Pe aceeași temă
Supravietuirea prin cultura
Ovidiu Simoca: Printre cei mai tineri dintre noi, Gelu Ionescu este o voce care inainte de 1989 a putut sa spuna ascultatorilor romani, de la microfonul Europei Libere, adevarurile de care aveau nevoie, iar conducatorilor tarii, adevarurile de care nu aveau nevoie.
Volumul lansat de Gelu Ionescu astazi are titlul Copacul din campie. De ce din campie? El se refera la o emisiune a lui Bernard Pivot, care obisnuia sa supuna la sfarsitul emisiunii pe invitatul sau de onoare la un chestionar. Printre intrebari era si aceasta: “ce ati dori sa fiti intr-o alta viata, daca aceasta ar exista?”. Iar raspunsul lui Gelu Ionescu este: “As vrea sa fiu un copac din campie. Un copac secular, mare, solitar, ramuros, puternic, aproape invulnerabil, intr-o campie usor valurata ce se pierde in zari. O campie verde si curata primavara, unduind de lanuri de grau vara, toamna acoperita de araturi fumegande, iarna de imaculate zapezi: copacul din campie”.
Monica Spiridon: Inflatia de documente intimiste la care asistam cu totii in ultima vreme ma obliga de la inceput la o precizare care va va parea probabil tehnica. Dintr-un punct de vedere strict tehnic, memoriile lui Gelu Ionescu sunt atipice, adica, fata de canoanele genului testimonial, ceva anume lipseste din ele. Ce anume? Lipseste ceea ce se numeste narcisism. In aceasta carte este o lipsa totala de emfaza a eului cuvantator. Se stie ca in momentul in care scrii “eu” si vorbesti despre tine, institui o fisura intre “eul trairii” si “eul marturisirii”. In cartea lui Gelu Ionescu eul marturisirii este frapant de discret, asta in conditiile in care eul traitor, care da valoare testimoniala marturisirii, a avut o pondere importanta. Despre aceasta vreau sa vorbesc, pentru ca aceasta fata a eului care a trait este foarte putin cunoscuta mai ales de tanara generatie.
Perioada la care se refera Gelu Ionescu in cartea sa este o perioada foarte importanta care a oferit multor personalitati culturale din Romania ocazia sa capitalizeze, in perioada postdecembrista, rente foarte profitabile din asa-numita “rezistenta prin cultura”. Aceasta perioada n-a meritat sa se numeasca insa “perioada rezistentei prin cultura”, ci, in cel mai bun caz, perioada “supravietuirii prin cultura”. Gelu Ionescu, in aceasta perioada de subzistenta la limita, a fost unul dintre factorii absolut motivanti cultural in anumite cercuri culturale importante si care ne-a facut sa credem ca avem un motiv, oarecare, sa persistam.
Pentru ca eul, cel care cuvanteaza, nu este narcisist, pentru ca vorbeste foarte putin despre sine si pentru ca realmente ne face sa aflam mai multe lucruri despre noi insine decat despre sine, o sa va cer permisiunea sa nu fiu discreta si sa va spun cateva lucruri despre fata nevazuta a autorului acestor memorii. Este chiar fata care ar trebui sa fie cea mai vizibila, intr-un discurs la persoana I. Din pacate, ea mi se pare cu totul scufundata in acest text de o mare discretie si de o mare demnitate.
O serie de lucruri foarte simptomatice se vad din titlul pe care l-a ales: Copacul din campie. Ce insemna copac? Un copac e vertical. Gelu Ionescu e unul din oamenii cei mai verticali pe care i-am cunoscut vreodata, un om care a stiut sa fie vertical in circumstante cu totul neobisnuite, in circumstante limita, in care, ca membru al biroului de critica, ca membru al redactiei revistei Viata romaneasca, ca profesor nemembru de partid la Universitatea din Bucuresti, ca angajat al redactiei culturale de la Europa Libera si ca profesor la Seminarul de Romanistica de la Heidelberg, a trebuit sa se lupte ca sa ramana vertical. Pe urma, un copac e un reper. A fost sau nu Gelu Ionescu un reper in campia pe care si-o inchipuie in jurul sau? A fost. In primul rand, un reper profesional. Privit din afara, cred ca este unul dintre foarte putinii critici care citeste mai mult decat scrie, si a facut asta in timp ce era un cronicar literar activ si tinea rubrica, unul dintre profesionistii care nu parcurge cartile in diagonala, un profesionist tot timpul cu un pas inainte în mersul ideilor domeniului sau de specialitate si un cititor absolut exceptional. In fine, un copac este si ocrotitor, si Gelu Ionescu a fost astfel. Pe urmele lui Tudor Vianu, pe care l-a urmat in multe privinte, el a stiut sa fie flexibil, a stiut sa fie mobil si a creat, in anii ‘80, o institutie culturala pe care o numesc “scoala Caietelor critice” din Bucuresti. A fost cel care a infiintat prima serie a Caietelor critice la Viata romaneasca si unul dintre profesorii Universitatii bucurestene care a stiut sa-si apropie studentii, sa-i ocroteasca, lasand o urma in cultura romana.
