Mersul pe sârmă la Camera K'arte

Camera K’ARTE, un mic spațiu de artă contemporană din Târgu Mureș, tocmai a împlinit 10 ani, iar Asociația K’ARTE, ONG-ul prin care administrăm acest proiect, este activă de 15 ani. Târgu Mureș este un oraș ce mixează o sumă de comunități, între care două mari grupuri etnice numeric egale domină scena publică, urmărindu-și reciproc fiecare mișcare. În acest oraș multicultural de provincie, care include totuși și evrei, țigani, sași, studenți străini și tot mai mulți muncitori din Asia, ne desfășurăm ardelenește activitatea.

Pe lângă expozițiile de artă contemporană Asociația K’ARTE s-a ocupat, până s-a închis cinematograful public, și de o serie de evenimente de film european și film de autor. Am facilitat organizarea locală, recurentă, a multor evenimente de film, precum Festivalul Filmului European, Festivalul Filmului Francez, Zilele Filmului Nordic, Maghiar, Polonez, Norvegian etc. Acționând mai mult în doi, împreună cu partenera mea de viață, organizația noastră nu se bloca în decizii sau acțiuni, fiind limitată doar de capacitatea noastră de muncă.

S-au adunat sute de proiecte făcute mai mult din pasiune decât din bugete serioase, funcționând adeseori pe principiul „aducem la Târgu Mureș evenimentele faine, low budget, la care nu ne prea permitem să mergem”.       

Abia în ultimul timp am reușit să mai și ieșim constant din bula noastră. Pentru a înțelege mai bine cum fac alții lucrurile, am încercat să călătorim mai des, să vedem expoziții, muzee, evenimente relevante. Când ești independent, problema se pune dacă poți avea asigurare medicală, nu dacă poți călători.     

Acum nu mai sunt chiar atât de independent, m-am și angajat, asigurarea medicală e rezolvată, așa că mai și călătorim. O astfel de ieșire recentă am făcut-o în Dublin, unde muzeele sunt mișto și mai au și intrarea liberă. Acolo, spre exemplu, chiar în centrul orașului, puteai vedea pe un bilboard stradal o uriașă reclamă la Solenoid, de Mircea Cărtărescu, cu litere de o șchioapă alături: Winner – Dublin Literary Award – celebrating excellence in world literature. Am remarcat apoi, în mai multe librării, cum încă de la intrare te întâmpinau flatante standuri speciale pentru această carte și această campanie și, dacă se întâmpla să fi român, era dificil să ignori senzația că pășești pe un covor roșu întins culturii române.

Revenind la preșurile noastre, vuiește chiar acum presa că Academia Română i-a refuzat accesul în structură lui Mircea Cărtărescu și informația asta, realitatea asta, deși circulată imediat ca știre aproape mondenă (de „ceartă în lumea culturală”), spune destul de multe lucruri serioase și grave despre cum arată arhitectura de putere în instituțiile noastre culturale, pe ce criterii se iau deciziile, care ne sunt punctele de referință, pe cine expunem, pe cine validăm, pe ce criterii șamd.

Marele nostru scriitor livrase cu câteva zile în urmă o serie de panseuri, propagate instant de social media. Spunea, pentru Cultura la dubă, că „arta nu îți dă nici mâncare, nici băutură, dar îți dă un motiv ca să trăiești. Este o bucurie care depășește, de fapt, concretețea aceasta jignitoare a lumii”. (Nici asigurare medicală nu îți dă, a fost primul meu gând.) Reflexul sau complexul inițial (frate, revino cu picioarele pe pământ, printre noi, la firul ierbii, lasă-mă cu plutitul deasupra concreteței materiei, cu respiratul aerului rarefiat) a fost imediat însoțit de o constatare simplă. Mi-am amintit cum el era deja cocoțat acolo sus, în bilboard, celebrating (de unul singur) excellence in world literature și încerca probabil, după puerile lui, să îi tragă și pe alții după el, folosind puterea „antigravitațională a artei”. 

Prin comparație, multe structuri instituționale autohtone par definiția gravitației, sunt greoaie și anchiloza(n)te. E un truism să constați că multe instituții și chiar unele organizații profesionale mamut încă se hrănesc inerțial din anii ʼ50, de când au fost înființate. Cu o legislație învechită, un corp profesional blazat, obosit și un sistem subfinanțat la toate capitolele, hrănindu-se din teorii, practici sau chiar ideologii cel puțin suspecte.  

De ce am divagat? Pentru că în această realitate funcționăm încă de la început și noi. Marginalitatea noastră nu ne scutește de aceste presiuni centrifugale ale scenei culturale. Dimpotrivă! Dar cum să facem atunci să le contracarăm, să avem acces la cei mai buni artiști, la cele mai creative minți, cum să depășim acest „academism” steril care domină, provincial, scena?  

