Pe aceeași temă
Trei sunt - ori mai degraba au fost - temele controverselor si polemicilor iscate de publicarea Jurnalului lui Mihail Sebastian. Asta judecand exclusiv dupa ceea ce se afla în culegerile întocmite de Geo Serban si Iordan Chimet, chiar daca nici asa nu exista vreo garantie ca au fost stranse toate comentariile despre Jurnal (în unele articole se fac referiri la texte de Eugen Negrici si H.-R. Patapievici, de pilda, dar acestea nu exista în nici una din cele doua antologii). Se poate totusi presupune ca prea mult nu va fi ramas pe dinafara. Oricum, cele aproximativ o suta de comentarii, cate au fost reproduse în cele doua culegeri luate împreuna, reprezinta foarte probabil un record greu de egalat de audienta critica si de interes (Jurnalul are ca an de aparitie 1996, dar a iesit in librarii si a fost lansat în ianuarie 1997). Cantitativ, receptivitatea lumii culturale si literare romanesti fata de Jurnal a fost uriasa.
Controversele si polemicile, rezulta din lectura celor doua culegeri, ocupa cam un sfert din ansamblul comentariilor, maximum o treime, nu însa fara o anumita fortare a notei, vizibila în special la Iordan Chimet. Sa le vedem directiile si calitatea.
O singura disputa s-a referit strict la Jurnal: cea dintre Dan Petrescu, de o parte, si Z. Ornea si Gabriela Omat de cealalta. Cel dintai a pus la îndoiala corectitudinea editiei, el semnaland "unele posibile nereguli" si afirmand "îmi vine sa cred ca Jurnalul a cam fost bricolat - probabil chiar înainte de editare". Lui Dan Petrescu i-au raspuns, cu argumente si explicatii tehnice, Z. Ornea si Gabriela Omat, care îngrijise textul editiei. Controversa de clarificare, normala, poate chiar prea repede abandonata, desi Haralamb Zinca, într-un articol reprodus doar în culegerea lui Geo Serban, a emis verosimila ipoteza a existentei initiale si a altor "caiete" (pierdute? disparute? ratacite?) decat cele noua dupa care s-a realizat actuala editie.
O a doua controversa priveste însemnarile din Jurnal referitoare la Mircea Eliade, mai precis la aderarea acestuia la legionarism. Tot Dan Petrescu a pus sub semnul întrebarii ("mi se pare extrem de suspecta") o notatie de cateva randuri, unde se da un citat dintr-un text al lui Eliade si se indica sursa într-un mod foarte precis, cum nu se mai întampla vreodata în tot Jurnalul. Lui Dan Petrescu i-au raspuns Z. Ornea si, din nou, Gabriela Omat, care a tiparit facsimilul paginii cu însemnarea socotita dubioasa.
Aici poate fi clasificata si polemica dintre Mircea Handoca si Z. Ornea în privinta relevantei notelor din Jurnal pentru calificarea lui Eliade drept legionar. Mircea Handoca ar fi dat a se întelege (acest articol al lui, din Jurnalul literar, nu e însa reprodus în nici una din cele doua culegeri...), cum îl rezuma Z. Ornea, "ca Sebastian exagereaza un episod necaracteristic". Or, scrie Z. Ornea, "negarea sau minimalizarea episodului legionar al lui Mircea Eliade (pe care, dimpotriva, Cioran si-l asumase) este o copilareasca naivitate". In singurul sau articol (e reprodus în culegerea lui Iordan Chimet) prin care Mircea Handoca figureaza în aceasta colectie prin însumare a comentariilor despre Jurnalul lui Sebastian, el marturiseste ca în 1985 a vazut cele noua caiete ale manuscrisului, ca s-a "convins de autenticitatea lor", ca a "citit si transcris", atunci, "fragmente semnificative". In acelasi articol, Mircea Handoca sustine ca este nevoie ca jurnalele sa fie "coroborate cu documentul autentic de epoca", o exigenta totusi elementara pentru orice istoric literar, si evoca, pentru a relativiza greutatea unora dintre însemnarile lui Sebastian despre Eliade, scrisorile trimise acestuia de autorul Jurnalului în aceiasi ani, precum si dedicatiile pe cartile oferite si recenziile despre volume de Eliade publicate de Sebastian în anii 1935-1937.
