Pe culmile nebuniei: China lui Mao Ze Dung

Codrut Constantinescu | 19.06.2012

Pe aceeași temă

Lectura experienţelor avute de fiica unui nomenklaturist comunist în China lui Mao este cutremurătoare.

Recunosc, am acceptat cartea oferită de re­vista 22Lebedele sălbatice. Trei fiice ale Chinei, de Jung Chang – mai mult din po­liteţe. China nu intra în preocupările mele extrem de eurocentrice, în­să, odată declanşat procesul lecturii, cartea are o mare pu­tere de captivare. Poate pentru că este, mai ales, concentrată asupra vieţii de zi cu zi în China lui Mao. Autoarea foloseşte istoria ora­lă transmisă pe cale fa­milială de către bunica şi mama ei, precum şi pro­priile experienţe din copilărie şi ado­les­cenţă pentru a retrasa un portret tul­burător al Chinei din secolul trecut, do­minat de violenţe greu de conceput chiar şi pentru o minte europeană obiş­nuită totuşi cu războaiele secolului al XX-lea. Oamenii mărunţi, cei care nu fac istoria, ci, dimpotrivă, cu care se face istoria (din sângele, acţiunile, suferinţele şi trupurile lor), au poveşti cutremurătoare care, de obicei, nu încap în manualele de istorie sau în tratatele academice. De aceea este cu atât mai importantă captarea şi în­di­guirea acestor experienţe.

Puterea empatiei este mare şi ast­fel se explică şi succesul pe care l-a avut acest volum. Pe noi, românii, ne interesează cu atât mai mult, având în vedere ex­perienţa comunistă comună, în forma ei vi­rulentă. Trecând peste fărămiţarea Chi­nei din primele trei-patru decenii, ex­perienţele cumplite suferite de pe urma ocupaţiei unei bune părţi a Chinei de către Imperiul Nipon, cu toate atrocităţile comise de aceştia şi chiar războiul civil din perioada 1946-’49 între Guomindang şi Partidul Comunist Chinez, confesiunea scriitoarei de origine chineză rămâne una dominată de figura lui Mao Ze Dung. „Îm­plinisem şase ani în toamna anului 1958 şi am început să frecventez o şcoală pri­mară. Zilnic, către şi de la şcoală sco­to­ceam din ochi fiecare părticică de drum pentru a descoperi cuie rupte, zimţi ru­giniţi şi orice aşchie de metal ce s-ar pu­tea ascunde între pietre. Acestea tre­bu­iau culese pentru a alimenta cuptoarele care produceau oţel, ceea ce reprezenta ocupaţia mea principală. Da, aşa este, la vârsta de şase ani eram implicate în pro­ducţia de oţel şi eram în competiţie cu colegii mei de şcoală pentru predarea ce­lei mai mari cantităţi de fier vechi. De jur împrejurul meu, pretutindeni, din me­gafoane urla o muzică înălţătoare, iar pe ziduri şi străzi dădeai la tot pasul de fla­muri, afişe şi lozinici uriaşe scrise pe pereţii caselor: Trăiască Marele Salt Îna­inte şi Faceţi oţel cu toţii. Deşi nu prea în­ţelegeam de ce, ştiam că preşedintele Mao dăduse ordin naţiunii să facă mult oţel“. Regăsim aceeaşi obsesie a autarhiei care, de altfel, reprezintă una dintre nu­meroasele note comune ale regimurilor co­muniste. Această obsesie pentru oţel a tra­versat toate regimurile totalitare de ex­tre­mă stângă. Cu cât se deplasau mai mult către această extremă, cu atât mai mult erau dominate de obsesia producerii oţe­lului, pentru că se credea că regimurile vor putea să întreacă, într-un interval de timp complet nerezonabil (două-trei de­cenii), puterile decadente şi capitaliste. Această iluzie se baza pe ideea-forţă că o ţară este cu atât mai dez­voltată, cu cât produce mai mult oţel, când, ştim bine, o ţară şi un popor sunt mari, indiferent de di­mensiunea lor te­ri­to­ri­ală, atunci când au un ţesut social de calitate. Restul (inclusiv oţelul) vine de la sine!

