Pe aceeași temă
E foarte greu să comentezi imediat despre o carte care te-a tulburat foarte tare și pe care tocmai ai terminat-o. Pe de altă parte, poate că este cel mai bine așa, să consemnezi sub imperiul emoției imediate, pe care filtrele raționale ulterioare nu au timp să o contamineze, încă.
„Ce am învățat de la Graham Greene, o istorie de familie” (Polirom, 2024) este, în același timp, romanul unui fiu, al unui fanatic al lecturii și al filmului, al unui „fricos”, cum singur se descrie Andrei Gorzo, dar, înainte de toate, e romanul unui scriitor pe care îl descoperi ca pe o revelație. Pare că, prin romanul acesta, scriitorul a funcționat, până acum, „sub acoperire”, în calitatea sa de critic și istoric de film.
Încă nu îmi dau seama ce răscolește cel mai tare în carte, povestea, pe cât de incredibilă, pe atât de tragică, a tatălui autorului, relația (complicată, ca toate astfel de relații) dintre tată și fiu, pasajele detaliate de comentarii despre romanele lui Graham Greene, care te determină să reiei la citit, in corpore, creația scriitorului britanic, sau nesfârșita iubire care se subînțelege din paginile autobiografice. O iubire pe care Andrei Gorzo o maschează constant de-a lungul romanului și care, asemenea unei arteziene rebele, izbucnește intens printre rânduri, până la final. Autorul spune că e un fel de poveste de spionaj. Eu aș spune că este o poveste de dragoste. Din nou, una scrisă sub acoperire. Sub acoperirea pasiunii pentru seriile Fleuve noir și a filmelor de spionaj.
Descrieri minuțioase și fluide, o calofilie bine temperată alternează în carte cu un stil narativ alert și dau senzația cititorului că traversează, alături de autor, ciclotimic, stări și evenimente care vibrează intens de energia „trăitului”. De câte ori nu suntem prezenți în viață în împrejurări la care avem sentimentul că suntem martori, nu actanți, ne simțim vinovați că ne zboară gândul aiurea sau că nu înțelegem, de fapt, pe moment, ce ni se întâmplă cu adevărat. Și de câte ori nu realizăm ce trăim, de fapt, într-un moment anume, ca și cum am fugi de prezent și l-am retrăi cu adevărat mai târziu. Ei bine, romanul lui Andrei Gorzo reușește să reconstruiască în cititor această intimă revelație, cea a „fugii de viață”, atât de caracteristică, în mod special, celor care viețuiesc „în cap”, cu predilecție.
Până la urmă, pasionații cititori de literatură asta fac. Fiindcă evadarea în ficțiune este un spațiu sigur și controlabil, închis între coperți și în același timp deschis atâtor variante de viață imaginară.
E riscant să scrii despre subiectul acestei cărți fără să dai spoilere, și ar fi păcat să o fac. Chiar dacă volumul e, în primul rând, seducător prin subiectul dezvăluirilor pe care le face despre viața tatălui autorului și despre viața întregii sale familii în intervalul pre- și post-1989, cartea te acaparează și altfel.
Subiectul investigației în sine devine, pe parcurs, secundar. Ceea ce demonstrează romanul este cât de mult poate literatura să ne dea sens interior, atunci când incoerența realității ne asaltează. „Îmi spun, uneori, că viața omului e influențată de cărți în mai mare măsură decât de semenii săi: din cărți aflăm indirect despre iubire și despre suferință”, citează Gorzo la începutul unuia dintre capitolele din „La drum cu mătușa mea” – fiecare dintre segmentele romanului are, de altfel, un motto din Graham Greene.
Apoi, pe parcursul cărții, aflăm că „Greene vorbea special pentru mine, iar parte din ceea ce-mi vorbea era combinația asta de fantasmagoric și sordid cotidian”. Sau „Greene ajunsese să îmi fie un fel de tată alternativ” sau, când descoperă o proză a scriitorului britanic, autorul exclamă: „Asta e, de asta am nevoie, un creier-ochi literar-cinematic, focalizând implacabil pe dedesubturile triste și murdare ale lucrurilor; aș putea lua așa ceva drept far”. Așadar, literatura lui Graham Greene este, pentru autor, un far în bezna dezordonată a tranziției, o transfigurare a realității, dar și oglinda ei demistificatoare, e firul Ariadnei care îl duce la găsirea sensului interior pentru a ieși din labirintul traumatic al postcomunismului în care tatăl lui se zbate, împotmolit.
