Pletele lui Iisus

Câțiva elevi de la un liceu confesional clu­jean s-au trezit, după un șir de aver­tis­mente, scoși de la ore și trimiși să-și lase pletele la frizer și tuleiele la bărbier. Ano­dinul gest de pedant pe­da­gog a poposit, inevitabil, pe Facebook, postat de o vic­timă mai mucalită. Iar reverberațiile ultragiate nu s-au oprit până ce n-au pă­truns în chiar supremul for de dezbateri politice al ță­rii. S-a invocat, cu năduf, comunismul rezidual, deși de data aceasta a fost o in­criminare pripită și ne­dreap­tă. Nu un resort totalitar a fost decisiv, ci unul pios. În numele unor mântuitoare vorbe de apostol. Originea pățaniei a fost chiar Scriptura.

Adresându-se corintenilor, Pavel contura acum aproape două mi­lenii ortodoxia frizurii pentru religia emergentă. Fostul fa­ri­seu nu inova cu nimic în acest sens: pentru iudei, lungimea părului co­respundea unei vădite distincții divine. Dacă barba era doar pe jumătate la ale­ge­rea oamenilor, numai bărbații fiind co­ple­șiți de păr pe față, în cazul chicii, mai ega­litar dăruite, Dumnezeu a trebuit să in­ter­vină cu precizări suplimentare. Așa s-au în­mulțit femeile cu plete și bărbații tunși. Un model care a făcut istorie. Dar cu toate reproșurile fără drept de apel ale apos­to­lului, nu puțini s-au mirat de o con­tra­dic­ție izbitoare. Dacă e rușinos pentru un băr­bat să nu se tundă, cum de Iisus, pildă vie a creștinului, e în nenumăratele sale icoa­ne cu precădere un pletos? Și nu e vorba de vreo recentă inovație hollywoodiană, ci de autoritarele erminii bizantine. Mai zbur­lit ori mai pieptănat, în orice caz, părul lui Iisus nu era opera unui frizer. Ca să fim mai exacți, cel puțin nu părul din icoane. Fiindcă despre adevărata sa înfă­țișare nu s-au păstrat mărturii credibile. Cu alte cuvinte, imaginea sa pletoasă e o construcție culturală, menită să transmită diverse mesaje. Michele Bacci, profesor la Fribourg (Elveția), a studiat recent su­biec­tul în The Many Faces of Christ. Cartea abordează aceste evoluții iconografice, ca­re au condus la un Iisus pletos și la un Pa­vel chel. Fiindcă în arta creștină – extrem de timidă la început, cum ne reamintește Alain Besançon – Iisus nu a avut brusc ple­te. Au trecut câteva secole bune până ce bizantinii să-i canonizeze chipul cu chică, care a devenit astfel de imitat, cel puțin pentru clerici și împărați. Ulterior, acest detaliu fizionomic a ajuns un clișeu iden­ti­tar, odată cu disputa cu occidentalii in­trând în joc și reproșul că preoții lor rași și tunși nu-și merită harul. Dar până aco­lo a fost ceva cale. Încercând să explice o astfel de opțiune, Bacci propune diverse asocieri simbolice legate de părul lung. Principalul argument, dezvoltat încă din epoca patristicii, în favoarea unei astfel de frizuri a fost referința la tradița iudaică a nazireilor. Era vorba de o formă specială de consacrare religioasă, de obicei tem­po­rară, ce presupunea anumite angajamente. Printre voturile nazireului era și acela de a nu-și tăia nicicum părul și barba. Un renumit (și nefericit) nazireu a fost

