Începuturile unui mare reporter

Albert Joseph Baptiste Londres s-a născut la 1 noiembrie 1884, în ziua în care Biserica Romano-Catolică îi prăznuiește pe toți sfinții cunoscuți sau necunoscuți (în franceză este desemnată drept Jour de la Toussaint) într-o clădire de cărămidă roșie, cu două turnuri, care-i conferea aparența unui mic castel, situată în apropierea bisericii Saint-Blaise, care aparținuse bunicului său matern, un anume Joseph Baratier, care devenise relativ înstărit, chiar dacă la 13 ani era numai ucenic-cazangiu și care treptat, prin muncă grea, devenise proprietarul unui atelier în centrul Vichy-ului. Ani întregi a muncit asiduu în atelierul său de la 5 dimineața până la 11 seara.^[1] Concepțiile sale politice erau net republicane. Soția sa, Marie, bunica lui Albert, s-a ocupat o bună perioadă cu călcatul rufelor și a născut doi copii, Eugène, care a devenit consilier general, și Florimonde, mama lui Albert Londres. Familia Londres era una cunoscută și respectată în Vichy. La origine, numele de familie era Loundrès, care desemnează o mlaștină în zona Pirineilor francezi, unde se amestecă bascii cu francezii și provensalii, căci din partea tatălui, Jean-Baptiste-Marie, familia avea origini gascone^[2]. Bunicul său, Baptiste, fusese cel de-al șaptesprezecelea și penultimul copil al unei familii de țărani, stabilită în apropiere de Saint-Gaudens, la doi pași de frontiera cu Spania, și care fusese nevoit să își părăsească locul natal, neavând cum să hrănească atât de multe guri. Ajuns la Vichy, cu nimic altceva decât cu un măgar și o căruță, a devenit mic comerciant cu amănuntul (vindea creioane, batiste și alte mărunțișuri care nu l-au făcut bogat, dar i-au permis să ducă o existență decentă). Bunica paternă venea dintr-o familie de hangii din Hautes-Pyrenées. Albert Londres a urmat școala Saint-Joseph din Vichy, precum mulți alți copii, fără să se remarce în vreo privință. Nu a păstrat multe amintiri despre această perioadă și nici nu a făcut referințe la ea în scrierile sale.^[3] La 17 ani, familia l-a trimis la Lyon, aflat în apropiere, mare centru comercial și economic, pentru a deprinde contabilitatea la Compania Minieră a Asturiilor, chiar dacă cifrele sau calculele nu-i plăceau deloc, el simțindu-se atras de poezie și teatru și mai ales de sălile de teatru din oraș, de aceea a început să frecventeze mediul boem din Lyon. Mic de înălțime, cu tenul bolnăvicios, cu ochi mari, curioși și căprui, cu o voce cu sonorități muzicale, Londres nu atrăgea atenția în niciun fel. În timpul liber a început să scrie versuri pe care le citea destul de neconvingător prietenilor săi în sălile Braseriei Klebert. Aparent își căuta drumul, ca mai toți tinerii vremii. Dar acesta nu se afla în Lyon, ci doar trecea prin el. Locul unde se întâmplau lucrurile dorite de el era Parisul, unul dintre centrele lumii începutului de secol XX. La 20 septembrie 1903 și-a cumpărat un bilet la clasa a III-a, la trenul spre Paris, unde a închiriat o foarte modestă cameră la Hotelul Universului, un loc mai degrabă sinistru, dar numai bun pentru a continua să scrie versuri. Pe care le strânge și le publică cu titlul Urmând orele, la Imprimeria Pariziană. Londres a fost ajutat în acest sens și de descoperirea unei muze feminine – Marie, care era cu patru ani mai mică decât el și pe care o lasă rapid însărcinată. Pentru a face față noului și neobișnuitului rol, a început să muncească pentru ziarul lyonez Le Salut Public^[4], devenind unul dintre corespondenții săi în Capitala Republicii. În acest moment l-a cunoscut pe Elie-Josephe Bois, originar tot din Vichy,  de care-l va lega o intensă prietenie, până la sfârșitul vieții celui care avea să devină cel mai mare reporter francez.