“Istoria, istoria”
Radu Cosasu: Pentru ca suntem “fiii romanelor noastre”, asa cum a stabilit la debutul sau editoral Romanul lecturii, pentru ca ne-au placut de mici Cei trei muschetari si ca batrani romancieri nu-i uitam nici la maturitate, Gelu Ionescu nu va fi sper prea socat daca-i voi spune ca noi, azi, scriem impreuna epilogul la romanul intitulat “Dupa douazeci de ani si cinci luni”. La 17 noiembrie 1982, la orele 17 el a plecat din strada Gh. Lazar 7 la Geneva, luandu-si masina de scris, insotit fiind pana la aeroport de Mircea Martin. Eram la vesnica noastra belota, cu Lulu Ulici, Roger Campeanu, Puiu Ciobanu si Costica Teodori si tin minte ca nu ne puteam concentra in munca noastra asteptand telefonul lui Mircea ca totul a fost in ordine. N-a fost nici prima, nici ultima oara cand tremuram pentru soarta lui Gelu.
Oricat ar fi de socat un om sobru ca el de un asemenea titlu, am linistea si chiar placerea si orgoliul de a-l asigura ca socul sau nu se va compara cu bulversarea mea citindu-i Copacul din campie. Pe scurt, abia acum, dupa peste 35 de ani de prietenie si de activitate nu o data contrarevolutionara, am inteles ce caracter curat revolutionar a avut si are solidaritatea noastra virila. Revolutionar si straniu.
Abia acum, citind de la prima pagina si incepand sa ingan cu el “istoria, istoria”, mi-am dat seama ca el a fost primul fiu de mosier cu care m-am imprietenit spontan si durabil, norocos si benefic, in calitatea mea de utecist, de mic-burghez la ora aceea. Istoria si-a permis, rusinoasa, mie-mi spui, fara multe explicatii, sa lege o bestie mosiereasca, adica el, de o javra mic-burgheza, adica eu. Nu stiu nici pana azi daca am fost primul om de stanga din viata lui, dar azi, cu cartea lui in mana, am revelatia care mi-l impune ca primul reactionar cu care m-am inhaitat, intrand intr-o experienta impaciuitorista, scandaloasa pentru toate serviciile de cadre, pasionanta si fermecatoare pentru mine.
Pana la Gelu n-am avut decat prieteni cu acelasi ideal de stegari caliti ai veacului ce vine, repede intrati in deruta si lamuririle provocate de practica unei revolutii ce-si devora copiii si-si asasina utopia. In cartea sa, intr-una din paginile cele mai clare si vibrante care s-au scris la noi, alaturi de cele ale lui Ianosi, despre evrei si comunism, Gelu are grija sa ne puna pe noi, aceia, intr-o paranteza miloasa, remarcand ca a existat si o mana de idealisti printre ei.
Dar in practica prieteniei noastre, lupta de clasa, religia, varsta, toate cliseele presante ale istoriei n-au avut absolut nici o greutate. Cu stanga si dreapta noastra, am rasucit gatul oricarei retorici maniheiste si invrajbitoare. Totusi, daca Gelu stia mai totul despre mine, palavragiu impudic si frivol, niciodata ipohondru in ale socialului, despre el abia acum, citindu-l, aveam sa aflu, de pilda, ca acel covor de Smirna din Gh. Lazar 7 era din conacul alor sai, ca a trait angoasele pionieriei si ale originii sale nesanatoase, ca a avut un bunic demn de o saga a unei Moldove nu prea sadoveniene. De ce mi le-a tacut? Probabil par delicatesse, sa nu-l impovareze dosarul de impaciuitorist.