Sam­son, căruia muierea, când dormea, tă­in­du-i părul, i-a luat toată puterea de l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii. Samson, judecător în epoca în care aceștia conduceau poporul evreu, era un nazireu mai aparte, fiindcă, deși nu-și tăia părul, nu respecta alte interdicții – do­vadă relația sa cu Dalila, care i-a fost fa­tală. Ceea ce e de reținut în cazul său e învestirea pă­rului lung cu atributul unei forțe ieșite din comun – care se va preta atât de bi­ne la statutul divino-uman al lui Iisus. Descris ca un nazireu a fost și Ioan Bo­te­zătorul, cel mai mare din­tre cei născuți din femeie, în orice caz, mult mai as­cetic decât Samson. De alt­fel, prestigiul crescând al noilor asceți creș­tini nu-i fără legătură cu succesul ico­nografic al pletelor lui Iisus. Dar, înainte de aceasta, nu-i de exclus că a contat aso­cierea cu anumite figuri ale lumii păgâne. Nu atât cu zeii, prea urâți deja de primii creștini, cât cu înțelepții – filosofi ori ca­ris­matici –, a căror chică juca un rol sub­versiv în raport cu convențiile civilizației. Apollonyus din Tyana, de pildă, își jus­ti­fica în fața împăratului roman frizura ne­îngrijită drept semn al unei renunțări se­xuale: în acest fel nu mai putea atrage ero­tic pe nimeni – o tactică care a fost, în prin­cipiu, și a monahilor. Desigur, în di­ver­se contexte, părul lung a fost asociat, pe rând, cu asceza și, respectiv, cu ero­tis­mul – un mai recent avatar e cel al cul­turii hippie. Trebuie remarcat că, în cele din urmă, după secole de conviețuire, s-a impus, totuși, nu tipul zburlit, ci cel on­dulat – chiar și despre cărarea pe mijloc s-a tot speculat, unii amintindu-și de re­comandarea făcută nazireilor de a-și da părul de pe ochi cu degetele, nu cu piep­te­nele. Cum simbolismul iconografic a fost o pasiune de lungă durată, nici culoarea părului lui Iisus nu a scăpat de variante: de la negru – de corb, precum mirele din Cântarea Cântărilor – la blond ori la va­ri­ante intermediare șatene.

Altfel spus, Iisus ar putea în continuare, fără mari probleme, să fie reprezentat ras și tuns. Și nu e exclus ca, în realitate, el să fi fost ca un iudeu din epocă, bărbos, dar tuns. Cu toate acestea, diversele stra­turi culturale ale simbolismului părului au legitimat pletele. În paralel, și chelia a avut rațiunile sale iconografice – cea a lui Pavel a fost asociată fie cu Plotin, fie cu rasul capului care încheia un vot temporar de nazireu. Ce a făcut ca pletele să fie, to­tuși, respinse? Pavel invoca drept prin­cipiu clara separare pe sexe. Încă în Deute­ronom se precizase o specifică urâciune înaintea Domnului: bărbați în haine fe­meiești și femei în cele bărbătești. În siajul acestor interdicții se înscrie și aver­tis­mentul apostolului cu privire la efeminați, care, inevitabil, nu vor moșteni împă­ră­ția. Mulți redescoperă astăzi cuvintele lui Pavel în contextul unei difidențe cres­cân­de față de așa-numita teorie a genului, in­tens demonizată de diverse confesiuni. Dar pletoșii războinici barbari erau oare efe­minați? Ori Mântuitorul din icoana de la Sinai? Ori Treimea de pletoși a lui Ru­bliov? Dimpotrivă, dacă astăzi apreciem cu precădere aceste chipuri e tocmai pen­tru atitudinea lor mai puțin virilă. Iisus nu era Baraba.

Mulți își mai amintesc încă de mi­lițienii și tovarășii di­ri­ginți care persecutau în­dră­ciți orice buclă nărăvașă. Da­că nu, pot (re)vedea Zile fier­binți, realizat de Sergiu Nicolaescu la mij­locul anilor ’70, unde își rezervase și rolul principal – directorul de șantier naval în lup­tă cu imobilismul birocratic. Respec­ti­vul se ocupa de toate, nu doar de bunul mers al producției, ci și de aragazul lipsă al vreunui sudor ori de pânza pentru șor­țulețele copiilor din creșa uzinei. Ine­pui­zabil, avea timp și să-i trimită la tuns pe tinerii prea pletoși. Consecința popasului for­țat la frizerie? Pe unii îi mai părăseau iubitele. În laboriosul și curajosul – îm­po­tri­va scepticismului unor cadre de partid – drum spre o elice de fabricație româ­neas­că, câteva plete (și câteva fete) erau un moft. Dacă analizăm iconografia eroică din culturile totalitare – fasciste ori co­mu­niste –, vom observa predilecția pentru tuns și ras. În joc era, desigur, o retorică belicoasă, care transformase chiar coti­di­a­nul într-o confruntare permanentă. Dar nici războinicii n-au fost mereu tunși și rași. Cea care explică noua convergență e po­vestea de succes a biopoliticii. Care a țintit să controleze obrazul și ceafa cu bri­ciul și foarfeca. Disciplinarea trupului re­vi­ne astfel semnificativ în exercițiul puterii. Părul e o prelungire a uniformei noului soldat al războiului ideologic. O buclă e la fel de gravă ca un nasture neîncheiat la tu­nica militară, de sancționat prompt la ape­lul de dimineață.

