Proiect de memorie

Ruxandra Cesereanu a fost dintotdeauna un scriitor surprinzător. Dar „surprinzător“ e tot mai puțin un termen care să surprindă, iar asta i se potrivește foarte bine autoarei. Cred că ar fi de acord să considerăm fenomenul drept semn că s-a mai schimbat câte ceva în mentalul nostru colectiv.

Poetă mai întâi și universitar pe parcurs, Ru­xandra Cesereanu a devenit în timp unul dintre cei mai harnici cercetători ai fenomenului totalitarist, concomitent cu o carieră de prozator în­drăz­­neț, care a forțat, cu ta­lent și autocontrol cul­tural strict, limitele lite­ra­tu­rii erotice (Tricephalos, Ne­bulon). A fondat și ani­mă la Cluj Phan­­tas­ma, un grup de cer­ce­tare, dar și o mișcare in­te­lectuală dis­tinctă, care își propune re­construcția me­moriei co­lective referitoare la ex­pe­riența totalitară. Se pornește de la premisa formulată de Alain Besançon, și citată undeva de Ruxandra Cesereanu, despre cum călăii sunt am­nis­tiați, iar cei care ar trebui să ia poziție su­feră de amnezie. Două forme distincte ale pierderii memoriei, așadar, la fel de pe­ri­culoase și care trebuie abordate cu mij­loace diferite. Pe de o parte, adevărul tre­buie, cum-necum, adus la lumină. Pe de al­tă parte, ar trebui găsit și antidotul la acest reflex amnezic al societăților post­co­muniste și parțial comunizate.

Phantasma se consideră aptă să ac­ționeze mai ales în a doua ches­tiune. O face combinând cer­ce­tarea istorică cu arheologia în te­renul istoriei mici, psi­ho­logia cu sociologia, locurile comune cu re­flecția asu­pra lor, autoanaliza, anamneza și resursele echilibrante ale literaturii. Oda­tă puse la­o­laltă, nu este exclusă declanșarea unei re­acții „chimice“ cu totul noi, iar aici se ie­se din limitele cercetării reci, către o emo­ționantă investiție de speranță în succesul nedeductiv, de tip, să-i spunem, alchi­mic.

Când își propune reconstituirea ex­pe­ri­en­ței comuniste, programul grupului Phan­tasma (de găsit pe site, într-un text in­titulat Comunismul în (de)construcţie, sem­nat de Alex Goldiș) ține cont de trans­formările ireversibile care au atins pu­bli­cul receptor. Puțini oameni mai pot face astăzi apel la propriile amintiri când vine vorba de experiența directă a anilor sub co­munism (de stalinism, ce să mai vor­bim!), iar comunitatea lor se stinge rapid, în accelerando-ul lumii contemporane. În mod firesc, simpla evocare a traumelor co­munismului nu mai găsește același ecou ca la începutul anilor ‘90. Acum, e nevoie de note de subsol pentru detalii altă dată elocvente în sine. Prima urgență, deci: o punte între „comunismul malefic“, al în­chisorilor și atrocităților, care, de bine, de rău, poate fi regăsit în cărți, și cel „co­tidian, al obiectelor (ideologice) banale“, aproape dispărut prin netransmitere, nici documentară, nici orală. Ele trebuie rapid aduse la un loc, într-o percepție integrată, iar acest lucru se poate face - ipoteză de lucru la Phantasma - doar printr-un set de „contraproduse culturale“. „Artei po­litizate a comunismului ar trebui să-i co­respundă o artă, nu mai puțin ideo­logizată, a acomodării cu trecutul.“

Este ceea ce face Ruxandra Cesereanu în „ro­manul“ ei, Un singur cer deasupra lor. Intenția cărții nu mai are nicio le­gătură cu „inspirația“, cu „am găsit un su­biect“. Nu e nicidecum o găselniță, de ge­nul celei care a făcut - la Cristian Te­o­dorescu, de pildă, în Medgidia, orașul de apoi - roman din în­su­ma­rea unor povestiri scrise fă­ră proiect inițial. Dar nu este nici obsesie, ci pur și simplu preocupare-far și pa­siune științifică. Singura referință literară adecvată a și fost găsită rapid: Po­vestirile din Kolîma ale lui Varlam Șalamov. Aș adăuga că efectul „romanului“ Ru­xandrei Cesereanu poate fi comparabil cu cel al scrierilor deportaților din Bărăgan, acolo unde comunismul ide­ologic s-a tradus la propriu în co­mu­nis­mul de toate zilele, și a și fost ulterior con­semnat ca atare (jurnalul Elenei Spijavca).

Cele 34 de povestiri de sine stătătoare (de fapt 33, plus o minunată pildă despre cei 50 de ani promiși de Dumnezeu diavolului înaintea Apocalipsei) sunt centrate pe per­sonaje care nu interacționează direct și dau uneori impresia de fișe de dicționar. Une­le sunt figuri reale, cel mult cu nume schimbate (Pantiușa, Nikolski, Ion Iliescu, Ceaușeștii, profesorul Nicolae Mărgineanu, generalul Iulian Vlad, călăul reeducărilor de la Pitești, Eugen Țurcanu, luptătoarea din munți Lucreția Jurj, Ioan Petru Cu­li­a­nu etc.). Altele sunt ficțiune, dar chemată să ilustreze neîntâmplător un index de tipuri umane caracteristice perioadei: tor­ționarul înnăscut (fabulosul discurs de strângere a șurubului, ținut de Pantiușa), vânătorul de partizani, idiot și crud, în­vățătorul racolabil și apoi racolat, stu­den­tul reeducat la Pitești, un alt student, pes­te ani, omorât de mineri în Piața Uni­ver­sității, o preoteasă ieșind cu cei opt copii să salute un șlep încărcat cu deținuți po­litici, fără să știe dacă e acolo și bărbatul ei ș.a.m.d.