Asociația K’ARTE a funcționat de la început ca un proiect mic, independent, local, flexibil. După aproximativ cinci ani am deschis și un mic spațiu expozițional (Camera K’ARTE), cu o amprentă de 33 mp, luând un spațiu cu chirie de la un serviciu public al primăriei. Când am împărtășit unora sau altora intenția de a deschide un spațiu de artă contemporană la Tg. Mureș se ridicau invariabil niște sprâncene în aer și primeam aceste întrebări care au rămas pe buzele multora până azi: de ce?, care e mobilul?, de ce să te duci în zona asta, atât de nișată?, care e modelul de business? ș.a.m.d. Întrebări, presupun, legitime, pentru care nu am pregătit nici azi un răspuns protocolar. Nici nu vrem să ne speriem partenerii, răspunzând sincer: dintr-un soi de disperare!

Unde și cum, în ce domeniu să funcționezi liber, să te desfășori așa cum ți-ai dori cap-coadă? OK, nu vei avea bani și multe alte resurse, dar vei avea cadrul potrivit să experimentezi, să încerci, să construiești sau să critici. Acum, după tot acest timp, mă întreb cum poate cineva trăi și funcționa altfel?

În „Demonul amiezii”, Andrew Solomon citează din Graham Greene acest pasaj edificator: „Mă întreb uneori cum pot cei care nu scriu, nu compun sau nu pictează să se ferească de nebunia, melancolia, panica inerente faptului de a fi om”, adăugând apoi: „Cred că el a subestimat enorm numărul de oameni care scriu, într-un fel sau altul, pentru a-și alina melancolia și panica”. Dar cum să-i spui asta cuiva care te întreabă serios de planul de business  sau de motivația de a mai deschide încă o galerie când deja este una funcțională în oraș? Îi răspunzi, cel mult diplomat și precaut, că unde-s doi, puterea crește! (în paranteză fie spus, B5 Studio este o galerie foarte bună, care ne-a inspirat).

Pentru cei mai exigenți, putem livra și statistici. Colaborările sau expozițiile găzduite la Camera K’ARTE – să tot fie cam 100 acum, cu o medie de 10 expoziții pe an – au fost șansa noastră și a celor care au participat la aceste proiecte de a accesa o mică parte din istoria artei recente.

 Întâlnirile noastre și ale publicului nostru cu Teodor Graur, Ion Grigorescu, Alexandru Antik (toți cu diverse conexiuni mureșene), cu Mircea Nicolae, Anca Benera și Arnold Estefan (cu ale lor minunate lucrări site-specific), diversele interacțiuni cu artiști din Republica Moldova sau Ungaria (Pavel Braila, Tatiana Fiodorova, Asztalos Zsolt, Pál Gerber, Hajnalka Tarr etc.), cu alți artiști consacrați (Dan Perjovschi, Mircea Cantor) și mai la început de drum (inclusiv elevi de la liceul de artă din Tg. Mureș), colaborările cu o pleiadă de artiști locali mai tineri sau mai maturi, toate acestea, așadar, adică tot ce înseamnă dinamica unui spațiu de artă fără miză comercială, sunt o șansă unică să vezi lumea cu cei 1000 de ochi ai lui Argus Panoptes, de la cele bune care ne înconjoară la toate cele (g)rele.

Artiștii, pare-mi-se, își înfruntă propria panică și melancolie, exprimând vrute și nevrute despre ei înșiși, despre oameni și lume. Despre peisaje, naturi moarte și chiar despre natură ori moarte, despre societatea în care trăim, despre o politică sau alta. Și tu ai onoarea de a-i însoți puțin în toate acele melancolii, glisând de la o temă la alta, de la o perspectivă la alta, înțelegând ceva, dezaprobând altceva. E mai mult decât atât, desigur, e și mers pe sârmă, e autoexploatare, epuizare și deznădejde. E sărăcie, dar e și bogăție. E o călătorie.

Ne-am propus exact opusul axiomei lui Marx („scopul nu e să înțelegi lumea, ci s-o schimbi”). Ne doream un mecanism care să ne ajute să înțelegem ceva din jurul nostru, din devenirea lucrurilor, fără ambiția să transformăm ceva sau pe cineva. Un partener de drum care să ne reamintească, dezinhibat, despre chipurile libertății. O vitrină din care fiecare să își ia doar ce are nevoie. Poate am și schimbat ceva, vreodată, în jurul nostru, așa cum transformă zborul fluturelui întreaga lume, dar tot ce ne-am propus a fost să încercăm să o înțelegem, să-i oglindim misterul, diversitatea și polifonia. Nu știm dacă am reușit ce ne-am propus, sau măcar dacă ce ne-am propus noi este posibil, dar ne mulțumim și cu mai puțin din toată această poveste, cu lecția ambiguităților și a întrebărilor, adeseori fără răspuns, care se acumulează la nesfârșit după fiecare expoziție. A spus-o foarte concis Borges: arta este iminența unei revelații care nu se produce. Ce nu știu dacă a spus este că această iminență dă dependență. 

Eliodor Moldovan este fondator K’ARTE