Postmodernismul ca o hidra

Cu un titlu neindoios atragator, insa restrictiv pana la inexactitate, cartea publicata de Carmen Musat* este mult altceva decat se anunta pe coperta: este o temeinica si foarte personala "contributie" la dezbaterea despre postmodernism, in general, si despre postmodernismul literar romanesc, in special. Un solid eseu, de factura superior universitara, comparatist si interdisciplinar, ce-si ia insa si riscurile intrarii in controversele literare si nu numai ale momentului, iata ce este de fapt aceasta carte.

De aceea si este inadecvata denumirea volumului, compusa dintr-o formulare socotita probabil tentanta, si poate in sine chiar fiind, strategiile subversiunii, urmata de preluarea unui titlu de subcapitol, descriere si naratiune in proza postmoderna, caruia i s-a adaugat, posibil ca tot din ratiuni editoriale, precizarea romaneasca.

Rezultatul este mascarea neasteptata a realei anverguri a cartii, chiar diminuarea ei involuntara. Fiindca ar fi, dupa titlu, o cercetare limitata, despre doua procedee literare, descrierea si naratiunea, facuta in spatiul prozei postmoderne romanesti si urmarind evidentierea strategiilor subversiunii. Acestea fiind, se subintelege, de natura deopotriva politica si estetica, ar fi vorba, prin urmare, de proza romaneasca de pana in decembrie 1989. Dupa aceasta data, subversiunea n-a mai avut rost, realitatea insasi a devenit... postmodernista. In acelasi sens in care, de pilda, Umberto Eco a calificat razboiul din Kosovo (de fapt, al NATO contra Iugoslaviei) drept "primul razboi postmodernist". Si poate ca si ceea ce s-a petrecut in Romania in decembrie 1989 merita numele de "prima revolutie postmodernista", de ce nu!

Extensia pana la vid a unui concept initial limitat la arhitectura, preluat apoi cu mare entuziasm de artisti, de filosofi si de sociologi, devenit astazi un termen de larg consum mediatic, nu are cum lasa indiferenti pe cercetatorii postmodernismului, oricare ar fi specialitatea, domeniul si obiectivele lor.

Diluarea si moda ameninta viabilitatea postmodernismului in mult mai mare masura decat contestatarii sai sau chiar decat sugestia lipsei de viitor continute oricum in prefixul post. Formatiunile terminologice cu post, s-a observat, consacra un sfarsit, constata o schimbare, dar nu-i si definesc natura.

Stim ce s-a incheiat, stim ca suntem dupa, dar nu si in ce si unde anume. Asa se va fi si explicand de ce, pentru a-si denumi primul capitol al cartii, Carmen Musat a recurs la o intrebare: Postmodernismul - doar o fictiune teoretica? Aproape concomitent aparuta, Poezia postmoderna de Mircea A. Diaconu (Editura "Aula", 2002), critic si istoric literar din aceeasi generatie cu autoarea Strategiilor subversiunii, incepe tot prin a constata "precaritatea (sau chiar inconsistenta)" postmodernismului.

Nu sunt indoieli retorice, de recuzita, iar prezenta lor fixeaza un moment important in discutiile romanesti despre postmodernism. Ambii autori sunt formati si afirmati intr-o ambianta literara in care postmodernismul a reprezentat deopotriva o deschidere de orizonturi teoretice si artistice, o posibilitate de construire a unei identitati prin delimitare polemica si, la urma, dar nu in ultimul rand, carul de asalt al unei "generatii", uneori doar al unor grupuri si grupari, pentru a se impune in prim-planul scenei si al vietii literare. Exista si o dovada incontestabila, desi involuntara, a acestei ultime tendinte, de anexare si birocratizare partinica a postmodernismului - in excelenta bibliografie critica si teoretica intocmita de Carmen Musat si aflata la sfarsitul cartii sale, singurele titluri care includ mentionarea vreunei specificitati nationale sunt despre un "postmodernism romanesc".