Sunt aici doua planuri de discutie distincte, imposibil de confundat, chiar daca se interfereaza ori sunt partial suprapuse.
Unul este cel al angajamentului legionar al lui Mircea Eliade si priveste exclusiv biografia acestuia. Sunt autori (ca Z. Ornea, de exemplu) pentru care a fost vorba de un "episod"; pentru altii, a existat un angajament politic limitat in timp si unul asa-zicand "ideologic", acesta durabil si avand prelungite si puternice ecouri în opera lui ulterioara, cea care i-a adus celebritatea mondiala. Sigur fiind ca aderarea lui Mircea Eliade la legionarism ca doctrina si miscare politica în a doua jumatate a anilor '30 este documentar de ordinul evidentei, conservarea unei fidelitati spirituale rasfrante în opera stiintifica si literara tine însa, iarasi în chip evident, de domeniul interpretabilului si al speculativului. E un camp vast si deschis, poate chiar ilimitat.
Al doilea plan este cel al prezentei lui Mircea Eliade în Jurnalul lui Sebastian. E mai presus de orice îndoiala ca nici un biograf serios al lui Mircea Eliade si nici un veritabil istoric preocupat de reconstituirea si analiza evolutiei "generatiei Criterion" nu au cum sa ignore însemnarile de aici. Exista însa, pentru diletanti, fanatici si oportunisti, riscul de a le citi ca pe o "demascare" ori "condamnare" a aderarii lui Eliade la legionarism. O asemenea perspectiva nu aduce totusi nimic nou în privinta evolutiei politice a lui Mircea Eliade din acei ani, în schimb tradeaza si chiar deformeaza grav sensul si spiritul însemnarilor lui Sebastian. Capitolul despre Mircea Eliade este unul dintre cele mai dramatice din Jurnal, dar nu pentru ca Sebastian ar produce "dovada" decisiva a aderarii acestuia la legionarism, ci pentru ca însemnarile care îl compun înfatiseaza destramarea unei mari prietenii. Legionarizarea (sau, daca se prefera, "rinocerizarea") lui Eliade este cauza care produce un anumit efect, iar Sebastian pe acest efect pune accentul în însemnarile din Jurnal. Cand consemneaza diversele si deseori delirantele reactii antisemite ori/si pro-hitleriste ale unor amici sau cunostinte, de la Camil Petrescu la Felix Aderca, Sebastian o face totusi oarecum distantat, uneori cu un amuzament amar, alteori cu sarcasm ori cu ironie, atitudini însa cu desavarsire absente cand este vorba de Eliade: aici, si numai aici, tonul este constant unul suferind, îndurerat, chiar sfasietor. Nu "demascarea" reprezinta obiectul si obiectivul însemnarilor lui Sebastian despre Eliade, ci suferinta enorma provocata de agonia si moartea prieteniei lor. Neluarea în seama a dimensiunii afective a "capitolului Eliade" echivaleaza cu un brutal tropait de cizme într-un sanctuar.
A treia si, cantitativ, cea mai productiva controversa provocata de aparitia Jurnalului lui Sebastian nu s-a referit, de fapt, la carte.
Alaturi cu Jurnalul
Este polemica al carei punct de pornire l-a reprezentat conferinta-eseu Sebastian, mon frere de Gabriel Liiceanu, text reprodus în ambele culegeri (la Iordan Chimet fara virgula din titlu). A fost tinuta la sediul Comunitatii Evreiesti din Romania, la 13 aprilie 1997, apoi tiparita în revista 22 (nr. din 29 aprilie-5 mai 1997). Autorul procedeaza ca în toate interventiile lui publice si publicistice de dupa 1990: prin telescoparea unor fapte si date din ordinea realului, chiar a prozaicului, într-un plan foarte înalt, al adevarurilor absolute si al marilor simboluri. Socul produs are efect de seductie poetica, nu de convingere prin logica si rationament, iar valoarea de adevar controlabil si verificabil prin exercitiu critic ramane secundara sau pur si simplu nu exista. Intotdeauna "inspirat" ca atitudine, Gabriel Liiceanu e nu rareori si perfect neinspirat din punctul de vedere al adecvarii, cazul cel mai cunoscut fiind elogierea unui publicist literar, altfel nu lipsit de calitati, drept "arheu al poporului roman".
