Premiere

Povestea doctorului Bernhardi

 Primul care scoate din rafturile bibliotecilor piesa Profesorul Bernhardi de Arthur Schnitzler (1862-1931) este Robert Icke, actor, scenarist și regizor britanic. Piesa sa Doctorul e o revizitare pusă în slujba unor teme la zi, respectiv identitatea ca religie, etnie, gen, toate manipulate cu sârg de mass-media și rețelele sociale. La Icke, doctorul devine doctoriță, preotul catolic e de culoare și tot așa, până la o saturație păguboasă de aglomerări enunțiative, pentru că piesa nu duce până la concluzii, niciuna dintre ele. Premiera spaniolă din 2019 se impune prin excelența interpretei rolului principal, iar o ureche sensibilă la noutăți precum a dlui Andrei Șerban aduce productul și pe meleagurile noastre. Mai întâi la Timișoara, apoi la București, făcând din dramaturgul austriac via Icke o vedetă a zilei, iar din clinica doctorului Bernhardi o oglindă a societății contemporane.

Provocat în sens polemic, cum singur o mărturisește, regizorul Claudiu Goga reia la TNB piesa austriacului sub titlul Despre oameni, doctori și rinoceri și o rescrie sub forma unei povești care nu are legătură cu contextul în care prof. dr. Bernhardi a fost inventat de Schnitzler, medic psihiatru evreu – anul 1912 –, prevenind asupra antisemitismului și în plină expansiune a freudismului. Așa încât ceea ce e specificat pe afiș drept după e, de fapt, o rescriere autonomă în cheie aproape senzațională a cazului Bernhardi. Ce rămâne din piesa lui Schnitzler e pretextul acțiunii, respectiv scandalul iscat în jurul refuzului doctorului de a accepta vizita preotului la căpătâiul unei muribunde, caz care inflamează biserica și pune în alertă sponsorii Institutului de elită Elisabeth. Dincolo de acest fapt, expediat în prima scenă, piesa se învolburează și își întinde firele în toate direcțiile, inventând situații și personaje care-i cresc suspansul și implică societatea de la politic la social, evident cu ajutorul mass-media. Cu toate inovațiile în materie de personaje și întâmplări, vezi mama care revine periodic pentru a-l sfătui pe doctor și a-i face dezvăluirea-bombă cum că nu e evreu sau episoadele legate de iubiri trecute sau actuale, Goga nu-și uită miza inițială despre teatrul politic în care ar vrea să se situeze cu demersul său, intrând adânc în efectul manipulărilor și al condiționărilor existențiale ale doctorilor, mânați în luptă mai degrabă de interese decât de grija pentru pacienți. Fapt explicit formulat de o asistentă atrasă în scandalul cu biserica (discurs de sindicalist). Nu toate intențiile îi reușesc, desigur, pentru că îl pândesc clișeele pe care rumoarea din spatele vieții noastre cotidiene ni le-a inoculat. În acest sens, un personaj precum colegul care-i vânează scaunul lui Bernhardi devine în interpretarea lui George Ivașcu, de altfel remarcabilă, prototipul parvenitului cu veleități dictatoriale, aproape clișeizat în repertoriul de profil. Ca să nu mai vorbim de invocarea lui Eugène Ionesco și a celebrilor săi rinoceri.

Cunoaștem acest gen de abordare când creatorul ar vrea să spună tot sau prea multe pentru spațiul limitat al unui spectacol. Intențiile de aprofundare umană a cazului doctorului Bernhardi reușesc, cu toate acestea, să producă un spectacol atractiv, tensionat, care pledează pentru adevăruri, fie și comune, în spațiul public, prin argumentul unor biografii verosimile. Alternarea tonului dramatic cu umorul e o altă calitate a spectacolului pe care o impun, prin discreta ironie din jocul lor excelent, actrițele Dana Dogaru și Ofelia Popii. Chiar și bățoșenia ipocrită a Medeei Marinescu într-un contre-emploi surprinzător capătă autenticitate în contextul de implicare exemplară a întregii distribuții. Ministreasa Mirelei Oprișor, fosta iubită a doctorului, personaj inventat de Claudiu Goga, completează peisajul uman care diversifică povestea lui Schnitzler în direcții neașteptate. Când imaginația i-a obosit, regizorul lasă, din păcate, doar schițate personajele încredințate lui Alexandru Potocean și lui Andrei Ioan Ionescu, pe care interpreții le gestionează conform intențiilor de a reprezenta zona de normalitate, Potocean în rolul colegului bun, familistul, profesionistul încă nealterat de carierism, față de celălalt, remarcat prin fidelitatea față de mentorul său. Pentru Ada Galeș – asistenta care susține cu aplomb scena revoltei în numele cauzei celor nedreptățiți, intimidați, marginalizați, pauperizați –, devine neverosimil modul în care scenariul o implică mai apoi în procesul doctorului, ca martor mincinos.

Într-un rol de mare întindere și dificultate, Mihai Călin duce pe umeri destinul complicat al doctorului Bernhardi, evidențiind cu naturalețe sobrietatea și rectilinia morală a Omului, dincolo de profesie și statut social. Depășind greșelile la care viața îl obligă, actorul joacă convingător îngândurarea și resemnarea, învățând să o ia de la capăt lângă o excentrică și temerară colaboratoare, care-l ispitește cu invitațiile ei la... joking. Frumoasă scena cu Ofelia Popii, ar fi putut fi un final în variantă luminoasă. A fost preferat dialogul prea puțin convingător, din păcate, pe tema disputei dintre religie și știință, care-l readuce în scenă pe Richard Bovnoczki la concurență cu monstrul care amenință din fundal (creație a artistului vizual Andrei Cozlac) rezistența la rinocerizare a acestui prețios exemplar uman.