Romanul este, de altfel, una dintre cele mai personalizabile povești despre anii din pre- și post-comunism – mi-a amintit de filmul atât de răscolitor al lui Mircea Nicolae/Ionuț Cioană „Lucruri mărunte, lucruri prețioase”, cu al său fatalism încărcat de umor negru, dar și de multă tandrețe.
Recunosc aceeași tensiune fatală a nisipurilor mișcătoare care au destrămat destine și au condamnat brutal la instabilitate existențială pe mulți dintre cei pe care 1989 i-a prins la mijlocul vieții. Recunosc aceleași paradoxuri familiale construite pe lucruri nespuse, pe sacrificiu tăcut, pe modele tradiționale de existență care trebuie să fie protejate. Cartea e o radiografie extrem de sensibilă și de pertinentă și este o poartă către înțelegerea atât de necesară a dualității impenetrabile a realității. Nimic nu este în alb și negru, iar „omul bâjbâie mereu de-a lungul existenței sale”, așa cum o demonstrează literatura și personajele lui Greene și așa cum înțelege și autorul din povestea convulsiilor propriei familii.
Fascinantă rămâne, în roman, transformarea lui Graham Greene într-o adevărată prezență și a tatălui real în personaj tragic și tulburător. De asemenea, obsesionalitatea autoironică prin care Andrei Gorzo reia fragmente din viața de familie și le plasează în paralel cu analize de critică literară și cinematografică și referințe livrești sau istorice. Toată această suprapunere de straturi ale poveștii dezorientează oarecum cititorul, dar efectul final e unul cathartic. La urma urmei, viața însăși e dezordonată, e „messy” – folosesc termenul american fiindcă mi se pare că rezonanța lui e mai puternică pentru sensul ideii pe care o transmite. Filmul autobiografic al lui Nan Golding „All the Beauty and the Blood shed” așa începe, cu o constatare a artistei că e ușor să spui o poveste, fiindcă o poveste e lineară, pe când viața adevărată e incoerentă, are miros, asperități, e uneori murdară și deșirată, greu de surprins într-o narațiune. Romanul lui Andrei Gorzo reușește să fie o cameră de ecou foarte apropiată de această iraționalitate, atât de plină de paradoxuri nerezolvate, a vieții.
În fine, printr-o sincronicitate stranie, romanul „Ce am învățat de la Graham Greene – O istorie de familie” apare în decembrie 2024, an care marchează pentru societățile noastre începutul unei alte tranziții, probabil cel puțin la fel de traumatice. Toată stabilitatea și toată previzibilitatea pe care generația de 40 de ani de acum le-au clădit în România și Europa sunt date peste cap. Geopolitica își redefinește alianțele în mod surprinzător și, ca întotdeauna în istorie, indiferența la soarta oamenilor de rând domnește. E, din nou, „sfârșitul unei lumi”, una care „va fi împărțită, discursiv, în două tabere: privilegiați ai vechiului regim și victime ale acestuia”.
Casa aceea îmbelșugată din Drăgășanii copilăriei lui Gorzo va fi distrusă la un moment dat din nou cu excavatorul, sub privirile îngrozite ale celor care au locuit în ea, Monsieur Mermoud va reîncerca să își ascundă identitatea alunecoasă și evadarea interioară va fi posibilă doar prin imaginație. Va pluti în aer un sentiment al eșecului asumat. Ne vom da cu toții seama că suntem, de fapt, doar personaje ale istoriei...
Mă tem că, de teamă să nu dezvălui cât de captivantă e cartea scrisă de Andrei Gorzo și fiind încă atât de intens sub imperiul primei reacții după terminarea ei, am reușit aici doar un timid fragment critic. Sper totuși ca el să provoace un îndemn suficient de puternic și să o citiți. Nu veți regreta!
În cuvintele lui Graham Greene, va fi ca o întâlnire cu miezul lucrurilor. //
Comentarii 0