Obsesiile liderilor totalitari îşi regăsesc rapid şi în mod direct co­res­pondenţa în viaţa reală a oamenilor de rând. „Ceaunele familiei mele s-au dus cu toatele în cuptorul din curte, îm­pre­ună cu ustensilele metalice de bucătărie. Nu am suferit pentru pierderea lor, de­oarece tot nu aveam nevoie de ele. Nu mai era permis să-ţi prepari mâncarea acasă, toată lumea trebuia să mănânce la cantină. Cuptorul era nesăţios. A în­ghiţit patul părinţilor mei, moale şi con­fortabil, cu arcuri de oţel. La fel şi balus­tradele străzilor din oraş şi tot ce era metalic.“ De ce? Pentru că Mao fusese atins de paranoia, fireşte. Paranoia co­mu­nistă. „În acea epocă, Mao şi-a lansat ideea lui pripită de a transforma China într-o putere modernă, de primă mă­ri­me. A botezat oţelul mareşalul industriei şi a dispus ca producţia de oţel să fie dublată într-un an: de la 5,35 milioane tone în 1957 la 10,7 milioane tone în 1958. (...) Cu toate aceste eforturi, ran­da­mentul producţiei de masă a oţelului s-a ridicat doar la ceea ce populaţia numea balegă de vită (niu-shi-ge-da) adică niş­te excremente nefolositoare.“

Una dintre nebuniile lui Mao a fost şi cam­pania „Femeile capabile pot pregăti o masă fără ingrediente“, inversând ve­chiul proverb chinezesc „Oricât de ca­pa­bilă ar fi o femeie, nu poate găti o masă fără ingrediente“. Mao trăia pentru a cre­iona diverse campanii. Avea nevoie de luptă. Una fără sfârşit.

Goana după oţel a făcut ca şi RP Chineză să cunoască în perioada 1958-’62 flagelul tipic so­cie­tă­ţilor comuniste: foametea. Una teribilă, destul de asemănătoare cu cea din URSS sau Coreea de Nord, foametea fiind una dintre caracteristicile esenţiale ale comunismului, căci politica alimentară restrictivă şi chiar ucigaşă a fost una dintre armele favorite ale co­muniştilor peste tot în lume. Ca de obicei, se murea pe capete mai ales la ţară, ţăranii fiind, ştim bine, foarte dispensabili, căci ei trebuiau să asigure hrana oraşelor chiar cu preţul propriei înfometări şi morţi. Aserţiunea autoarei că Mao s-ar fi vrut adevăratul continuator al lui Stalin este îndreptăţită, Mao copiind fidel me­todele şi mecansimele terorii staliniste. Amplificându-le, pentru că, oricum, imen­sul număr al populaţiei Chinei i-o per­mitea. Numai în provincia Sichuan (totuşi, grânarul ţării – cam la fel s-a întâmplat şi în Ucraina şi Kuban), unde locuia familia autoarei, ar fi murit 7 milioane de oameni, bilanţul total la nivelul întregii Chine fiind undeva pe la 30 de milioane.