Dar înverșunarea milițienilor – despre care o vorbă din epocă preciza că se rad de două ori pe zi – avea și o altă sursă: tea­ma de subversiunea hipiotă. În filmul lui Miloš Forman Hair, unul dintre manifestele tardive ale mișcării, se poate observa că sursa de inspirație culturală pen­tru plete nu au fost icoanele bizantine, ci cele hinduse, filtrate prin New Age. E drept că una dintre scenele onirice se des­fășoară într-o biserică, dar se cântă, fără echivoc, Hare Krișna. Și Michele Bacci amin­tește de sursele mitologiei indiene: Și­va era zeul pletos prin excelență, iar părul lung concentra puterea vitală – de aici derivând o perspectivă mai erotizată asu­pra spiritualității, atât de dragă și hi­pio­ților. Rockul, pletele și contracultura au ajuns astfel să stârnească reacții am­bi­va­lente dincoace de Cortina de Fier. Pe de o parte, pacifiștii hipioți meritau chiar să fie discret finanțați dacă mai subminau din efortul belic (anticomunist) al occi­den­ta­li­lor. Pe de altă parte, însă, puteau repre­zen­ta un prost exemplu pentru pionieri și uteciști, meniți disciplinei de partid.

Să ne întoarcem, însă, la Pavel și la vor­be­le sale adresate corintenilor. Punctul no­dal al pasajului în cauză e o teologie ra­di­cală a diferențierii pe sexe. Să recu­noaș­tem, de altfel, că argumentația apostolului e destul de încâlcită, mai ales în ce pri­vește antropologia părului. Clară e doar asi­metria: bărbatul este slava lui Dum­ne­zeu, dar femeia doar cea a bărbatului – de­sigur, botezul a eliminat, în principiu, dis­tincția, dar, ca și în cazul sclaviei, e multă retorică în joc: în recomandările practice, Pavel a fost mai degrabă un sclavagist. În­tr-o altă epistolă, adresată lui Timotei, portretul ideal al creștinei creionat de Pa­vel oferă câteva amănunte, fizice și mo­rale: îmbrăcăminte decentă – adică dezero­tizată –, păr neîmpletit – spre deosebire de cel al lui Iisus din destule icoane –, multă lipsă de inițiativă, multă ascultare față de bărbat, mulți copii. Ne place ori nu, acest portret a dominat multe dintre secolele istoriei creștine. Cu alte cuvinte, femeia se mântuiește precumpănitor prin bărbat. Totuși, ce legătură au pletele? De­monstrația paulină pare improvizată și cam contradictorie, iar argumentul estetic (cu privire la chica masculină) mai mult decât discutabil. Pe de o parte, părul lung e un dar pentru femeie – Pavel îl compară cu un văl; menirea unui văl e fie de a împodobi, fie de a acoperi o goliciune. De­ducem că bărbatul, tuns scurt, fie e ne­împodobit, fie nu are o goliciune de aco­pe­rit – textele par să încline balanța spre a doua variantă. Dar acest văl de păr nu e suficient când se roagă – e ca și cheală, punc­tează apostolul. Al doilea văl acoperă o a doua goliciune: fără bărbat (prin su­pu­nere) e fără slava lui Dumnezeu. Pletele nu o duc în rai. Pe de altă parte, să fim cin­stiți: dacă azi Pavel s-ar uita la Mân­tui­torul lui Rubliov, ar putea liniștit con­chi­de că ne închinăm unui efeminat.