Pe aceeași temă
A fost una dintre multele tragedii din istoria romanilor faptul ca principalii arhitecti ai loviturii de la 23 august 1944, Regele Mihai si liderii democrati, au rasturnat o dictatura militara doar pentru a fi practic rasturnati ei însisi, în decurs de sase luni, de alt regim totalitar incipient. In zona sovietica a Germaniei si în Polonia, unde pustiirile razboiului înlaturasera toate structurile politice, lui Stalin i-a fost simplu sa-si aduca la putere partidele comuniste clientelare, dar în Romania impunerea unui nou regim necesita înlaturarea structurilor care mai supravietuiau. Lovitura Regelui Mihai a preîntampinat orice miscare sovietica de a pune mana pe putere si, atunci cand, opt zile mai tarziu, trupele sovietice au intrat în Bucuresti, au gasit un guvern roman fara vreo reprezentare semnificativa comunista, dispus sa negocieze un armistitiu si sa tina alegeri.
Într-adevar, Stalin a folosit Conventia pentru a sublinia efectele loviturii de stat de la 23 august, care amenintasera sa-l lipseasca de initiativa în treburile romanesti. Pentru a redobandi aceasta initiativa, liderul sovietic a transformat Conventia de armistitiu într-un cadru legal, care sa-i asigure interesele politice si economice dominante în Romania. Potrivit prevederilor Conventiei de armistitiu, Romania trebuia sa asigure cauzei Aliatilor douasprezece divizii de infanterie si sa dea drept de libera trecere trupelor sovietice. Ea avea sa plateasca în natura despagubiri de razboi însumand trei sute de milioane de dolari într-o perioada de sase ani si sa returneze bunuri luate de la Aliati. Articolele 13 si 14 stipulau arestarea criminalilor de razboi si desfiintarea organizatiilor “de tip fascist”. In cazul în care autoritatile sovietice considerau necesar, urma sa fie reintrodusa cenzura. Clauzele teritoriale recunosteau anexarea Basarabiei si a nordului Bucovinei de catre Uniunea Sovietica si anulau Dictatul de la Viena, care daduse Ungariei nord-vestul Transilvaniei.
Acapararea Romaniei a rezultat din interactiunea acestor doua elemente: în timp ce luptele continuau, Armata Rosie, ca orice armata, avea nevoie de ordine în spatele frontului, dar în Romania singura ordine acceptabila rusilor era cea garantata de Partidul Comunist Roman. Rolul partidului era acela de a preîntampina ca regimul instaurat dupa lovitura de stat sa stabileasca ordinea în alti termeni. Aceasta cerinta implica, în primul rand, neutralizarea mijloacelor de mentinere a ordinii sociale, adica armata, sistemul judiciar si politia, si restructurarea lor dupa modelul sovietic; în al doilea rand, crearea sprijinului de masa, de care PCR era complet lipsit, si care i-ar fi asigurat noului regim legitimitatea teoretica necesara. Ambele actiuni antrenau o bizuire pe teroare si pe ambele se puteau bizui pentru a distruge orice vestigii de sprijinire a monarhiei si a democratiei “occidentale”. In guvernul provizoriu al generalului Sanatescu (23 august-2 noiembrie 1944), constituit pentru a conduce noul curs de razboi al Romaniei, majoritatea posturilor ministeriale erau ocupate de militari de profesie, doar Ministerul Justitiei fiind asigurat de comunisti prin persoana lui Patrascanu. Autoritatile sovietice au început sa slabeasca armata si fortele politienesti ale Romaniei. La 2 octombrie, Inaltul Comandament Sovietic a cerut reducerea fortelor Politiei de la 18.000 la 12.000 persoane. La 6 octombrie, a impus demisia generalului Gheorghe Mihail, seful Marelui Stat Major roman, din cauza opozitiei sale fata de ordinul sovietic ca toate unitatile romane sa fie dezarmate, cu exceptia celor douasprezece divizii ce luptau alaturi de rusi.