Autoarea încearcă să creioneze şi un por­tret al lui Mao, unul dintre cele mai si­nistre personaje ale secolului trecut. Îi re­uşeşte de minune. „Timp de două mii de ani, China avusese figura împăratului, care deţinea concomitent puterea po­li­ti­că totală şi autoritatea spirituală. Sen­timentul religios, pe care, în alte părţi ale lumii, populaţia îl dedica lui Dum­nezeu, a fost îndreptat întotdeauna în Chi­na către împărat. Părinţii mei, ca şi sutele de milioane de chinezi, erau influ­enţaţi de aceste tradiţii. Mao s-a învăluit în mister, pentru a-şi crea o imagine de zeitate. Apărea întotdeauna îndepărtat, inaccesibil. Evita radioul, iar te­levizi­u­nea nu exista încă. (...) Aproape totala lipsă de informaţii şi sistematicul dopaj cu dezinformare au avut drept rezultat faptul că majoritatea chinezilor nu aveau cum să distingă succesele lui Mao de eşecurile lui, nici cum să identifice rolul real al lui Mao şi al altor lideri în re­alizările comunismului.“ Vorba aia, „tata e aproape, mama e aproape, dar niciunul atât de aproape ca Preşedintele Mao“ (pro­verb chinezesc al perioadei). „Pe Mao îl exaspera ideea unui progres paşnic. Fiind un conducător militar neobosit, un războinic-poet, el avea nevoie de acţiune ca de aer - acţiune violentă - şi con­si­dera că starea de luptă permanentă era necesară dezvoltării societăţii. După gus­tul lui, propriii lui comunişti deveniseră prea toleranţi şi îngăduitori, urmărind să aducă armonie mai degrabă decât con­flicte. Din 1959 nu mai fuseseră campanii politice în care oamenii să se lupte între ei!“ Grav. Patru-cinci ani de aparentă linişte îl înnebuniseră pe neliniştitul re­voluţionar Mao! Aşa ceva era inadmisibil! Trebuiau găsiţi alţi duşmani. De ce nu, chiar şi unii fantezişti, precum vrăbiile, şobolanii, ţânţarii, muştele şi iarba: „Îmi amintesc cum, în 1965, ni s-a cerut să ieşim să smulgem iarbă, de pe peluze. Mao dăduse ordin că iarba, florile şi animalele de casă - fiind nişte plăceri bur­gheze - trebuiau eliminate“.

Ca şi cum foametea nu ar fi fost suficientă, în 1965 Mao a decis să declanşeze o nouă furtună: Re­voluţia Culturală. Încă de la începutul ei, familia autoarei, chiar dacă era a unor vechi militanţi co­munişti, tatăl său fiind demnitar înalt în regiunea Sichuan (chiar o conducea!), vechi combatant în timpul războiului civil, a fost afectată în mod direct de climatul generalizat de suspiciune şi teroare, de­cretat de Mao. Iniţial, tatăl său a fost reţinut mai multe luni sub pretextul de a fi protejat de represiunea la care se dedau gărzile roşii, de fapt o detenţie bine ca­muflată. Mama sa s-a dus la Pekin pentru a încerca eliberare soţului, copiii fiind împrăştiaţi care încotro, unii dintre ei făcând pelerinajul standard către Mecca comunismului chinez, unde se afla fa­raonul comunist, Mao Ze Dung. Autoarea a vizitat casa părintească a lui Mao, care fusese transformată într-un muzeu-altar, ea fiind mai degrabă impresionată de cât de bine arăta, ceea ce dovedea că Mao nu provenea dintr-o familie de ţărani săraci, după cum îşi imagina adolescenta Jung Cheng, ci dintr-una exploatatoare. „Pă­rinţii marelui nostru lider fuseseră ţă­rani bogaţi! Dar ţăranii bogaţi erau duş­mani de clasă! De ce părinţii lui Mao au fost eroi, în timp ce alţi duşmani de cla­să au devenit ţinte ale urii? Întrebarea m-a speriat atât de mult, încât am alun­gat-o imediat din minte.“

Părinţii autoarei au fost condamnaţi ca adepţi ai căii capitaliste, o altă vânătoare de vrăjitoare decretată de Mao pentru a destabiliza aparatul de stat şi de partid care avusese ocazia să se consolideze în anume poziţii, să-şi dezvolte puterea asu­pra unor departamente, comitate, comiţii etc. De altfel, rotaţia în cadrul unui aparat comunist era o regulă de bază, dovedind na­tura banditească a mişcării comuniste din întreaga lume. „Unde există voinţa de a condamna, există şi probe“, spune un alt vechi proverb chinez. Până la ur­mă, Mao nu a făcut decât să declanşeze un război civil violent între aceiaşi adepţi ai comunismului, diferenţele dintre cei epuraţi şi cei care aplicau epurarea fiind practic inexistente.