Posibilitatea ca postmodernismul "sa-si fi epuizat resursele de noutate" este din capul locului admisa de Carmen Musat. Nu am nici o certitudine, scrie ea despre aceasta eventualitate, inca din primele randuri ale "argumentului" cartii sale. O atitudine ce ar putea fi trecuta chiar in contul postmodernismului, cu conditia unei bune situari a termenului care defineste concomitent un stil artistic si o forma de explicare a lumii si societatii actuale. Postmodernism pentru artisti, esteticieni, istorici literari si de arta, postmodernitate pentru filosofi si sociologi: transformarea conceptului intr-o hidra cu aceasta bifurcare a inceput. Inclusa, cum observa Carmen Musat, "nu doar in titulatura, ci si in structura sa de adancime", notiunea de modernism, ea insasi eterogena, avea sa confere postmodernismului, ca un fel de zestre genetica, o fluiditate ce se va accentua pe masura ce termenul se va extinde tot mai triumfal. Insasi initiala raportare polemica la modernism va fi coplesita, submergée, de acest expansionism. Cu finete, Carmen Musat constata astfel existenta unei relatii "extrem de sinuoase" intre postmodernism si modernism, punctul sau de vedere fiind ca nu se poate vorbi de "o situare exclusiv polemica a postmodernitatii fata de modernitate" si ca "elementele de continuitate", numeroase mai ales in plan artistic, dau "celor doua paradigme" un aer de familie. Remarcabil sustinut de-a lungul intregii carti si axa ei de rezistenta, acest punct de vedere nu relativizeaza totusi identificarea postmodernismului, mai degraba ii fixeaza un contur coerent si inteligibil. Constatand proteismul si dispersia postmodernismului, Carmen Musat il aduna si, s-ar putea spune, il domesticeste, cu o gratie de imblanzitoare de fiare salbatice.

Capetele hidrei teoretice sunt supuse, nu retezate. Compozitia insasi a cartii reflecta aceasta strategie de investigatie si analiza, gen mana de otel in manusa de catifea. Prima sectiune este consacrata unor delimitari conceptuale (modernitate si postmodernitate, modernism si postmodernism), a doua stabileste elementele esentiale ale unei "poetici a postmodernismului" (regimul naratiunii si al descrierii, statutul autorului, obsesia corporalitatii), a treia coborand chiar in Mato Grosso-ul care este literatura romana postbelica.

Nu insa fara preaviz: prefigurari ale "capitolului romanesc" exista in ambele sectiuni precedente, sub forma unor racordari nu totusi intotdeauna convingatoare. Mai ales cand este vorba de punerea unor autori autohtoni pe orbite si in serii ilustrate de nume prestigioase la nivel planetar. Erudit fara ostentatie si sistematic fara pedanterie in primele doua sectiuni, demersul analitic este permanent consolidat prin alternarea frecventa si experta a planurilor si perspectivelor. Literatura este si ramane pentru autoare domeniul favorit de investigatie, dar nu este si unul ingradit. Un excelent subcapitol, ce s-ar fi cuvenit, poate, extins la dimensiunile unei sectiuni autonome, se ocupa spre exemplu de relatiile dintre postmodernism si cultura de masa, nefiind ignorata nici eventualitatea ca postmodernismul sa devina un pseudonim, fie si partial, al kitsch-ului. Deschiderea spre filosofie, sociologie si istorie, ca si situarile comparatiste sau inter-artistice asigura acestui eseu o soliditate de substanta si viziune ce o situeaza pe Carmen Musat intr-o eminenta companie (Matei Calinescu, Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Mircea Martin). Cum practica in mod curent si exercitiul critic de actualitate, Carmen Musat poate fi socotita si o reprezentanta de prim-plan a unei noi varste a criticii romanesti (prefer termenul "varsta" celui de "generatie").

O varsta ce regaseste fara inhibitii gustul pentru idei generale si teritorii diferite de cel exclusiv literar, gust minoritar, chiar marginal in critica literara curenta din Romania de pana in 1989 (il ilustrau, intre altii, Cornel Ungureanu, Dan Culcer, Mihai Dinu Gheorghiu), strict estetica din ratiuni defensive si devenita un adevarat bunker anti-ideologic pentru a nu se permite intruziunea ideologiei oficiale.

Carmen Musat si alti nu putini critici din aceasta noua "varsta" literara gandesc liber si, mai ales, liber in mod natural, fara sa fi avut nevoie sa treaca prin clarificari si revizuiri de sine, fara sa fi avut nevoie sa indeparteze gipsurile mistificatoare, voite sau nevoite, cum spunea un poet ce trecuse prin schilodirile "realismului socialist".

Dificila convergenta

Acest poet este A.E. Baconsky, iar frecventa lui omisiune din diversele retrospective nu e atat o nedreptate facuta operei lui, cat un indiciu al stadiului de pionierat in care se afla cercetarea critica a literaturii romane dintre 1945 si 1990.

