Premiile cinematografiei elvetiene - sub semnul controverselor

La fiecare sfarsit de ianuarie, la Solothurn (orasel-capitala de canton, situat la nord de Berna) se tin Zilele filmului (elvetian). Din 1998 se dau si premii pentru cateva categorii: cel mai bun film de fictiune (lung-metraj), cel mai bun rol principal, cel mai bun rol secundar si cel mai bun documentar.

Solothurner Filmtage a ajuns la editia 41 anul acesta. Initiat in anii ’60, in timpul schimbarilor (de-a dreptul revolutionare) din cinematograful elvetian (si european, de altfel), si purtand amprenta acelor vremi, festivalul era oarecum purtatorul de cuvant al celor ce vroiau sa dea un suflu nou cinematografului ca arta si sa scoata cinematografia cantonala din conul de umbra al provincialismului care o apasa ca un blestem. Anul acesta, o dezbatere cu totul diferita a captat atentia tuturor: cinematograful de autor vs. cinematograful cu priza la public.

Intrarile in sali s-au redus anul trecut in Elvetia, comparativ cu 2004, dar totusi frecventarea filmului elvetian a crescut. Una din cele doua tabere este de partea unui cinematograf care sa aiba succes de public, fara sa faca insa rabat de la calitate. Oarecum in intampinarea statisticilor: daca publicul elvetian tot merge sa vada film elvetian, atunci sa-i dam si pe viitor motive ca sa fie atras catre el.

Chiar si premiul cel mare - adica pentru cel mai bun lung-metraj de fictiune - a fost atribuit in acest sens. E vorba de filmul germanic Mein Name ist Eugen/Numele meu e Eugen, de Michael Steiner, ecranizare a unei carti de mare succes in Elvetia germanofona. Motivatia juriului a facut referire la “suflul proaspat” pe care-l aduce filmul si la imbinarea bunului gust cu cinematograful comercial. Intr-adevar, filmul e foarte proaspat - inspirat putin din Amélie ca imagine, ton si ritm, el spune povestea (retro - anii ’60) a unor copii ce pleaca in cautarea aventurii. E un film care cu siguranta va face incasari caci, pe langa adulti, poate fi vizionat si de catre copii (si se adreseaza in primul rand lor). Are o imagine excelenta, e plin de verva, tusa retro ii da farmec, iar umorul intregeste un ansamblu ce n-are nici un motiv sa nu fie de succes. E caricatural atat cat trebuie, fara sa cada in vulgar.

E foarte impresionant documentarul premiat: EXIT, le droit de mourir/EXIT, dreptul de a muri, al romandului Fernand Melgar. Elvetia e tara in care eutanasia e legala si-n care exista mai multe asociatii care ofera asistenta celor care vor sa se sinucida. Pentru ca asociatiile sa fie in legalitate insa, trebuie ca anumite conditii stricte sa fie indeplinite - persoana in cauza sa fie grav bolnava, fara sanse de insanatosire, suferind de o boala care se agraveaza cu timpul si nu ofera sanse de ameliorare. Meritul filmului e ca, pe de o parte, e foarte atent si sensibil, iar pe de alta parte nu cade nici o clipa in lacrimogen ieftin. Subiectul e deja unul foarte grav, nu e nevoie de comentarii de prisos, iar regizorul stie si respecta asta - interviurile cu membrii asociatiilor si filmarile bolnavilor vorbesc de la sine...

E excelent filmuletul care a obtinut premiul pentru cel mai bun scurt-metraj - Terra incognita, de Peter Volkart. Fantezie à la Greenaway, flamboaianta si nebuneasca, el captiveaza si prin imagine (ai tendinta sa spui ca e de animatie la o prima vedere, dar nu e asa), si ca poveste - cea a unui cercetator din anii 1910-1920 care descopera legile antigravitatiei si o insulita, pe Terra, unde gravitatia nu exista.

