Premiere si Oscaruri (I)

Doua premiere pentru distributia de film din Romania au avut loc de curand: un film de Peter Greenaway si unul de Otar Iosseliani. Nici unul din cei doi regizori nu a avut vreun alt film distribuit in salile ro­­ma­­nesti pana acum (poate Iosseliani, in anii ’60), deci aparitia lor pe ecrane (dis­tri­buitor Clorofilm) poate fi considerata un eveniment.

Riscul distribuitorului, in cazul lui The Pillow Book/Cartea de capatai (1996), de Peter Greenaway, e dublu: pentru ca fil­mul e destul de vechi (10 ani) si pentru ca se adreseaza, in principiu, unui public re­strans. Nu are nici un rost sa-l povestesc - cine nu e familiarizat cu universul lui Greenaway il poate descoperi acum, iar satisfactia va fi maxima. Cu atat mai mult, cu cat The Pillow Book e unul din cele mai bune filme ale regizorului - pictor la origine, iar jonglarea cu ecranele si jocurile de imagine sunt absolut coplesitoare. Un film-bijuterie, care nu trebuie ratat cu nici un pret.

Diametral opus fata de sintagma "flam­boa­iant" e Lundi matin/Luni dimineata (2002), al regizorului georgian, naturalizat francez, Otar Iosseliani. Dar i se poate foarte bine atribui caracterizarea de "ne­bu­nesc", pentru ca universul absurd (im­­pa­­nat din belsug cu umor sec) chiar asta e: nebunesc. Iosseliani e unul din cei mai im­po­rtanti regizori din fosta URSS - a trait si filmat in Georgia sovietica pana prin anii ’70. A turnat apoi in Italia, iar acum tra­­ieste in Franta. Ceea ce e remarcabil e faptul ca a purtat cu el propriul univers peste tot si a pastrat acelasi stil. Nici Lundi matin n-are rost sa fie povestit - umorul transcende povestea si se instaleaza in imagine - in decoruri, in personaje, in grimase, in reactii... O retrospectiva Ios­se­liani a avut loc acum vreo 10 ani, dar acesta e primul film al regizorului distribuit in sali (cel putin dupa foarte mult timp). Si nu trebuie ratat!

O alta premiera (cel putin la fel ca in ca­zul filmului lui Iosseliani - dupa foarte multi ani) e penultimul film al lui Jacques Rivette - Va savoir/Cine stie?, cam lung, dar care te tine totusi timp de 2 ore si jumatate. Jeanne Balibar - o actrita fran­ce­za mai putin cunoscuta - face un rol foarte OK aici. Filmul fusese proiectat si-n Sar­batoarea Filmului Francez in 2002, iar ul­timul film al sau - Histoire de Marie et Julien - a fost prezentat in toamna tre­cu­ta, in cadrul Saptamanii Eurimages, la Bu­curesti si Cluj. Chiar daca Va savoir e ceva mai vechi, distributia unei pelicule de Ri­vette in salile romanesti e un eveniment si o raritate.

Alte cateva filme ce n-ar trebui ratate au iesit in cinematografe in ultimul timp. Unul din ele e Open Water/Teroare  in larg (2003), de Chris Kentis. E un in­de­pen­dent american cu buget foarte mic - genul de film extrem de eficient, care cu un minimum de mijloace reuseste sa pro­duca un maximum de efect. Totul re­zi­da in gradarea tensiunii. E vorba, pe scurt, de doua personaje uitate in ocean in urma unui tur de scufundari intr-un recif de corali. Riscul de a cadea in monotonie e foarte mare - imaginati-va un film a ca­rui actiune se petrece in proportie de 90% in largul oceanului, cu un tip si-o tipa in apa... Tocmai aici intra in joc priceperea re­gizorului, care face din film nu doar unul ne­plicticos, ci unul care te tine cu respiratia ta­iata timp de 80 de minute. Excelent!

Tot independent, dar australian, e So­mer­salut/Saritura (2004), regia Cate Shortland. E cronica unei cautari - cau­ta­re de sine si cautarea iubirii, cautare de putina afectiune si caldura. O tanara care pleaca de acasa si merge intr-un ora­­sel pierdut printre ferme si care se tot in­dragosteste... Incearca sa construiasca re­latii, sa se ataseze de oameni, dar de fie­care data nimereste intr-un joc absurd de imprejurari (aproape kafkian) si pierde tot. Filmul e remarcabil ca atmosfera - dezolanta, cu speranta spulberata de fiecare data cand apare, cu o fata in cau­tare disperata de afectiune din partea se­me­nilor. Si surprinzator de bine jucat de cei doi tineri din rolurile principale - Abbie Cor­nish si Sam Worthington.

Un film "de actorie" e Les Sœurs fa­chées/Eu si sora mea (2003), de Ale­xan­­dra Leclère. Asta gratie a doua mari actrite franceze - Isabelle Huppert si Ca­therine Frot. Filmul e foarte bun prin cele doua interpretari si analiza relatiilor dintre cele doua surori. E acel gen de film aplecat pe analiza tipologiilor, lucru care-i reuseste foarte bine. In rest - o destul de pertinenta comedie de moravuri si o satira la adresa ipocriziei pariziene.

Broken Flowers/Flori frante  (2005) e marele premiat al juriului de anul trecut de la Cannes. E unul din cele mai bune fil­­me ale lui Jim Jarmusch, ingenios si ori­gi­nal prin constructia anti-policier pe care o propune. Daca intr-un film cu detectivi (sau politist) pistele se restrang pe masura ce actiunea avanseaza, aici se intampla toc­mai invers: posibilitatile sunt cu atat mai nu­meroase, cu cat investigatia continua, iar ipoteza suplimentara din final - la fel de perfect valabila ca oricare dintre pre­ce­den­tele - e un fel de cireasa de pe tort (sau colac de pe pupaza, cum vreti s-o luati). Pe scurt, nu e vorba despre vreun film cu detectivi propriu-zis, ci despre un bar­bat bogat si dezabuzat (excelent Bill Mu­ray, inca si mai perplex ca-n Lost in Trans­lation) care pleaca in cautarea unui presupus copil rezultat in urma uneia din multele implicatii amoroase pe care le-a avut in trecut, copil care acum ar avea vreo 19 ani. Cu siguranta unul din cele mai im­plinite filme ale regizorului, cu aceeasi lip­sa de reactii din partea personajelor, aceeasi senzatie de usor absurd pe care o lasa in urma si cu care a facut cariera. Acesta e al doilea film al lui Jarmusch dis­tri­buit in Romania (dupa Ghost Dog).