Mama scriitoarei a fost pusă să stea în genunchi pe sticlă spartă o oră şi jumătate, pur­tată pe străzi, cu o tichie de măgar pe cap şi o pancartă grea atârnată de gât, cu numele ei, şi o cruce mare, iar tatăl, obligat să-şi ardă bi­blioteca, să înfrunte mitingurile de demas­care, bătut crunt în timpul lor, încât a ajuns să strige chiar că se opune revoluţiei culturale a preşedintelui Mao. Ceea ce, în mod normal, ar fi dus la pedeapsa cu moar­tea. Însă tatăl autoarei a scăpat. Pă­rinţii săi nu aveau dreptul să părăsească domiciliul, trebuind să aştepte următoarea convocare. Calvarul tatălului: din oficia­litate de prim rang a provinciei, a fost întemniţat timp de mai bine trei ani, având probleme mintale grave (schi­zo­frenie), la ieşire fiind urmărit şi, după aceea, denunţat, grav rănit la un ochi, „purtat pe străzi într-un camion, cu o sârmă subţire care-i rănea ceafa, iar braţele îi erau sucite cu brutalitate în spate“, devine violent cu cei apropiaţi, îi este refuzat tratamentul medical adecvat ca fiind „adept al căii capitaliste“. Greu de imaginat cum îl poate afecta pe un adolescent o astfel de decădere bruscă a unui părinte! Pentru a-l frânge pe tatăl său, s-a umblat la mama sa, care a fost întemniţată în perioada 1968-’69: „O puneau pe mama să stea ore întregi în curte frântă în două, iar iarna o forţau să îngenuncheze în apa rece până ce leşina. De două ori au aşezat-o pe banca tigrului. Aceasta era o bancă îngustă, pe care mama trebuia să stea cu picioarele întinse în faţa ei, cu torsul legat de un stâlp şi pulpele legate de bancă, în aşa fel încât să nu-şi poată mişca sau îndoi picioarele. După aceea i se puneau că­rămizi sub călcâie. Intenţia era să i se rupă genunchii sau şoldurile“.

Revoluţia Culturală s-a inserat în fiecare aspect, indiferent cât de nesemnificativ, al vieţii oamenilor. Un băiat de 16 ani trimite în timpul celebrei Revoluţii Cul­turale, unei fete de 15 ani, o scrisorică de amor. Care este răspunsul ei? După ce l-a numit, pe bună dreptate, trădător al re­voluţiei, îl beşteleşte graţios şi corect din punct de vedere propagandistic: „Cum în­drăzneşti să te gândeşti la astfel de lu­cruri ruşinoase când duşmanii de clasă sunt încă agresivi şi violenţi, iar oamenii din lumea capitalistă trăiesc în cea mai neagră mizerie!“. Dragostea era unul din­tre cele mai ruşinoase sentimente în tim­pul regimurilor comuniste, doar o cale către o reproducţie voioasă a speciei uma­ne, menită a edifica drumul luminos. „Chi­nezii au suferit cea mai dură represiune sexuală în timpul Revoluţiei Culturale, sub domnia lui Madam Mao. Din cauza controlului pe care îl exercita de vreo zece ani asupra presei şi artelor, orice referire la iubire era cenzurată pentru a nu fi văzută sau auzită de populaţie. Când o trupă a armatei vietnameze de cân­tece şi dansuri a vizitat China, pri­vilegiaţilor care au asistat la spectacol li s-a spus de către comentator că un cân­tec în care se pronunţa cuvântul iubire era despre afecţiunea tovărăşească din­tre doi camarazi. Din puţinele filme eu­ropene aprobate pentru vizionare - în prin­­cipal din Albania şi România -, toate scenele în care bărbaţi apăreau prea aproa­­pe de femei, ca să nu mai spun de scenele când se sărutau, erau tăiate.“ Sin­gura şi cea mai pură dragoste era cea în­dreptată către El, unicul Cârmaci (Sta­lin, Mao, Ceauşescu, Ho Şi Min, Castro etc.).