Defilarea portretelor e cu mult mai bo­ga­tă. Și foarte lentă, cumpănită. E o liniște gânditoare în ele, care invită la răbdare și întrebări. Diversitatea uimește din start, pen­tru că busculează stereotipul masi­fi­cării, al alunecării forțate în indistinct, cu care operăm de regulă când vine vorba de deceniile comuniste. Contrariată este și ima­gologia asociată epocii, hidoșenia ace­ea senină și inexpresivă a artei monu­men­tale. Dimpotrivă, Un singur cer deasupra lor mustește de fluidele vitale ale afec­telor, tribulațiilor, deliberărilor, defu­lă­ri­lor, de subite irumperi de tragism laconic sau de simple purități.

Și totuși, Un singur cer deasupra lor dră­muiește emoția, o evită, o ascunde sub în­tâmplări. Scenele cele mai dureroase sunt aproape mute (Lucreția Jurj, în munți, trăi­nd în colibe de cetină, în care și dor­mitul era în picioare; șeful grupului de par­tizani plângând spasmodic, apoi lu­ân­du-și viața, ca să oprească schingiuirea ne­sfârșită a familiei lui de către securiști; domnul Ionescu, baricadat în politețea lui intratabilă, în casa care tocmai se de­mo­lează), după cum scenele cele mai dure sunt fără mișcare, simple fotografii ale oro­rii, în varianta tâmpă (minerul Pâlcu), lom­broziană (milițianul Tinu), sau orwelliană (Ceaușescu luându-și lecțiile de dicție îna­intea unei întâlniri cu scriitori). Cel mai bine ilustrată rămâne distrugerea bunei ba­nalități, clash-ul dintre reflexele na­tu­rale ale solidarității și intruziunea brutală a noii ordini: tânăra studentă evreică silită să avorteze clandestin e asistată tacit, cu frumoasă compasiune, de un șofer de taxi; șvabul Johann trăiește aproape trans­pa­rent, cu gândul la emigrare, dar scrie ver­suri dadaiste pe colțuri de ziar, e bătut de miliție și lăsat fără pașaport; Valeriu, bur­lac hrănit cu nechezol, ajunge într-un azil psihiatric pentru că a strigat „Jos co­mu­nismul“; Iasmin, băiat timid și cam ne­terminat, e împușcat din întâmplare la Re­voluție și nimerește în scamatoria cu te­roriștii sirieni inventați etc.

Prozatoarea nu se ferește de niciunul din ar­canele stilului. Sub o scriitură de o ne­u­tralitate înșelătoare, afli deformări sa­van­te ale propriei amprente inconfundabile (pentru care exista un eșantion-martor, în secvența Iubiții). Naivitatea psihologiei, a expresiei, poticnelile introspecțiilor de oameni simpli, aduși în situații-limită, dis­perarea, vidul momentului cedării - toate sunt scrise migălos, cu sunet atent cio­cănit din cuvinte. Forma prozei scurte pri­vilegiază fermitatea și limpezimea, iar ele transmit fără efort subtextul superior di­dactic al cărții, căci romanul Ruxandrei Ce­sereanu este, întâi de toate, un proiect (păcat că acest cuvânt a fost într-atât de golit de sens): o țintă clară, bine definită din start (complicata, lunga și încă im­probabila ieșire din amnezie prin „me­moria morală“), plus instrumente și plan de lucru pregătite lucid.

Din această carte gravă a fost ex­tirpată orice retorică eroică. În schimb, șirul portretelor de tră­dători, rătăciți, mankurți abu­lici sau de vocație, e lung și te urmărește. Îţi răsar în minte ba unul, ba altul, fără vreun plan, în defilări reluate, re­compuse, insistente și, treptat, cartea îți ocupă gândurile.

Misiune îndeplinită, s-ar zice, căci iată ce scrie într-un in­terviu recent Ruxandra Ce­sereanu: „E evident că o me­morie strictă a suferinţei, o memorie emoţională nu mai interesează neapărat astăzi şi nu mai poate fi un fel de cârlig care să constituie o captatio be­nevolentiae, pentru ca tinerii să fie in­teresaţi de recuperarea istoriei țării lor. Cea care ar putea interesa (dar şi pentru aceasta sunt necesare diverse strategii de atragere şi adaptare la mentalul ti­nerilor) ar putea fi eventual o memorie istorică, informativă. Aceasta, însă, ris­că să fie oțioasă, plictisitoare, uneori. Și atunci, de ce nu am putea avea o me­mo­rie care să îmbine emoţionalitatea cu informaţia, o memorie etică, o memorie morală, care n-ar trebui să fie justiţiară, revanşardă (...). Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tă­mă­duitoare“. //