Pe aceeași temă
După ce și-a obișnuit cititorii cu romane contemporane și cu povești fanariote, îmbinând realismul cu magicul, scriitoarea își asumă acest demers autobiografic, în care membrilor familiei sale li se acordă pagini numeroase, cu dramele și chiar traumele lor. Dacă e ceva specific acestei familii însă e tocmai extra-ordinarul, în tot felul de forme.
După perioada copilăriei descrise în Ferenike, în Nas de bulgar, Doina Ruști se apleacă asupra clasei a X- a de liceu și a primului an de facultate. Întrebarea „cine sunt eu?”, care se aflase la baza scrierii romanului Ferenike, se continuă și aici, și apare și un răspuns, în final.
Există două planuri în Nas de bulgar și ele nu pot fi separate foarte clar între „real” și „imaginar”. Pentru că acela real este și el impregnat de cel imaginar. Planul real reprezintă jumătatea anilor ’70, când naratoarea se afla în ultimul an de liceu, la limbi clasice, latina și greaca veche, în unul dintre cele trei licee de clasice din toată țara. Foarte departe de satul natal Comoșteni, într-un oraș numit OPA sau Orașul Pieilor Albe, nume sub care se revelează Iașiul, zilele adolescentei se scurg previzibil, între mituri, traduceri și conjugări, până într-o zi, când profesorul Badea vine cu promisiunea unui miracol: un concurs al cărui premiu e o excursie în Grecia. În lagărul comunist, posibilitatea de a ieși din țară e nu doar un vis imposibil, dar ca destinația să fie chiar țara ale cărei limbă și literatură antică le studiau ei foarte serios provoacă o adevărată ruptură existențială în mințile copiilor. Ei rezolvă subiectele și pun la poștă plicul. Dar realitatea îi prinde din urmă. Apar niște nomenklaturiști sau securiști care pun tot felul de întrebări, care sunt vizibil împotriva acestei posibile excursii și visul se destramă. Eroina va afla pe ascuns că plicul lor nici măcar nu plecase în Grecia.
Planul acesta real este secondat în permanență de unul fantastic, plecând de la o particularitate fizică a eroinei, mai exact, nasul. Ea știe că descinde din mai multe etnii care s-au amestecat în zona multiculturală de la sudul și nordul Dunării. Străbunica ei Zaha, venită din Muntenegru, îi are ca înaintași pe Veliku, bulgar din Cetinje, și pe Bandula, vlah. Vremurile descrise sunt cele ale invaziilor ucigătoare periodice din Balcani, iar de la personaje care sunt credibile tocmai datorită barbariei se trece și la creaturi fantastice, cum sunt zulii, care au aripioare la picioare și pot străbate un lac înotând ca peștii, dar se pot strecura și în sângele oamenilor. Imaginarul magic foarte puternic cu care ne-a obișnuit Doina Ruști nu se lasă mult așteptat.
Pe de altă parte, așa cum spuneam, planul real este impregnat de ciudățenii care provin, în accepțiunea naratoarei, din arborele său genealogic, nu cel imediat, ci cel adânc, la distanță de secole. Amprenta de neșters dintre ea și neamul ei macedoneano-bulgar este… nasul. Nu este descris, de fapt, nici nu pare că e o trăsătură fizică, cât mai degrabă una de intuiție, de fler. Iar eroina se încrede în el și, orice ar face, încearcă să treacă prin filtrul acestui fler-nas!
Lecturile naratoarei sunt destul de savante, am spune, pentru o adolescentă, dar firești, până la urmă, pentru studiul limbilor clasice. În vacanța de vară, la Comoșteni, capodopere ale literaturii antice sunt devorate, alături de cele ale literaturii moderne universale. Nu e vorba de o înșiruire de titluri și autori, ci de referințe concrete la personaje și detalii care pentru un cititor neavizat pot părea chiar intimidante. Întâlnirea, la liceu, cu Cicerone Poghirc rămâne memorabilă și providențială pentru memoria tinerei capabile să înțeleagă amplitudinea personalității invitate de profesorul Badea. Între aerul eterat al antichității greco-latine și sordidul cotidian comunist, eroina face cunoștință cu Albanezul, un băiat cu doi ani mai mare decât ea, cu care va coresponda într-un ritm obsesiv pentru că acesta, întâlnit la Comoșteni, se duce să facă studii la Constanța. Nu e vorba de atracție între cei doi adolescenți, ci de recunoașterea unui sibling, care descinde, ca și ea, din neamuri foarte îndepărtate, afinități considerate vitale pentru naratoare.
