Pe aceeași temă
Incepand cu acest numar, vom publica o serie de comentarii despre ea. Din ceea ce am aflat de la autor, versiunea romana a cartii urmeaza sa apara la Editura Humanitas. (G.A.)
In societatile noastre descrestinate, antirasismul, prin simplul efect de transfer al competentelor, a devenit unul dintre teritoriile privilegiate ale Sacrului, a carui transgresiune (rasista) are o valoare tautologica de sacrilegiu. Este oare de mirare, in aceste conditii, ca un Mircea Eliade, care a fost cvasifascist si in mod inevitabil rasist in tineretea sa din Romania in Garda de Fier, s-a metamorfozat inca din anii 1946-1951 intr-un eminent teoretician si istoric al Sacrului? Exploram si cunoastem cu atat mai bine ceea ce mai intai am violat: extremitatile se ating.
Florin Turcanu, constiincios cercetator din Romania si delicat cavaler al ideii de politically correct, nu a vrut sa se multumeasca doar cu asemenea aproximari, aceste "sacre sacrilegii" fiind cam prea sumare dupa gustul lui. Sub savanta egida a profesorului Prochasson, Turcanu a explorat de la un capat la altul, pe baza unor documente de arhiva, danubiene, franceze, americane, biografia (anti-)eroului sau, unul dintre cei Trei Mari ai gandirii romanesti, asa cum a fost exportata spre Franta, odata cu biografia lui Ionesco si a lui Cioran, el insusi poluat de aceleasi suspiciuni (exacte), prin grija erudita a unor autori care incearca sa-si dea importanta demistificand, cred ei, cateva mari figuri. Aceste figuri au fost totusi rezultatul unei anumite evolutii, negative la inceput (1938) si pozitive in cele din urma, in timpul unei foarte lungi perioade de dupa razboi: e de ajuns sa ne gandim la admirabilul Tratat de descompunere al lui Cioran.
Mircea Eliade s-a nascut la Bucuresti in 1907, dintr-o familie de ofiteri de origine mic-burgheza. Dupa o scolaritate pe jumatate geniala, pe jumatate dificila, tanarul Eliade ajunge in India, datorita unei burse pe care i-o acorda un maharajah bogat. El devine aici sanscritolog si indianist de prima marime, apoi o seduce pe fata profesorului bengalez la care locuia si care il va da afara din casa. Dupa o aventura care, la urma urmei, il onora pe amantul victorios si totodata invins, intoarcerea in tara natala face din Mircea Eliade unul dintre tinerii intelectuali de inalt nivel al capitalei romane. In preajma lui 1937, atras de regimurile autoritare care fac atunci furori in Europa Centrala si Orientala, indianistul adera la Garda de Fier, partid de extrema dreapta.
Militant activ, el este inchis catva timp ca element provocator de dezordine. Odata cu inceperea razboiului, Mircea Eliade constata situatia imposibila a tarii sale, care se afla intre ciocanul hitlerist si nicovala sovietica, sau invers. El trage de aici - intelectual vorbind - concluzii unilaterale. Se vrea antisovietic, si de ce nu, dar este si progerman, ceea ce, retrospectiv, este dezonorant. In timp ce este diplomat roman in Anglia (1940), blitz-ul ucigas al aviatiei germane deasupra Londrei nu-l face sa-si schimbe parerea, el ramanand progerman. Eliade persevereaza in optiunile lui si cu prilejul unei noi misiuni diplomatice, de data aceasta in Portugalia. In timp ce se afla la Lisabona, scrie o carte in care il lauda pe Salazar, care, e drept, devenise intrucatva anglofil in acea perioada, din oportunism.
Infrangerea Germaniei din 1945 ii interzice lui Mircea Eliade intoarcerea in Romania, tara care va traversa timp de aproape o jumatate de secol avatarurile postbolsevismului rusesc si apoi ale celui aborigen. Omul nostru isi obtine viza pentru Franta, dupa "Eliberare". El inceteaza sa mai fie roman, ramanand totusi atasat sufleteste de tara lui de origine. Profund pesimist in anumite privinte, Eliade, casatorit acum, refuza sa fie tata si vede in bomba nucleara un esential pas inainte facut de spiritul uman, capabil astfel sa puna capat in mod definitiv Istoriei lui homo sapiens, prin atomizare pan-planetara.
