalia pentru insulita japoneza Iwo Jima, din al doilea razboi mondial, in prima parte vazute prin ochii japonezilor, in cea de-a doua prin ochii americanilor. Daca prima e destul de cuminte - un film de razboi bine facut, dar nu mai mult decat comun, a doua aduce o poveste care-l personalizeaza: valva care se face in jurul infigerii drapelului american pe solul japonez si taraboiul mediatic dezgustator. Astfel ca Flags of Our Fathers e mai bun decat Letters from Iwo Jima. Oricum, un pro­iect foarte ambitios, laudabil pentru un regizor de 75 de ani. Scrisori din Iwo Jima a fost nominalizat la Os­caruri pentru cel mai bun film, cea mai buna regie, cel mai bun scenariu original si a obtinut doar premiul pentru sunet.

 Unul dintre cele mai frumoase filme ale anului trecut este, cu siguranta,  El Laberinto del fauno/Labirintul lui Pan, al lui Guillermo del Toro. A obtinut trei Oscaruri - pentru imagine, efecte speciale si machiaj si e lansat acum si-n salile romanesti. Imbinare de poezie si oroare, Labirintul lui Pan plonjeaza in lumea dictaturii fasciste si a razboiului civil din Spania, vazute prin ochii unui copil. Cu o imaginatie iesita din comun, filmul are imagini/viziuni demne de maestrii suprarealisti catalani (Miró, Dalí) sau de Goya, pictorul care a descris poate cel mai bine ororile razboiului. Neaparat de vazut!

 Cea mai mare dezamagire vine de la succesul unui film mediocru -  Dreamgirls, de Bill Condon. Nu doar ca filmul nu aduce absolut nimic nou - e doar un alt film de­spre o formatie care canta prin anii 1970, dar are si lun­gimi insuportabile. A fost nominalizat la categoriile rol secundar masculin (Eddie Murphy), efecte speciale, muzica (cantece originale) si costume (premiu pe care din fericire l-a obtinut Marie Antoinette) si a obtinut re­compensa pentru rolul principal feminin (Jennifer Hudson). Chiar daca nominalizarile au mers la punctele forte ale filmului, Dreamgirls e totusi o pelicula care nu me­rita sa fie prezenta la niste premii mari. Dar, ce vreti, asta sunt Oscarurile de multe ori - premii comerciale pen­tru filme dezamagitor de comerciale.