Nu-l mentioneaza nici Carmen Musat. Nici printre scriitorii a caror literatura poarta sau ar purta amprente postmoderniste, ceea ce nu e, in definitiv, decat o chestiune de criterii si optiuni, dar nici printre cei ale caror scrieri sunt marcate de o incontestabila atitudine protestatara (aici mai sunt cateva rasunatoare absente, de n-ar fi sa o amintesc decat pe a Ilenei Malancioiu). Ceea ce este semnificativ.

A.E. Baconsky este autorul unei singulare carti de poezie, Cadavre in vid, aparuta in 1969, si a doua de proza, volumul de povestiri Echinoxul nebunilor (1967) si romanul Biserica neagra , aparut in Occident si interzis in Romania pana in 1990, carti ce nu pot fi, sub nici un cuvant, ignorate nici de analizele pe tema rezistentei literare, nici de cele urmarind schimbari ale "atitudinii fata de real", cu o expresie folosita de Carmen Musat insasi. Iar pentru consideratiile despre simulacru, de pilda, referintele la A.E. Baconsky i-ar fi fost autoarei mai mult decat folositoare.

Exista probabil doua explicatii pentru aceasta omisiune-test. Una e de suprafata si tine de reprezentarea curenta despre literatura "rezistentei", ca si de stereotipiile create de listele mai mult sau mai putin canonice cu scriitori "rezistenti" emanate de diverse grupuri si centre de influenta. A.E. Baconsky nu apare pe aceste liste aproape niciodata, motivele fiind, se poate presupune, de tot felul, de la comoditate la interese (ori la lipsa lor). A doua provine dintr-o partiala cedare a autoarei in fata tendintei de asimilare a postmodernismului literar in Romania cu "generatia ‘80" si cu protestul politic anticomunist. Carmen Musat respinge in termeni expliciti aceasta tripla identificare, dar nu fara a-i face intermitente concesii. E insa o convergenta dificil de stabilit, chiar imposibil, daca se pleaca de la realitatea literara. Identificarea postmodernismului literar autohton cu generatia ‘80, spre exemplu, este contrazisa fie si numai de constatarea evidentei ca nu se poate discuta despre proza postmodernista romaneasca fara a se atribui un loc proeminent lui Paul Georgescu si Radu Cosasu. Care nu sunt "optzecisti" si nici anexabili ori asimilabili acestora, ca destul de fabricata "scoala de la Targoviste". Cat despre contestarea reprezentarii totalitare a realitatii printr-o descoperire a resurselor de ireal si halucinatoriu ale realitatii imediate, observatie profunda facuta de Carmen Musat, aceasta nu se reduce, nici ea, la literatura generatiei ‘80, si nici chiar la literatura. Pe acest fir se pot lega, de pilda, un roman ca Vocile noptii de Augustin Buzura si filme ca Proba de microfon si Croaziera de Mircea Daneliuc, foarte probabil si unele dintre spectacolele de teatru ale acelor ani, dar si hiper-realistele "interviuri" facute de Alexandru Monciu-Sudinski (Caractere, 1973, Biografii comune, 1974), tot el fiind si autorul unei exceptionale carti de proza (Rebarbor, 1971), retrasa din circulatie si data la topit, "accident" neintamplat cam niciunuia dintre cei care umplu si compun azi diversele liste de "rezistenti" prin adeziune tacuta la postmodernism. Carmen Musat deschide insa o importanta bresa in zidul acestor reprezentari confortabile, cartea ei nu acrediteaza catusi de putin teza sinonimiei postmodernism-generatia ‘80 - atitudine protestatara.

Avand suportul teoretic al refuzului de a situa postmodernismul prin raportare polemica la modernism (raportarea polemica s-a facut, in stadiile initiale ale stilului postmodernist, mai ales fata de avangarda si experiment), Carmen Musat recupereaza critic un bun numar de autori din anii ‘70 si ‘80 aflati pana acum la marginea sau chiar in afara listelor canonice intocmite de diversele grupari, cum ar fi Norman Manea, Gabriela Adamesteanu, Adriana Bittel, Stefan Agopian, Stelian Tanase, Bedros Horasangian s.a. si din acest punct de vedere cartea ei este foarte importanta.

* Carmen Musat - Strategiile subversiunii. Descriere si naratiune in proza postmoderna romaneasca, Editura Paralela 45, 2002. Cu o postfata de Mircea Martin.