Popoare sub asediu

Analiza politică la cald nu este atât de facilă precum am putea-o considera la o privire superficială, observând șleahta de pseudo-analiști politici promovați de mai toate televiziunile române, habarnişti desăvârşiţi. Pentru a fi avizat în receptarea fenomenelor politice din prezent este nevoie de un mix cultural complex, de cunoștințe solide de istorie, de geografie, literatură, psihologie și, evident, de buna cunoaştere a două-trei limbi de circulație internațională. Condiții care sunt îndeplinite cu asupra de măsură de către toți cei care au contribuit la volumul editat* de prestigioşii profesori Armand Goşu și Alexandru Gussi. În mod paradoxal, România nu este singura care cunoaşte o accentuată erodare a democraţiei. Nu că ne-ar încălzi acest aspect foarte mult. Este democrația sub asediu? În prea multe țări din partea central-estică a Europei răspunsul nu poate fi decât pozitiv, iar noi am experimentat-o pe propria piele. Aparent ne-a trecut glonțul pe la ureche (pentru a parafraza un fost minstru, intrat în dizgrație), dar procesul de asanare măcar instituțională (căci morală, nici nu se pune problema) nici măcar nu a început. Munca va fi lungă şi destul de complicată, căci este mult mai uşor să distrugi decât să clădeşti. Primul studiu este cel scris de profesorul Alexandru Gussi, în care este disecată cu mare luciditate situația din România. „Am ieșit din iluzia confortului, din mirajul că apartenența la Uniunea Europeană ne oferă automat garanția faptului că regimul politic este sau devine spontan un regim democratic, stabil, previzibil.“ Dar poate că și societatea românească, trecând prin crizele provocate de coaliția PSD-ALDE de după 2017, a căpătat o maturitate care o face foarte atentă la viitoarele derive autoritare. Din acest punct de vedere măcar, societatea românească pare a sta puţin mai bine decât altele din zonă, care nu au cunoscut însă crunta dictatură național-comunistă a lui Ceaușescu.

Înfiorătoare este situaţia din Republica Moldova, aşa cum o descrie Igor Munteanu în capitolul Democraţia ghilotinată de oligarhi (practic, nu cred că există vreo tranzacţie financiară corectă sau contract public atribuit cinstit în această ţărişoară), chiar dacă în studiu nu a fost surprinsă și fuga oligarhului dictator, fost director al sucursalei Petrom din R. Moldova, Plahotniuc. Interesant este că ambele noastre țări au scăpat (aparent) de acei oameni de mână forte în același an, la un interval de aproximativ o lună (27 mai şi 14 iunie). Se pot găsi şi explicaţii facile despre împiedicarea oricărui efort serios de unificare cu România: structurile politico-mafiote din R. Moldova nu o doresc (lăsând la o parte faptul că ele colaborează foarte bine cu partenerii lor români). Singura soluţie viabilă de unificare, din punctul meu de vedere, ar fi cea prin absorbţie, prin desfiinţarea tuturor structurilor cangrenate din R. Moldova (după modelul RFG-RDG). Din păcate, nici România nu este deloc un model de integritate şi cinste. Eseul semnat de Mihai Maci (Tranziția către tradiție) reprezintă o ecografie cuprinzătoare, un fel de dicționar explicativ al tendințelor care s-au manifestat în țările din Europa Centrală și de Est după 1989, de la entuziasmul regăsirii libertăţii până la deziluziile și desvrăjirea, care s-au manifestat după aderarea acestor țări în UE, și nu înainte (toate referendumurile privind aderarea acestor țări au fost de fapt adevărate plebiscite). Aflaţi la căldurică, cu blidul aburind în faţă, central şi est-europenii au început să bombăne şi să-şi înjure gazda. Adoptarea termenului de iliberalism convine și structurilor occidentale, care maschează prin aplicarea lui eșecul modelului instituţional european în țări precum Ungaria, România sau Polonia. Mihai Maci definește iliberalismul ca un fenomen politic care „combină în aceeași formulă ideologică religiozitatea creștină, viziunea romantică a pământului natal și a legăturii de sânge, cea raționalistă a despotului luminat și cea populistă a egalității (ce glisează subtil între național și social)“. Totuși, adepții iliberalismului par a fi învățat din lecția comunismului, fiind imposibil controlul întregii societății cu o mână de fier, ei adoptând formule mai perverse și şirete. „Adevărata putere se mărginește să controleze acele noduri ale vieții sociale care determină restul.“ Ele ar fi cele financiare, religioase, mediatice și sportive. Iliberalismul are și o infuzie masivă de naționalism, căci face deseori apel la unitate, este puțin (mai mult) xenofob şi antisemit (preamărirea camerelor de gazare naziste de către un ministru român va rămâne, fără îndoială, în istoria gafelor postdecembriste). De asemenea, încearcă mereu să mobilizeze societatea în numele unor idealuri pe care le instrumentalizează (cel mai la îndemână exemplu este referendumul de anul trecut din România privind stricta definire a căsătoriei).