In Sebastian, mon frere ordinea realului este reprezentata de experienta biografica a autorului, iar planul înalt, absolut, în care este telescopata îl constituie teroarea si suferinta marturisite în Jurnalul lui Sebastian. Adolescent, Gabriel Liiceanu da în 1960 examenul de admitere la Universitate în conditii inechitabile. Autorul face momentului o descriere rapida si sumara. Amanuntele nu sunt totusi inutile. In acel an functiona înca sistemul împartirii candidatilor în doua categorii, una, a celor proveniti din familii de muncitori si de tarani saraci ori colectivizati, privilegiata, cu locurile semi-asigurate, conditia fiind sa obtina o medie peste 5, a doua, defavorizata, a celor cu parinti intelectuali, burghezi, chiaburi, tarani mijlocasi etc., care îsi disputau locurile, putine, ramase libere dupa intrarea tuturor celorlalti. Incepand din 1962, sistemul a fost desfiintat, în anii urmatori nu s-a mai tinut seama la admitere de originea "de clasa" a candidatilor. Al doilea moment evocat de Gabriel Liiceanu este cel din 1975, cand a fost "epurat" din Institutul de Istoria Artei al Academiei, fiindca nu era membru de partid. In sfarsit, al treilea: în iunie 1990, în timpul tulburarilor nici astazi elucidate, el trece, nerecunoscut, printr-o multime de cateva sute de persoane excitate, care striga "Moarte lui... !" si-i rostesc numele, apoi este cautat, la birou, în absenta, de "cinci indivizi înarmati cu bate". Experiente, cine poate contesta?!, traumatizante.
Intrebarea este daca experientele acestea sunt echivalente sau nu cu discriminarile, persecutiile si teroarea traite si consemnate de Mihail Sebastian în calitatea lui de evreu. O simpla si, desigur, triviala punere în paralel a datelor arata ca raspunsul este în mod categoric negativ. Asocierea convulsiilor sociale si politice, foarte probabil si multilateral manipulate, din iunie 1990 cu un pogrom antisemit nu se poate sustine. Apoi, Sebastian a fost dat afara din redactia Revistei Fundatiilor Regale ca "fiind evreu", conditie pe care nu avea cum sa o schimbe cu cea de neevreu, în vreme ce epuratul Gabriel Liiceanu ca nemembru de partid avea, macar teoretic, posibilitatea de a intra în partid si de a-si conserva astfel locul de munca. Prefacerea episodului admiterii la facultate într-un simbol al existentei unui "blestem de clasa" perfect echivalent cu "blestemul de rasa" suportat de Sebastian este un exces retoric si totodata o preluare necritica a stereotipiei debile intelectual dupa care ura "de clasa" teoretizata si practicata de bolsevici este acelasi lucru cu "ura de rasa" teoretizata si practicata de nazisti.
Sensul acestei identificari în "oglinda Sebastian" nu este însa unul ofensator sau minimalizator pentru autorul Jurnalului. Acesta e, dimpotriva, proiectat în ipostaza de instanta suprema pentru validarea si valorizarea conditiei de stigmatizat, exclus si victima a însusi autorului conferintei-eseu Sebastian, mon frere. Ceea ce, iarasi, reprezinta un exces retoric. Contestabila (dupa opinia autorului cronicii de fata) în planul strict al datelor concret istorice, simbolica fraternizare nu e însa un ultragiu, ci o sacralizare.