După ce, stând în gazdă la o femeie, eroina e nevoită să facă față bandei conduse de fiul renegat al acesteia, Țapul, un interlop fascinat până la un punct, alături de ciracii lui, de poveștile aiuritoare spuse de liceană, domiciliul din cartierul sărac ieșean se mută pentru ea într-o clădire de internat.
La facultate, primul an se dovedește un tur de forță. Unele cursuri nu îi oferă surprize pentru că la liceu studiase intensiv o parte din materie, profesorii sunt, unii, de admirat, alții, nu, însă viața în Căminul nr. 6, în campus, și întâlnirile pe care le trăiește sunt de-a dreptul spectaculoase. Este descrisă duritatea vieții în comunism pentru studenții care, după un concurs de admitere redutabil, de neimaginat în zilele noastre, sunt obligați să facă săptămânal pregătire militară, teoretică și practică, să muncească la cantină ca niște salahori, apoi să păzească, cu rândul, niște arme fără muniție, într-un comandament ad-hoc, chiar în internatul lor, apoi să vadă niște drame care se întâmplă în campus: fete violate, fete omorâte, în indiferența Miliției.
Aventura de a obține doar pentru câteva ore „Originea românilor” a lui Alexandru Philippide, cu recomandare de la un profesor, carte aflată la fondul secret, este și ea doar unul dintre aspectele unei vieți studențești precare, în care printre bucurii, dincolo de serile de discotecă, se numără țigările – românești – și cumpărarea, la negru, de blugi de la studenții străini. Și totuși, nimic nu e prezentat ca tragic, ci, dimpotrivă, cu umor. Umor negru sau umor pur și simplu, prin autoironia eroinei. De altfel, toate aventurile eroinei sunt descrise cu relaxare și se citesc astfel cu plăcere.
Întâlnirile inițiatice se numesc Modelul, un tânăr care pozează pentru studenții de la Arte plastice, care-i admiră nasul, spunând că exprimă „viață și sex”, Georg, poetul sas care insistă ca eroina să se mute, ca și el, la Universitatea din București, și, mai ales, iubirea fatală, un băiat poreclit Marțol, student violoncelist, care e tot din sud, deci ales – involuntar, în ciuda Albanezului – din cauza strămoșilor lor de aceeași stirpe. Marțol e oacheș și sărac, dar e convins că va ajunge să cânte la Viena. Și totuși, nu o întrece pe eroină, în extravaganța și originalitatea sa.
Toate amorurile sunt platonice, pentru că naratoarea trăiește dincolo de viața unei studente la Clasice din anii ’70. Este și asta, dar este și un personaj fantasc, plin de umor și curaj nebun, convinsă de propriile-i excentricități. Iar puritatea este una dintre exigențele ei. Și-o aplică sieși întâi, apoi selectează cu flerul (cu nasul!) oamenii cu care are de-a face și în fața cărora se dezvăluie, foarte rar, de aceea e circumspectă cu toți băieții (dar inconștient de îndrăzneață uneori cu oamenii legii), iar deambulările ei studențești au farmecul unui roman picaresc. Cu tașca pe umăr, eroina străbate orașul și campusul universitar precum personajul modest, ambițios și candid, timid, dar și capabil de îndrăzneli uluitoare, încrezător cea mai mare parte din timp în destinul său, personajul, deci, al unui roman de aventuri, updatat la modernitate și postmodernitate.
În poveștile din planul imaginar, găsim nu doar o posibilă moștenire transgenerațională, cum crede eroina, ci și o altă dimensiune a realității pur și simplu, care e dincolo de ceea ce se vede și e plauzibil până la banalitate. De la femeile-vulpi și războinicii vopsiți, care urlă ca lupii, sau la inelul cu față de om, care și vorbește, deținut de Vasco, la istoricul Kekaumenos, care a scris în sec. al XI-lea un inedit tratat militar, la împăratul roman Valens din sec. al IV-lea și la revoluționari ca Hristo Botev, din sec. al XIX-lea, care vor să facă Bulgaria Mare, imaginarul fantastic se împletește cu istoria. Acesta e farmecul romanului și merge în continuarea celorlalte scrieri ale Doinei Ruști. Finalul e, ca de obicei, surprinzător, iar Nas de bulgar se apropie parcă mai mult de trilogia fanariotă decât de Ferenike.
Autobiografia este reprezentată suficient cât să răspundă la miza pe care și-a fixat-o scriitoarea, dar, în același timp, romanul nu se poate desprinde de la ceea ce face marca Doina Ruști: pagini de istorie, imaginar fantastic, mult umor și chiar o tușă savantă dată de referințe livrești bine stăpânite. Uneori, cititorul uită că tocmai citește o autobiografie și se crede în pură ficțiune!