Ca atare, primul amanunt biografic decisiv in a-l intelege din cele incredintate de el a fost acela al vietii sale ca sef al figuratiei la Teatrul de Opereta dirijat de Ion Dacian. Nu m-am inselat pastrandu-l tenace si structuralist. Episodul suna astazi formidabil printre paginile numite cu totul inadecvat Razlete, de-o truculenta, de-un haz, de o vigoare a memoriei care ar trebui sa ne faca si mai atenti la ceea ce el numeste “cosmarul expresivitatii sale”. Taciturna pana la mutenie, Istoria, dar mai ales aceea cu litera mica, istoria prieteniei noastre, se intrupeaza din pudorile comune, din discretia lui si impaciuitorismul meu inalienabil, din intransigentele lui precise si precare si imposibilitatea mea de a dispretui cat el, din teroarea duplicitatilor noastre si “frica de libertate”, cum bine a definit-o el. M-am inhaitat cu Gelu prin Vianu père et fils, prin Thomas Mann si Liliacul lui Johann Strauss, prin joc si joaca, belota, 2 Mai si strigatul nostru salbatic: “toate femeile sunt nebune”.
Mai presus de toate, cu Gelu am facut schimb de drama si comedie, ceea ce ne-a asigurat neuroze robuste, de nu sanatoase, in orice caz creatoare. El mi-a fixat ca nimeni altul ideea feroce a unei cuadraturi a cercului vicios, adica e imposibil sa spui cinstit, inteligent si bine sub cenzura astora. M-am straduit nu sa-l dezmint, ar fi fost imposibil, ci sa-i suport blestemul. Zilele trecute mi-a zis ca mi-a citit Supravietuirile fara nici o nemultumire. Era un Gelu nemultumit printre contemporanii sai. Eu, ca sebastianist, i-am combatut cat am putut rusinea de a fi roman. Cand afirma ca am fi putut scrie impreuna o carte interesanta, uneori nostima, cred ca la comedia asta iudeo-crestina se refera. Nu stiu cat a mai ramas din ea. Cele doua eseuri finale despre Eminescu si Caragiale au insa o justete a tonului care nu ma mai sperie.
Oricum, daca am o certitudine in prietenia noastra, este aceea ca am tremurat bine unul pentru celalalt, si inainte si mai ales dupa ‘89, cand aristocrati, burghezi, mic-burghezi si proletari, toti intelectuali, am avut de trait cea mai tragica experienta: anticomunismul incapabil sa asigure democratia romana.
In fine, ca unul caruia inconturnabilul nostru Ion Vianu nu i-ar recomanda niciodata antidepresive, tin sa denunt in sfarsit, pour la première fois, cu toata hotararea si gingasia, ca acest declarat depresiv poate ajunge sa scrie la pag. 135, negru pe alb, citez: “Am investit mult timp, energie si sentiment in prietenie si, din fericire, mi s-a raspuns la fel”. Ma consider, din acest punct de vedere, un fericit. E happy-end-ul scandalos al acestui roman, dupa 20 de ani si 5 luni, inadmisibil si incredibil doar pentru cei care nu stiu ce este o iremediabila depresie melancolica.
Ego grafia unui alter ego
Mircea Martin: Gelu Ionescu, un citadin prin excelenta, se vadeste a fi in aceasta carte un copil care iubea natura, care facea sport si care avea chiar un simt al naturii. Dincolo de aceste revelatii pe care orice carte ti le da, mi-am propus sa fiu atent la altceva, la ceea ce o carte de memorii pune intotdeauna in evidenta, si anume la - in termenii lui Vianu - “atitudinea stilistica”. Citind aceasta carte, subliniind-o la randul meu si punand intrebari, m-a frapat aceasta atitudine stilistica. Cand e vorba de o istorie pe care am parcurs-o si de relatiile pe care cineva le stabileste cu propria ideologie, atitudinea stilistica este extrem de importanta. Mi s-a parut deosebit de incitant faptul ca, in ciuda confuziei la care aproape ca ne obliga epoca pe care am parcurs-o, spiritul lui ramane tot timpul disociativ si autodisociativ. In sensul ca are mereu taria de a se desparti de sine, de a recunoaste ca a gresit atunci cand a gresit si de a recunoaste chiar si atunci cand au gresit prietenii lui.