O surpriza a fost premiul pentru rol principal, acordat cantaretului rap Carlos Leal. El joaca chiar rolul unui rapper, in filmul Snow White, de Samir. Evident, e foarte natural jucandu-si propriul rol si evoluand intr-un mediu pe care-l cunoaste foarte bine. Surpriza vine din faptul ca Leal (de origine hispanica, traind in Elvetia francofona) practica meseria de actor de numai 6 ani.

Pentru rol secundar, premiul i-a fost acordat unei actrite (tot francofona, dar care traieste la New York si care acum joaca pentru prima data intr-un film elvetian) - Marthe Keller, pentru rolul din filmul Fragile, de Laurent Negre.

Snow White si Fragile au fost nominalizate, pe de alta parte, la categoria cel mai bun lung-metraj de fictiune. Numele lui Samir e foarte cunoscut in spatiul helvetic, iar Snow White e un film reusit. Nu exceleaza in vreo privinta anume, dar, in contextul cinematografiei elvetiene, e unul din cele mai bune ale ultimului an. Nu acelasi lucru se poate spune despre Fragile - destul de oarecare.

Nominalizat la aceeasi categorie a fost si Ryna, al romancei Ruxandra Zenide, care fusese prezentat si la festivalul de la Cluj, anul trecut. Ryna sufera de cliseele de care nu reuseste sa mai scape cinematografia romana (filmul e o coproductie): o poveste neverosimila nu neaparat in sine, ci neverosimil scenarizata; conventii fortate (refuzul sistematic de a vorbi al fetei, pentru a construi un personaj foarte solitar); abordarea saraciei dintr-o perspectiva lacrimogen-fatalista; si totul imbracat intr-o haina exotica (plasarea povestii in Delta Dunarii), pentru a-l capta pe spectatorul occidental.

De exact aceleasi minusuri sufera si scurt-metrajul Concluzie, de Gabriel Sandru (care a facut studii de cinema la Zürich), ce spune o poveste de cartier, cu baieti (si fete - Ana Ularu in distributie) de cartier, dar care, vazut de un roman, atinge culmea penibilului prin distributia unui elvetian in rolul unui baiat roman de cartier, care injura neaos cu un puternic accent german.

O mare parte a productiei elvetiene (fictiune lung-metraj) a anului trecut a fost, din pacate, sub semnul nefastului. De la regizori cu experienta care semneaza politiste sau thriller-uri politice pline de stangacii demne de un debutant amator care de-abia isi face mana (Tod einer Ärztin/Moartea unei doctorite, de Markus Fischer; Steinschlag/Caderi de pietre, de Judit Kennel) si pana la experimente ratate, chiar daca nu lipsite de o imagine exceptionala (9A, de Reza Rezai; Nocturne, de Riccardo Signorell), productia de anul trecut a fost si mai redusa si, parca, mult mai slaba calitativ decat in anii precedenti.

Au existat si surprize placute - un excelent film de public, plin de umor, cu un scenariu bun si interpretari surprinzatoare, ca Jeune homme/Tanarul, de Christoph Schaub, cu un tip de 19 ani (Matthias Schach) care face un uimitor rol de debut. Sau un film cu totul special - Ultima Thule, al celui care in 1993 semnase un film asemanator - Congresul pinguinilor (proiectat si la Bucuresti acum cativa ani) - Hans-Ulrich Schlumpf. Ultima Thule e despre ratacirea unui barbat, victima a unui accident de circulatie, in taramul dintre viata si moarte. Ca si-n Congresul pinguinilor, in Ultima Thule Schlumpf e fascinat de intinderile infinite de gheturi si de peisaje impietrite, ca de pe o alta planeta. El reuseste sa creeze o atmosfera aparte, de straniu, ireal, o irealitate care te prinde, te captiveaza si te vrajeste.

Una peste alta, cu bune si rele, Elvetia are totusi o productie cinematografica diversa, dominata de documentar (domeniu in care cinematograful cantonal exceleaza de mai multe zeci de ani) si scurt-metraj si caracterizata printr-un dinamism care nu e de neglijat.