Tatăl moare la numai 54 de ani, având sănătatea ruinată în urma nenumăratelor probe şi teste la care fusese supus în tim­pul Revoluţiei Culturale şi chiar după aceea, căci în dosarul său fusese con­semnat că rostise critici la adresa lui Mao, un delict extrem de grav în orice societate comunistă, fapt ce i-a adus şi trei ani de detentie dură, dar şi refuzul autorităţilor de a-l reabilita după ce Revoluţia Cul­turală s-a încheiat. „China nu numai că îşi distrusese cele mai multe monumente frumoase, dar îşi pierduse şi puterea de a le aprecia şi devenise incapabilă de a ridica noi monumente. Cu excepţia peisajului - şi acesta atât de devastat, dar încă uimitor de frumos -, China deve­nise o ţară urâtă.“ Chinezii au avut şi ghinionul ca Mao (1893-1976) să aibă o viaţă lungă, ajungând la venerabila vârstă de 83 de ani, ceea ce pentru un lider co­munist este o mare realizare. Jung Cheng caută să înţeleagă ce l-a motivat pe Mao să-şi distrugă propria ţară: „Principiul lui esenţial era necesitatea - sau, poate, do­rinţa? - unui conflict perpetuu. Miezul gândirii lui părea să spună că luptele în care se zbat oamenii constituie forţa ca­re pune în mişcare istoria şi că, pentru a crea istorie, duşmanii de clasă nu tre­buia să dispară niciodată, ci să fie mereu creaţi en masse. M-am întrebat dacă mai existau alţi filosofi ale căror teorii să ducă la suferinţă şi moartea atâtor oameni“. Mintea diabolică a lui Mao a cons­truit un sistem de represiune perfect, care nici măcar nu necesita existenţa unui aparat represiv precum a fost KGB-ul sovietic (nu că nu ar fi avut şi poliţie politică!), căci „cele mai oribile acte ale Revoluţiei Culturale - represiunea zdro­bitoare care îi adusese pe sutele de mii de oameni la depresii nervoase, la sinu­cideri şi la moarte - au fost făptuite în mod colectiv de populaţie. Aproape fie­care, inclusiv copiii, au participat la mitinguri de demascare. Mulţi au dat un ajutor la bătăi. Şi ceea ce a fost mai grav, victimele au devenit adesea tor­ţionari şi viceversa“. Doar după moartea lui Mao viaţa normală şi-a putut relua cursul cât de cât firesc în China, autoarea fiind prima persoană din întreaga regiune Sichuan (90 milioane de locutori) care a primit aprobarea de a merge să studieze limba engleză în străinătate, în Marea Bri­tanie, obţinând o bursă de studiu.

Comunismul a avut în China un impact mult mai profund, mai devastator, căci tradiţiile fa­mi­liale sau sociale chinezeşti aveau o vechime cel puţin bimilenară, reglementând, uneori încătuşând fiecare aspect al vieţii, de aceea furia comunistă s-a revărsat cu o şi mai mare forţă des­tructivă. Lectura experienţelor avute de (totuşi) fiica unui nomenklaturist comu­nist în China lui Mao este cutremurătoare şi nu putem decât să reluăm cuvintele lui Cheng Jung: „Nu-mi puteam scoate din memorie teroarea şi nenorocirile la care fusese supusă populaţia Chinei. Şi pentru ce?“. Pentru că, paradoxal, cel care a scos din maoism şi subdezvoltare China a fost tocmai... capitalismul... Mao se răsuceşte în mausoleul său din Tienanmen? //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22