Efortul acesta de a evita parti-pris-ul, judecata de-a gata, este extrem de important pentru epoca noastra, care vrea sa fie si o epoca de previzitare critica a trecutului apropiat. El evita nu numai parti-pris-ul, dar, mai mult decat atat, cand nu-l poate evita, si-l asuma, il declara, in loc sa ne impuna propria lui certitudine ca pe o certitudine impersonala si necontroversabila. Apreciez intransigenta lui constanta fata de altii, inclusiv fata de prieteni, care este de fapt o intransigenta fata de sine insusi, insa nu ca un mod al autocriticii, ci ca o forma a sinceritatii. Sinceritatea fata de ceilalti este pentru Gelu o forma a sinceritatii fata de sine.
Nuantat chiar si in polemica, unde poate fi vehement, dar nu virulent, Gelu Ionescu suspecteaza siguranta masiva, monolitica. Are oroare de gesturi retorice spectaculoase, pune in tot ce scrie, chiar pe sentimentele si pe efuziunile lui, “o surdina clasica”. Lipseste incrancenarea, desi nu putine episoade sunt acelea in care relateaza frustrari, persecutii, nedreptati pe care le-a suferit de-a lungul ultimilor ani petrecuti in Romania.
Mai remarc o deschidere pe care n-as numi-o generozitate, caci este fara elan si fara risipire, este o buna credinta, o deschidere masurata, diferentiata, lucida. Si mai ales o modestie funciara, neafectata, nejucata, nealterata de ambitii ascunse sau de resentimente. Poate ca paginile cele mai ilustrative si mai convingatoare in acest sens sunt paginile despre Eugen Ionescu, pe care Gelu nu ezita sa-l numeasca geniu si sa se raporteze la el ca la un geniu, fara sa-si consume atentia in nici un fel asupra unor aspecte derizorii, care tin de omul precar Eugen Ionescu, fara sa dea curs unor frivolitati sau unor malignitati, ci ramanand constant intr-o stare de admiratie. Capacitatea aceasta de a admira vine si dintr-o capacitate de identificare, de intropatie. O identificare neconcesiva se petrece si in cazul lui Tudor Vianu, care se bucura de un comentariu extrem de atent, de disociativ si de exact. Reverenta pe care Gelu Ionescu le-o aduce atat lui Ionescu, cat si lui Tudor Vianu este dubla, una fata de creator, fata de omul de cultura, de arta, si alta fata de om.
Daca ar fi sa incercam un portret dincolo de aceasta atitudine stilistica a lui Gelu Ionescu, el ni se reveleaza, din aceasta carte, ca o fiinta, ca o persoana vulnerabila si autentica. Si mai important este ca el isi concepe scrisul nu numai ca pe un exercitiu de sinceritate, dar mai ales ca pe un exercitiu de deparanoizare. In cultura si in literatura romana, unde se cheltuie energii uriase in a pune in joc orgolii, in cele mai diverse si sofisticate forme, aceasta dezbracare de orgoliu mi se pare de-a dreptul exemplara.
Orice carte de memorii presupune un exercitiu de denudare, dar aceasta denudare nu este dusa pana la capat de Gelu Ionescu, ramanand mereu intr-un fundal, intr-o rezerva de constiinta, pe care propria lui pudoare i-o dicteaza. Exista ceva nespus si poate de nespus din perspectiva mintii lui si a vocii lui. Dar primul pas in aceasta denudare este facut. Autorul se dezbraca in primul rand de propriul orgoliu. Ramane totusi un rest. Acest rest e transferat undeva, in afara cartii, in ex ergo-ul care este pe coperta, in efigia in care lui Gelu Ionescu ii place sa se regaseasca, in efigia copacului din campie. Eu nu vad aici, ca Monica Spiridon, o ego grafie a lui Gelu Ionescu, ci ego grafia unui alter ego. Este ego grafia unei vieti netraite, a unei vieti dorite, a unui potential de viata.