Prima sarcina a Partidului Comunist era de a-si largi capul de pod din guvern. Acest lucru în sine cerea accesul lui la posturile ministeriale cruciale - Internele, Apararea si Justitia - si crearea unui sprijin de masa, ce putea fi folosit pentru a cere schimbari politice radicale. La 2 octombrie, Partidul Comunist si Partidul Social-Democrat si-au unit fortele pentru a forma Frontul National Democrat. Membrii Frontului ii amenintau pe muncitorii de la principalele fabrici din Bucuresti si din alte localitati cu arestarea de catre armata sovietica, în cazul în care refuzau sa desfiinteze prin vot vechile comitete de uzina si sa-i aleaga în locul lor pe reprezentantii Frontului National Democrat. Noile comitete au preluat apoi cantinele muncitoresti si procedurile de rationalizare, astfel încat o mare parte a industriei a ajuns curand în mana Frontului National Democrat, fortandu-i pe muncitori sa se supuna vointei sale, sub amenintarea de a li se taia ratiile si a li se suprima cartelele speciale de alimente.
În industrie si în alte domenii, amenintarilor li s-a dat pondere de catre Garzile de Aparare Patriotica, care au dezvoltat nucleul de muncitori înarmati ce îl preluasera pe Antonescu dupa arestarea acestuia. Aceasta dezvoltare, în septembrie 1944, a fost facuta sub supravegherea serviciilor de securitate sovietice - NKGB - iar Garzile au fost puse sub comanda lui Emil Bodnaras. Acestea asigurau paravanul ideal pentru instruirea agentilor si a “mardeiasilor” ce urmau sa fie infiltrati în fortele de politie si de securitate, cand comunistii vor fi castigat accesul în Ministerul de Interne. Garzile erau folosite pentru a-i nimici pe “fascisti” si pentru a-i încuraja pe recalcitranti sa înteleaga cat de gresit era sa se opuna. Atunci cand era necesar, Garzile se bucurau de cooperarea logistica a Comandamentului rus. Printre componentii lor se aflau si detinuti de drept comun sau fosti legionari, a caror pricepere în materie de intimidare fusese slefuita la sfarsitul anilor ’30. La 15 ianuarie 1945, primul ministru, generalul Radescu, a ordonat dizolvarea Garzilor, însa Teohari Georgescu si Emil Bodnaras au ignorat pur si simplu instructiunile.
Teohari Georgescu continua sa mearga la serviciu si a transmis o telegrama circulara catre prefecti, informandu-i ca “în conformitate cu hotararea Consiliului Frontului National Democrat, va ramane în functie”. “Va recomand cat se poate de categoric - continua el - sa nu îndepliniti ordinele îndreptate împotriva poporului, ordine date de generalul Radescu, care a dovedit prin actiunea sa dictatoriala a fi dusmanul poporului.” Între timp viceprim-ministrul Petru Groza îi încuraja pe tarani sa anticipeze reforma agrara, luand cu forta pamantul marilor mosieri. Doua zile mai tarziu, în cadrul unei sedinte a cabinetului, Radescu îl acuza pe Groza ca pregateste un razboi civil. Atat Radescu, cat si Regele Mihai se temeau ca stanga pregatea o lovitura de stat, datorita rapoartelor care indicau faptul ca rusii trimiteau la Bucuresti trupe NKGB.
Aveau sa fie curand spulberate orice sperante pe care le-ar fi nutrit poporul roman de pe urma Declaratiei asupra Europei Eliberate, adoptata la Conferinta de la Ialta: ca “drepturile suverane si autoguvernarea” vor fi restituite “acelor popoare care au fost lipsite cu forta de ele”. Garzile Patriotice practicau banditismul organizat în sprijinul comitetelor Frontului National Democrat, a caror putere asupra catorva fabrici-cheie bucurestene era amenintata de muncitorii ce nu faceau parte din FND. Aceasta campanie de violente, de inspiratie comunista, a pornit de la Arsenalul Armatei, la începutul lunii februarie, si s-a raspandit la Monitorul Oficial si la Fabrica Stela, unde comitetele FND au fost date afara. La alegerile sindicale de la atelierele Arsenalul Armatei, doar 14 din cei 600 de muncitori au votat candidatii comunisti, iar 180 au votat lista celor fara apartenenta de partid (restul s-au abtinut). La 6 februarie, 60 de membri ai Garzilor Patriotice si doi soldati NKGB s-au deplasat cu masina la Arsenalul Armatei, i-au batut pe cei care votasera lista cu independenti si au luat cu ei 11 muncitori, pe care i-au dus la comandamentul NKGB.