 Cum s-a făcut laptele negru

Scriitoarea de notorietate mondială Elif Shafak, care-și declară cu pasiune iubirea pentru literatura de ficțiune, scrie romanul său Lapte negru (2007), un bestseller tradus în zeci de limbi, pe baza propriei biografii. Originea ei turcă și experiența de viață ca cetățean al lumii îi furnizează, ce-i drept, un material demn de povestit, situat la granița dintre realitatea trăită și aceea visată. Mereu cu gândul la parfumurile și gustul Orientului de unde a plecat, literatura ei, în speță acest roman, își întemeiază crezul literar și uman fix pe această experiență extrem de concretă, pe care remarcabilul ei talent o proiectează la dimensiuni universale. Așa că face din Lapte negru o pledoarie pentru feminism și drepturile femeii de a alege în viață, mai ales când vine vorba de menirea ei de bază, maternitatea. În această privință, mesajul Elifei Shafak devine cu atât mai percutant, cu cât vine în contrast cu o societate tradiționalistă rigidă, în care condiția femeii e decisă de autoritarismul statal și mai puțin de femeia în cauză.

Alegând să dramatizeze romanul în traducerea Adei Tanasă, Alma Klein exploatează exact acest miez de conflict, care se reflectă și în frământările scriitoarei puse să aleagă între statutul de scriitoare aspirantă la Nobel și acela de mamă și soție. Dar poate literatura să influențeze busola internă a unor oameni blocați în gândire închisă? se întreabă autoarea. De aici, lupta care se dă în conștiința ei între vocile lumii din care vine și emanciparea la care aspiră, transformată în Lapte negru într-un dor de poveste tămăduitoare.

Scenariul după care regizoarea Leta Popescu realizează spectacolul de la Nottara exploatează dramaturgia rezultată prin transformarea acestor voci în personaje, acel harem interior personificat care zburdă pe o pernă uriașă, hărțuind-o pe Elif. Trag de firele firavei ei făpturi doamne și domnișoare, tot atâtea gânduri venind fie dinspre intelectualismul unora (Dna Doctă sau Dna Derviș), fie din direcția gurilor lumii reprezentate de impulsuri omenești, feminități sau îndatoriri practice, fie din ecourile sociale ale temei. Pe scenă, acest grup eterogen se agită mai abitir decât gâștele din Capitoliu, amuzând în general sau enervând cu chemările lor de sirenă.

Potrivit temperamentului fiecăreia dintre actrițele distribuite, balanța se înclină când spre succesul frivolității, personalizat de senzuala Ana Radu (Bllue Belle) sau gălăgioasa Corina Dragomir (Dna Practică), care provoacă cele mai multe râsete, când spre un echilibru relaxant, la momentul intrării în scenă a Ioanei Calotă, căreia-i revine vocea poetică, modelul scriitoarei feministe ușor ironizat, sau Luminița Erga – Docta, responsabilă cu citatele din cărți și autori celebri. Amendarea rigidității ambițiilor deșarte e preluată de Cristina Juncu, cea care o secondează militărește pe protagonistă, iar din direcția unei instanțe superioare (o pasarelă) glăsuiește modelul tabu al voalurilor musulmane întruchipat de Cristina Toma-Ivanciuc, prototipul oficial al acceptării. Pentru delectare, o doamnă gospodină numită Griș ne aduce cu picioarele pe pământ amenințând cu polonicul (Crenguța Hariton), atunci când nu cade pe pernă împreună cu suratele ei, făcând să se vadă din sală doar zbateri de picioare. În lupta asta cu vocile haremului, Valentina Gheorghiu în rolul scriitoarei Elif Shafak își exploatează cu succes fragilitatea, lăsând să răzbată discrete accente de dramatism. Sensibilitatea e pusă la bătaie în relația la distanță cu Eyup, tânărul istanbulez de care se îndrăgostește (îmi permit și eu acest diminutiv, având în vedere că spectacolul mustește de cuvinte exotice). Punctul nevralgic al destinului femeii-scriitor e nașterea primului copil, care bulversează viața acesteia cu tot cortegiul de evenimente pre și postnatale. Intră în joc și misiunea dervișului, un personaj cu apucături mistice pe care îl interpretează Gabriel Răuță, care-i dă viață și iubitului devenit soț, jucând cu detașare stângăcia. Cu suișuri și coborâșuri, traiectoria spre victorie a femeii și feminismului în luptă cu ele însele din spectacolul Lapte negru ia aspectul unui drum al frământărilor, până la un punct necesare oricărei ființe care-și caută sinele.

Leta Popescu se joacă frumos și luminos cu aceste accidente de parcurs, spectacolul reconfirmând apetitul pentru ludic și teatralitate asumată a regizoarei. Corul în șalvari din haremul interior mai sare uneori în barca hărmălaiei neartistice, dar își revine pentru a sluji credibil ideea de diversitate, dragă autoarei. Și regizoarei. Dinamica jocurilor pe perna-metaforă creată de scenograful Bogdan Spătaru e supravegheată de Florin Fieroiu, contribuind oportun la realizarea acestui spectacol care produce veselie, persiflând teme serioase și adesea grave în spiritul discursului literar inițial.