Sunt convins ca, daca intorcand jocul pe care ni-l propune el insusi, pe urmele lui Pivot, copacului din campie i s-ar pune aceeasi intrebare, acest copac ar raspunde, plictisit fiind de majestate si de invulnerabilitate, de rostogolirea monotona a ciclurilor naturale, ca ar prefera sa cada in destinul lui Gelu Ionescu. Asa cum a fost el, framantat de istorie, frustrat si totusi demn.
O bijuterie de judecata nuantata si definitiva
Horia-Roman Patapievici: As vrea sa spun doua lucruri legate de cartea lansata astazi de Gelu Ionescu. Primul este ceea ce as numi vocea, al doilea este intrebarea pe care ne-o adreseaza autorul prin aceste memorii.
Am sa incep cu vocea. Sunt doua tipuri de carti: cartile care sunt facute din cuvinte si care sunt foarte bine mestesugite, in care poti intra si dupa ce inchizi cartea ai senzatia unui generator de cuvinte bine puse cap la cap si carti care, prin asimilarea cuvintelor, trimit la o voce, care este vocea acelui autor. Exista deci autori mari care sunt simpli generatori de cuvinte, si autori mari care poseda si o voce. Va veti putea convinge imediat deschizand cartea lui Gelu Ionescu ca aici exista o voce. Exista o voce care se exprima unitar si contradictoriu, in doua moduri. Pe de o parte, este vocea sensibilitatii lui Gelu Ionescu, o voce care ezita, care este nesigura, care se misca oarecum ca o culoare de acuarela peste peisajul pe care il descrie, care este al vietii lui, al intamplarilor cunoscutilor s.a.m.d. Este ceva de o extrema discretie si evanescenta. Si, deodata, aceasta sensibilitate, aceasta voce, fara sa se tradeze, se coaguleaza brusc intr-o judecata care este peremptorie, casanta, definitiva. In ordine morala, o sa vedeti caracterizari ultime: cutare este “mitocan”, cutare este “imbecil”, cutare este mai nu stiu cum. Cititi in incheierea cartii articolul despre Caragiale. Este o bijuterie de judecata nuantata si definitiva, in acelasi timp.
Ei bine, vocea pe care aceasta carte o adaposteste este o voce care imbina cele doua laturi pe care am incercat sa vi le semnalez. Este, deopotriva, performanta distantarii, care permite judecata definitiva si lipsita de oscilatie, si, in acelasi timp, sensibilitatea care nutreste aceasta trasatura casanta si care ea insasi este extrem de volatila, evanescenta, nesigura, de ulcerata, de acut constienta de faptul ca va muri, ca exista suferinta si ca, intr-un sens, nimic nu rascumpara aceste lucruri.
In fine, partea a doua pe care vreau sa v-o semnalez este intrebarea: “de ce ne purtam atat de prost ca societate, dupa 1989?”. Nu ca ne-am fi purtat bine inainte de ‘89, insa atunci aveam pretextul ca cineva ne forta si ne impiedica sa ne purtam bine. Dar dupa ‘89 nimeni nu ne mai impiedica sa ne purtam bine si n-o facem. Ei bine, exista cateva foarte originale raspunsuri la aceasta intrebare in cartea lui Gelu Ionescu. Unul este ceea ce el numeste “ruralism” si se refera la faptul ca Ceausescu, desi a distrus satul, a creat in revansa la sate si la orase ceea ce Gelu Ionescu numeste “ruralism”: “Mentalitatea artistului roman in genere este rurala, mentalitate de lautar bun numai pentru batuta locala. El nu stie si nu-l intereseaza ce face lautarul de peste doua sate. «Si la urma urmei, da-l in ma-sa, ce? El stie de mine? Asta e chestia! (aici il citeaza pe Marin Preda)». Asta e chestia! Nu iesim din batatura, si cand iesim, ne apuca un fel de mandrie pentru glodul si baligile de acasa, ca nu mai vedem pietele vechi de o mie de ani ale unor orase, adevarate, palatele, catedralele si mai ales avantajul incomensurabil de a trece zilnic pe langa aceasta vechime (se refera la experienta occidentala). Ruralismul inseamna mandria natanga fata de izolare si inseamna uitarea”. Aici esti putin dezmintit, Gelu, pentru ca prezenta neabatuta si atentia celor de fata este o dovada ca nu ai fost uitat si ca exista abateri de la ruralismul uitarii noastre.