Despre Ungaria lui Viktor Orbán scriu atât profesorul Stefano Bottoni, cât și Octavian Manea. Totuși, pentru mulți români (inclusiv autorul acestor rânduri) rămâne o mare enigmă cum o țară care a produs cea mai violentă rebeliune anticomunistă, cea din 1956, țara comunismului gulaș și, după 1989, ţara care a cunoscut o dezvoltare economică spectaculoasă (iar infrastructura rutieră, mai ales rețeaua de autostrăzi este de vis, invidiată de orice automobilist român care reușește să ajungă la Borș) și iniţial o democrație solidă, a reușit să sucombe în mrejele lui Viktor Orbán. „Succesul intern al lui Orbán beneficiază de o conjunctură care prefigurează o criză sistemică a modelului occidental de dezvoltare.“ Pe 8 aprilie 2018, Orbán, învingător al alegerilor cu aproximativ jumătate din voturi și două treimi din mandatele din Parlamentul maghiar, a fost reînvestit pentru a treia oară în funcția de premier. Problema nu este aceasta, ci distrugerea sistemului de checks and balances, vital în orice democraţie. Un regim politic care nu mai poate fi denumit democratic, care controlează totul, așa cum dorea și Liviu Dragnea să instaureze în România. Conceptual, politica lui Orbán se bazează pe conflict, pentru el scena politică ar fi un câmp de luptă. Criza economică a fost primul catalizator al FIDESZ, iar al doilea a fost criza imigranților, pe care Orbán a îmbrățișat-o și manipulat-o cu mult patos.

Octavian Manea analizează în Ungaria și proiectul democrației iliberale, aceeași evoluție stranie și îngrijorătoare a țării cu care ne învecinăm (și care are o influență directă asupra scenei politice românești). Orbán ar fi ținut un discurs în 2014 la Băile Tușnad în care a făcut referire la termenul de democrație iliberală. Democrația iliberală ar fi un regim hibrid, care împrumută tehnici și din democrație, și din regimurile autoritare. Regimuri iliberale ar fi fost şi România lui Iliescu sau Iugoslavia lui Slobodan Miloșevici. Pertinentă este şi observaţia autorului: „Ungaria anilor 1990, o avangardă a Mitteleuropa, căuta cu orice preț să revină în Occident, iar acum pare mai degrabă hotărâtă să adopte modele specifice Balcanilor de acum 30 de ani“. Politicienii iliberali au totuşi nevoie de un vot popular nefavorabil, care să le justifice pretenţiile mesianice, de-a dreptul. Tocmai în acest punct, la un moment dat, pot fi învinşi electoral, chiar dacă presiunea la care sunt supuse opoziţiile este imensă. Mimează democrația când îi avantajează, suntem curioşi ce vor face când, tocmai prin esențiala participare la jocul democratic, vor pierde.

Cazul Turciei este unul particular - având în vedere că această țară nu a cunoscut, în definitiv, niciodată democrația de tip occidental - şi este studiat de către Dragoş Mateescu. Republica kemalistă era una etnocratică, etatistă, centralistă și birocratică, în care doar turcii aveau drepturi. Kemal Atatürk și succesorii săi au dezvoltat o „cultură a autoritarismului tutelar de stat, instituit pentru a impune o nouă identitate politică. Naționalismul și laicismul (cosmetizat) au fost instrumentele principale concepute pentru a servi de fapt imperativul principal al etatismului“. Rețeta lui Erdoǧan ne este cunoscută - reprimarea mass-media, înlăturarea a mii de judecători, funcționari publici, profesori universitari din funcție (130.000 - marea majoritate, în urma unor denunţuri anonime), zeci de mii de oameni arestați după aparenta lovitură de stat din iulie 2016.

În finalul volumului, Armand Goșu întreprinde în studiul Rusia, iluzia democrației o adevărată istorie politică a Rusiei de la Gorbaciov la Vladimir Putin. Fără a înțelege istoria destrămării URSS, nu avem cum să înțelegem Rusia de astăzi, condusă de fostul agent al KGB. Armand Goșu, specialist recunoscut și care deține cea mai importantă expertiză în materie din spațiul românesc, dezvăluie resorturile și pânza de păianjen țesută cu multă măiestrie (diabolică) de Putin. Care a preluat o structură instituțională creată de Elţîn prin care s-a stabilit „un model, cel de republică superprezidenţială, accentuându-i caracteristicile autoritariste care existau deja“. Acest fapt s-a întâmplat într-o manieră decisivă după criza politică din 21 septembrie - 4 octombrie 1993, când s-a tras cu tunul în clădirea Parlamentului, unde se refugiase opoziția condusă de personaje astăzi complet uitate la noi, precum Ruţkoi și Hasbulatov. Singurul insert personal din întreaga carte îi aparţine lui Armand Goşu, care era în acea perioadă tânăr cercetător la Institutul de Istorie „N. Iorga“ şi se afla la un stagiu de cercetare la Academia Rusă de Ştiinţe când s-a trezit sub focul încrucișat al combatanților, pe străzile Moscovei. „Citisem toată dimineața la Biblioteca Lenin, după care, seara, ne-am îndreptat către Vechiul Arabat, unde ne-am trezit prinși între rafale de pistoale automate; am văzut morți și răniți.“ Constituția rusă din 1993 instaura un model superprezidenţial, președintele devenind practic impenitent. Acesta este vehiculul preluat de Putin. Spre deosebire de URSS, care era încremenită în timp, în Rusia de astăzi „scena se schimbă tot timpul: ţara este dictatură dimineaţa, democraţie la prânz, oligarhie la cină, în timp ce, în culise, companiile petroliere sunt naţionalizate, ziariştii omorâţi, miliarde de dolari sifonaţi în străinătate“. În mod clar, eseul lui Armand Goşu este una dintre cele mai bune analize exhaustive ale evoluției politice a Rusiei după 1990 aparținând unui specialist român şi suntem siguri că în viitor expertiza lui ar prinde bine şi pe la Ministerul Afacerilor Externe. //