Francez de data recenta sub tanara Republica a IV-a, ex-romanul trece astfel de la statutul de atasat de ambasada la starea de semi-clochard parizian. El face astfel, din 1946, experienta trecerii de la Fiinta la neant, ba chiar de la Infinit (un Infinit foarte relativ) la starea de cvasizero, tranzitie pe care o efectua in acelasi moment o intreaga generatie (franceza) de intelectuali ex-colaborationisti sau legati de Vichy, mai mult sau mai putin vinovati sau raspunzatori de cele intamplate, variantele fiind multiple. De la Capitoliu (modest) la stanca tarpeana (nu intotdeauna aducatoare de moarte...).
Inzestrat cu un imens talent, Eliade va sti, in vreo zece ani, sa renasca din propria-i cenusa, devenind unul dintre personajele importante ale vietii universitare de pe cele doua parti ale Atlanticului. Dumézil, indata dupa razboi, simtind extraordinara putere intelectuala a barbatului venit din "tinutul rece", il recomanda cu insistenta la CNRS. Dar sbirii comunisti de la Ambasada Romana din Paris, intr-o vreme cand partidul lui Thorez era atotputernic, se opun candidaturii lui. Somer in anii de dupa razboi, Eliade cel inactiv publica volum dupa volum despre "Eterna intoarcere" si trecutul religiilor, teme cu deosebire privilegiate de el. Sartre il apreciaza pe acest autor, revista Critique il lauda, Caillois il copleseste cu stima lui. O serie de burse americane il propulseaza, tot ca scriitor francofon, pana la Chicago. Aici el apare curand ca fiind una dintre Divinitatile... de la Divinity School din acest oras. Despre antisemitismul sau nu se mai pomeneste. Aceasta ideologie, cu totul detestabila, il contaminase pe Mircea Eliade prin anii 1940, dar ea era in cazul lui periferica in raport cu nucleul dur al ideilor sale fascizante de odinioara, mai ales autoritare, nationaliste, latinizante si indo-crestine. Chiar daca sters, in jurul anului 1970, pacatul originar al noului magister de la Divinity ramanea pitit in umbra... si gata sa iasa la suprafata, desi cel care pacatuise se straduia sa-l ascunda. Specialist mondial in cronologia Sacralitatilor, venerat de la Berlin la Tokyo via New York si Los Angeles, profesorul din Chicago nu se prea sinchisea, la urma urmei, de vocile acre ale catorva istorici care evocau, impotriva lui si pe ascuns, un trecut stanjenitor... care trebuie de altfel relativizat. Florin Turcanu nu-i reproseaza lui Eliade, din faza sa bucuresteana, nici o crima faptica, ci doar vechi luari de pozitie, in particular sau in public, cu totul criticabile, si chiar si acest cuvant e prea slab.
Una dintre marile distractii ale francezilor consta in a-si demola oamenii de seama, ca si cum ar fi avut prea multi in ultimul secol. Pentru trecutul sau din 1942, Mitterrand este supus acestui tratament de soc si tot ce mai izbuteste sa faca este sa dea numele lui unei biblioteci. In ceea ce-l priveste pe Eliade, sa dorim ca statuia lui sa fie razuita, curatata, scapata de toate materiile compozite sub care el insusi o ascunsese, dar in nici un caz sa nu fie data jos si aruncata la pubela istoriei. Eliade avea multe defecte. Dar, din cauza lor, el nu este si nici nu trebuie sa devina geniul rau al Carpatilor.
Emmanuel Le Roy Ladurie (Institut de France) (Mircea Eliade, trecutul nu va trece, Le Figaro Littéraire din 20 noiembrie 2003)
Traducere din limba franceza de Mioara Izverna
.jpg)
.jpg)