Dar a contrazice ori contesta nu este totuna cu a dezonora. Este ceea ce i s-a întamplat lui Gabriel Liiceanu. Dezacordul cu paralelismul/identificare propus de el s-a transformat într-o stigmatizare si a luat aspectul unei anateme, în termeni laici al agatarii unei tinichele. In textul lui au fost depistate infiltratii, intentii si idei antisemite. Natura acestui lamentabil politism ideologic este exact, dar involuntar înfatisata de sociologul George Voicu, într-un text care a facut multa valva (reprodus doar de Iordan Chimet). "Dupa Holocaust, antisemitismul este perceput - scria George Voicu - de cvasitotalitatea intelectualilor romani ca o ideologie compromitatoare, care trebuie negresit blamata (chiar si antisemitii notorii refuza sa se considere astfel; în cazul acestora trucul este însa îndeajuns de evident pentru a nu convinge pe nimeni). Cu toate acestea, idei, atitudini, procedee intelectuale cu potential antisemit sunt depistabile, astazi, la sfarsit de mileniu, chiar în esaloanele de elita ale culturii romanesti". "Trucul este însa îndeajuns de evident ... etc., idei, atitudini, procedee intelectuale cu potential antisemit sunt depistabile..." etc.: dispozitie si limbaj de Javert al ideilor, suspicios si vigilent, vazand în orice un "truc", mai evident sau mai abil, dar, pentru un expert ca el, întotdeauna "depistabil": sa nu ne întrebam cat de eficiente ar fi fost (si au si fost!) asemenea porniri în vremurile de cenzura...
Gabriel Liiceanu nu a raspuns direct la vreuna din reactiile starnite de conferinta sa (un raspuns indirect poate fi însa considerata republicarea acestui text în fruntea volumului Declaratie de iubire, aparut anul trecut). Pacat, fiindca au existat si replici decente si substantiale, ce ar fi putut deschide ori scoate din clisee o vital necesara dezbatere. Una a fost a altui filosof, Michael Finkenthal, care a sublinat, dar fara a-l culpabiliza pe autor, eroarea de fond din conferinta lui Gabriel Liiceanu, anume transformarea simetriei în echivalenta. O emotionanta "scrisoare" i-a fost adresata lui Gabriel Liiceanu de Sandra Segal (De ce atata tacere?), text ce figureaza însa doar în culegerea lui Geo Serban.
Dincolo de Jurnal, dar cu Sebastian
"Noi - scrie Sandra Segal - am suferit prigoana rasiala ca "jidani", noi am suferit prigoana comunista ca "burghezi". Tatal meu a fost arestat de legionari si batut sub comunisti. Dintre unchii mei, unul a fost atarnat de legionari într-un carlig al Abatorului, alti doi au fost arestati de comunisti. Sotul meu nu a fost initial admis - pe motive de dosar - în facultatea unde astazi este profesor (...) De la revolutie încoace, de cand am început sa speram în mai bine, ca toti cetatenii Romaniei, am ramas uluiti si îngroziti în fata manifestarilor de antisemitism aparute în diverse pulicatii, emisiuni de TV, discursuri în Parlament (...) Avem în fata un zid de ura oarba, atavica, prin care unii ne neaga martiriul, ne neaga dreptul la existenta în aceasta tara sau pur si simplu dreptul la existenta. Stimate domnule Gabriel Liiceanu, cum se face ca nici un intelectual roman dintre cei pe care îi iubim, îi admiram si îi respectam nu si-a ridicat vreodata vocea pentru a condamna atacurile împotriva noastra?".
Cu aceasta întrebare, la fel ca si în cazul discutiilor despre paralela Holocaust-Gulag, despre responsabilitatea statului roman pentru persecutiile antisemite din perioada 1938-1944 (aceasta responsabilitate trebuie asumata), despre mitizarea epocii interbelice ca paradis al democratiei, despre fascinatia exercitata de legionarism asupra unor tineri si foarte tineri intelectuali din anii '30 suntem însa, în mod cert, în afara Jurnalului. Iar pentru o dezbatere reala e poate nevoie sa vedem în Cum am devenit huligan mai putin, cum s-a tot spus, un "pamflet" si mai mult o Declaratie a drepturilor si libertatilor intelectualului. A "omului fara uniforma", asa cum admirabil l-a definit Ion Pop pe Sebastian însusi, pornind de la aceasta carte si deopotriva de la Jurnal: "un om liber, neînregimentat nici unei ideologii, cautand echilibrul între extreme, chiar daca în acest punct de mijloc, al constiintei critice, el nu-si descopera, de cele mai multe ori, decat solitudinea".