Exista o descriere in aceasta carte - un al doilea punct interesant -, care poate raspunde la intrebarea: ce se intampla cu noi? Descrierea se refera la ce nu a pus, datorita autocenzurii si datorita cenzurii in cartea despre Eugen Ionescu. Este o admirabila pagina, in care sugereaza cum anume s-a distorsionat modul insusi in care a configurat si a scris aceasta carte, prin faptul ca, pe de o parte, ghicea ceea ce i s-ar fi putut imputa, banuia cam cum ar fi putut sa ocoleasca si in acelasi timp era foarte constient ca anumite lucruri nu pot fi spuse, chiar daca sunt reale. Am inteles citind aceasta pagina autocritica, ca putem privi intr-un fel contrafactual trecutul nostru comunist ca sa intelegem unde anume am gresit, comparand in permanenta. Cu un ochi sa vedem contrafactual faptura virtuala a ceea ce am fi fost noi, daca aceste constrangeri n-ar fi existat, si ceea ce realmente s-a facut. In felul asta vom avea o buna lectie de smerenie, care ne ajuta pe mai departe.
Si punctul al treilea la care Gelu Ionescu m-a ajutat este urmatorul. El spune intr-un loc: “Revenind la anii ‘64-’71, nu-mi pare rau ca i-am trait in iluzie. Imi pare rau ca nu am fost destul de lucid ca sa stiu ca nu se poate astepta nimic de la comunism si de la totalitarism in genere”. Ei bine, marea chestiune, chestiunea funciara pentru noi care traim in permanenta in conditii de cunoastere incompleta a raului si a binelui de acum este ca traim in ignoranta. Exista insa si o chestiune morala care este urmatoarea: cum ne putem orienta in lucrurile care ni se propun, ca sa stim care sunt cu adevarat injositoare, cu care putem face compromisuri, care sunt onorabile si care sunt de imbratisat. Ei bine, asta e meditatia profunda pe care Gelu Ionescu ne invita sa o facem.
Marturia unei generatii
Gelu Ionescu: As vrea sa va spun trei lucruri legate de geneza acestei carti. Primul este acela ca modelul ei indepartat au fost Confesiunile lui Rousseau, una dintre cartile cele mai teribile pe care le-am citit in viata mea si insuportabile in acelasi timp. Socul sinceritatii lui Rousseau a fost atat de izbitor pentru mine, incat m-am gandit ca daca vreodata voi scrie asa ceva, voi scrie si eu cu sinceritate, daca nu la fel, macar asemanatoare. M-am straduit, desi am eliminat din aceasta carte tot ceea ce tinea de viata mea intima, de familia mea, dincolo de tatal meu, mama mea si cativa veri. Aceasta carte, daca e interesanta, e interesanta pentru ca reprezinta o marturie a unei generatii si a unei categorii sociale pe care m-am simtit dator sa o fac.
Al doilea lucru este ca ideea acestei carti mi-a venit atunci cand am citit cartea a doi dintre cei mai buni prieteni ai mei, care se numeste Amintiri in dialog, cartea lui Ion Vianu si Matei Calinescu. Am citit cartea lor in care eu sunt prezent in multe situatii, cum era normal pentru ca eram foarte buni prieteni si multa vreme aceasta carte s-a chemat “a treia voce”, voia sa fie a treia voce si este intr-un fel a treia voce la acest duet, un trio. Deci, ei sunt vinovati. Cartea lor a fost pentru mine un reper si am ramas cu foarte multe lucruri pe care nu le-am spus, pentru ca n-am putut sa le spun acum. Ea are atatea pagini pentru ca n-am putut acum sa spun mai mult despre propria mea viata. Poate ca voi putea peste un an, peste doi, sau poate ca nu voi putea niciodata.
Al treilea lucru, pe care l-a surprins unul dintre prietenii mei, este ca aceasta carte este o carte despre prietenie. Acest sentiment, aceasta afectiune - cum sa numesc prietenia? un sentiment, o afectiune hipertrofica, o complicitate secreta, o intalnire benefica venita de la Dumnezeu sau din alta parte sau un branci al soartei, dat de soarta la doi oameni - a reprezentat in viata mea cel mai puternic sentiment. Am avut prieteni, am fost prieten. Lor, prietenilor mei, le datorez de fapt cele mai frumoase clipe pe care le-am trait in viata mea. Lor si numai lor.