Lucrurile au atins punctul critic la 24 februarie. La sfarsitul unei mari demonstratii a FND, multimea s-a deplasat în Piata Palatului, în fata Ministerului de Interne, acolo unde îsi avea Radescu cabinetul. S-au tras focuri de arma si au fost ucise cateva persoane. La ordinele lui Radescu, trupele romane ce pazeau cladirea au tras în aer pentru a dispersa multimea.
Ceea ce s-a stabilit cu claritate mai tarziu de catre o comisie mixta romano-rusa de medici a fost faptul ca gloantele extrase din trupurile victimelor nu erau de un calibru folosit de armata romana, dar aceste constatari au venit prea tarziu pentru Radescu. Incapabil sa-si stapaneasca mania fata de aceasta provocare, primul ministru s-a adresat natiunii prin radio si i-a denuntat pe liderii comunisti Ana Pauker si Vasile Luca, numindu-i “hiene” si “straini fara neam si Dumnezeu”, o referire la ateismul si la originile lor neromanesti. In momentul acela au intervenit rusii. A.I. Vîsinski, adjunctul ministrului de Externe rus, a sosit pe neasteptate la Bucuresti la 27 februarie si s-a dus direct la Palat pentru a cere înlocuirea lui Radescu. Regele Mihai a ezitat si i-a spus rusului ca trebuie respectate procedurile constitutionale. A doua zi dupa-amiaza, Vîsinski a revenit si a cerut sa i se spuna ce masura luase Regele. Atunci cand acesta l-a anuntat din nou ca trebuie sa se consulte cu liderii politici, ministrul adjunct de Externe sovietic si-a zbierat nemultumirea si a dat Regelui un ragaz pana la orele 18 pentru a anunta demiterea lui Radescu. Sub intimidare, Regele a consimtit.
Regele Mihai s-a adresat reprezentantilor britanic si american pentru le cere ajutorul si sfatul, dar, în ciuda protestelor occidentale înaintate la Bucuresti si la Moscova cu privire la comportarea lui Vîsinski, aceasta din urma a continuat sa forteze nota. Presiunile militare s-au adaugat celor politice. La 28 februarie, generalul-colonel Ivan Susaikov, loctiitorul comandantului Grupului de Armate Sud, l-a înlocuit pe generalul-locotenent V. Vinogradov în functia de vicepresedinte al Comisiei Aliate de Control. Fara sa-si consulte colegii britanic si american, acesta a ordonat ca unele unitati romane stationate în Bucuresti si în afara orasului sa fie trimise pe front, iar altele sa fie desfiintate. Locul acestora a fost luat de tancurile si trupele sovietice, care au ocupat Prefectura Politiei, Posta Centrala si Marele Stat Major Roman. Doua grupuri de aviatie de bombardament si doua escadrile de vanatoare cu baza în capitala au fost desfiintate, iar restul fortelor aeriene romane au fost consemnate la sol. Sute de politisti în civil si în uniforma au fost concediati, iar trupele sovietice patrulau pe strazile Bucurestilor, controland actele pietonilor, ale soferilor si vehiculelor lor, si se foloseau de acest prilej pentru a rechizitiona dupa pofta vehicule romanesti.
La 1 martie, Vîsinski l-a informat pe Rege ca Petru Groza, adjunctul lui Radescu si candidatul de încredere al rusilor, era “alegerea sovietica”. Regele Mihai, fara tragere de inima, i-a dat cale libera lui Groza sa formeze guvernul, însa liberalii si taranistii au refuzat sa intre într-un guvern controlat de Frontul National Democrat. Primul cabinet al lui Groza a fost respins de Rege. La 5 martie, Vîsinski l-a informat pe Rege ca, daca nu era acceptat un guvern Groza, “nu mai putea raspunde pentru existenta în continuare a Romaniei ca stat independent”. Temandu-se de o lovitura de stat, Regele si-a dat consimtamantul a doua zi dupa-amiaza. Dupa aceea, acapararea comunista a Romaniei a înaintat cu pasi repezi.
(Fragmente din: Dennis Deletant, Romania sub regimul comunist, editor Romulus Rusan, Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 2006. Lansarea volumului va avea loc la Bookfest, vineri, 16 iunie, orele 16, la standul nr. 13J21, al Fundatiei Academia Civica.)