Albert Londres a avut predecesori importanți în tagma ziariștilor francezi, precum Olivier Pain și Ludovic Naudeau. Olivier Pain (1845-1884) a fost un personaj aventuros al secolului al XIX-lea. Fiul unui bancher din Troyes, crescut în Normandia la finalul celui de-Al Doilea Imperiu, a devenit militant republican de stânga, fiind condamnat de autoritățile franceze la închisoare, în urma unor „delicte de presă”. Implicat în apărarea Comunei de la Paris, a fost rănit în timpul luptelor de stradă din Paris împotriva trupelor guvernului de la Versailles. Reușește să scape din încercuire, dar este arestat la Rouen, la 27 iulie 1871. A fost condamnat la deportare în insula-închisoare Noua Caledonie, dar a reușit să evadeze în Australia, alături de alți colegi de suferință, la bordul unei bărci, iar mai apoi al unei baleniere, fapt ce a produs stupoare în presa franceză a timpului. Se pare că este singurul grup care a reușit această performanță. În 1877 îl regăsim pe Olivier Pain corespondent de presă pentru cotidianul Le bien public din Lyon, în Balcanii cuprinși de un nou război ruso-turc, la care a luat parte și România (cunoscut de noi drept Războiul de Independență). Olivier Pain s-a strecurat la Plevna și a devenit prieten tocmai cu Osman Pașa (1833-1900), care apăra fortăreața și provoca mari pierderi rușilor, ceea ce a dus la trimiterea celebrei telegrame de către marele-duce Nicolae către Carol I. Fostul ofițer prusac a adoptat o altă tactică decât cea a rușilor și a supus Plevna unui asediu de tip medieval, care a durat până în decembrie 1877, când Osman Pașa a încercat să spargă încercuirea, fără succes, predând-se într-o moară colonelului Mihail Cerchez (căruia i-a predat sabia lui – expusă la Muzeul Porților de Fier din Drobeta-Turnu Severin, de unde a fost furată în 1992, fără să mai apară public de atunci). Probabil, în acest moment Pain a fost făcut prizonier de ruși în Plevna. A fost eliberat abia anul următor. Nu avem date despre locul detenției sale, dacă a fost păstrat în nordul Bulgariei sau dus peste Dunăre, în România sau Basarabia țaristă. În 1880 a beneficiat de amnistia acordată de cea de-A Treia Republică adepților Comunei din Paris. În 1884 a devenit corespondent de presă în timpul războiului anglo-egipteano-sudanez (făcut celebru de asediul Khartumului și moartea lui Gordon Pașa). Iubind peste măsură cauzele pierdute, Pain a abandonat statutul de reporter și și-a manifestat entuziasmul de a se alătura forțelor sudaneze ale lui Mahdi împotriva englezilor. Liderul rebel nu a crezut că un european alb ar putea avea astfel de rătăciri și l-a tratat cu răceală, probabil bănuindu-l că e spion. Suferind de dizenterie, Olivier Pain a murit la 15 noiembrie 1884, fiind îngropat de rebelii sudanezi în nisip, fără să fie siguri că era mort. Un alt mare reporter francez a fost Ludovic Naudeau (1872-1949), fiul unui inginer al Căilor Ferate, care a devenit reporter la cruda vârstă de 19 ani, fiind printre primii reporteri europeni care au relatat despre războiul ruso-nipon din 1904-1905. Mai mult, a fost făcut prizonier de japonezi. A scris și despre Revoluția bolșevică din 1917 de la fața locului și chiar i-a luat un interviu lui Lenin, care l-a deranjat pe acesta atât de tare încât l-a ținut într-o închisoare sovietică până la 22 decembrie 1918, când a fost eliberat. Experiențele sale din Rusia Sovietică în plin război civil au apărut și sub forma a două volume (En Prison sous la terreur russe, și Les Dessous du chaos russe la Librairie Hachette, 1920). În perioada interbelică a fost interesat de problemele cu natalitatea ale Franței, care încerca să-și revină după hecatomba umană a Primului Război Mondial, când Franța a avut 1,4 milioane de morți și 4 milioane de răniți^[5]. Albert Londres și Naudeau s-au cunoscut și apreciat în mediul jurnalistic francez, pentru că Naudeau a făcut parte din primele jurii care au decernat Premiul Albert Londres pentru reportaj începând cu 1933.         

Elie-Josephe Bois era șeful biroului parizian al ziarului din Lyon și avea să devină unul dintre personajele importante ale vieții politice și publicistice ale celei de-A III-a Republici franceze (mai ales în culisele ei). Antena pariziană deservea de asemenea o agenție telegrafică de știri, la care erau abonate mai multe ziare provinciale de lângă Lyon, care preluau fluxul știrilor din capitală. Să nu uităm că nu exista internet, telegraful fiind modalitatea prin care mass-media de la începutul secolului al XX-lea oferea informații cititorilor săi. Marie a născut fără probleme o fetiță, dar sănătatea sa, oricum fragilă, s-a deteriorat rapid, iar la 8 noiembrie 1905 a murit la Spitalul Lariboisière, lăsându-l teribil de descumpănit pe proaspătul tătic, singur, cu Florise, fiica de numai 11 luni. Marie a fost înmormântată în cimitirul Montparnasse, iar pentru a acoperi cheltuielile Londres a fost nevoit să-și amaneteze cel mai frumos și scump inel. Pentru a-și întreține fiica, tânărul Albert Londres a continuat să muncească pentru redacția ziarului din Lyon, fiindu-i repartizată sarcina mai puțin plăcută de a se ocupa de munca de secretariat de redacție, Bois numindu-l redactor, oferindu-i inclusiv o legitimație care atesta aceasta, semnată de către prefectul de poliție din Paris. Chiar și așa, Bois i-a refuzat cererea de mărire salarială, spre dezamăgirea lui Londres, care scria părinților săi acasă „Le Salut Public nu este decât un bătrân avar”. //

(va urma)

1. Pierre Assouline Albert Londres. Vie et mort d’un grand reporter 1884-1932 Editions Balland, Paris, 1989, pag. 26
2. Ca și personajul principal (ficțional) din romanele lui Alexandre Dumas, D’Artagnan.

3. Pierre Assouline, op. cit, pag.26

4. Salvarea Publică, ziar fondat în 1848, un ziar mai degrabă conservator, cum era de altfel și Lyon, un mare centru urban și industrial, mai degrabă conservator.

5. https://www.vie-publique.fr/eclairage/19334-premiere-guerre-mondiale-1914-1918-un-lourd-bilan  În fiecare zi au murit în medie 900 de francezi pe câmpurile de luptă ale Marelui Război.