Psihologii subterane

Romanul Stepancikovo şi locuitorii săi (Din însemnările unui necunoscut), apărut pe când F.M. Dostoievski era aproape un debutant şi proaspăt întemniţat în Siberia, a generat încă de atunci multe şi neelucidate controverse, fiind considerat provocator chiar pentru istoria literaturii. S-a vorbit despre descendenţa gogoliană pe linia satirei şi a parodiei, pe care Dostoievski însuşi o clama evocându-l pe ilustrul său predecesor, din a cărui „manta“ s-ar fi tras cu toţii (scriitorii ruşi şi nu numai), iar depăşirea momentului l-a obsedat pe autor într-atât, încât unii au considerat că Foma Fomici, eroul de la Stepancikovo, l-ar fi avut de model chiar pe Gogol. Dostoievski însuşi a spus despre romanul său: „există scene de o înaltă comedie, scene pe care le-ar fi semnat fără ezitare Gogol însuşi“. Chiar şi fără această mărturie, romanul e vizibil gogolian.

Polemic sau nu cu modelul copleşitor şi sufocant, el anunţă însă şi desprinderea de acesta, preludiind marile capodopere dostoievskiene. „Caracterele ruseşti“ de care tot Dostoievski vorbeşte sunt alimentate de aceeaşi societate de tip medieval, de ţărănia mistică şi tipul de spiritualitate din fostul imperiu, de realitatea morală a acestei lumi, dar unghiul scriitorului e altul. A-l considera, pe de altă parte, pe Foma Fomici Opiskin, pribeagul perfid, fariseul care se aciuiază la conacul generalului răposat pentru a-i lua locul şi averea, doar un simplu Tartuffe à la russe, care perorează în aceiaşi termeni ironici despre om şi binele adus acestuia („Vreau să-i iubesc pe oameni, daţi-mi omul pe care să-l pot iubi“) nu e suficient.

Foma Fomici ilustrează un fenomen mult mai periculos de care Dostoievski se va ocupa şi mai târziu în marile lui romane Demonii, Fraţii Karamazov. Acesta ţine de psihologiile subterane, abisale pe care le analizează, de subconştientul uman în care autorul caută explicaţii sau, mai bine zis, găseşte motivaţii pentru anomaliile umane şi sociale observate la Stepancikovo. Nu întâmplător psihiatrii au găsit în personajele dostoievskiene material de studiu pentru unele comportamente umane, pentru personalităţi accentuate, precum tiranii, despoţii, şi au transmis posterităţii concluzii, avertismente. Cum şi de ce cad oamenii pradă unor minciuni şi amăgiri feroce, unor farse ideologice, cum se lasă manipulaţi, induşi în eroare de personaje gen Foma Fomici, abili mânuitori ai vorbelor, măscărici cu panaş, bine drapaţi în propria lor înscenare? Fenomenului seducţiei în masă, al cazurilor de vrăjire aparent inexplicabilă, Dostoievski îi consacră adevărate studii, pagini întregi, care în acest roman de tinereţe nu sunt mai puţin importante decât în romanele ce vor urma, consacrându-l pe genialul scriitor rus.

Foma Fomici, care-i fascinează cu poza lui de martir şi elanurile civilizatoare, prostindu-i până la pierderea oricărei demnităţi pe locuitorii celebrului sătuc, dar şi comportamentul personajelor din această „casă de nebuni“, cum se autodefineşte ea în roman, descriu o fenomenologie a tiraniei şi caută explicaţii pentru mecanismele prin care omul ajunge să se supună şi să fie supus, pierzându-şi sau vânzându-şi libertatea. „Există în om o tendinţă ancestrală, o necesitate de a avea un stăpân, iar dacă nu-l are şi-l va căuta negreşit“, conchide Dostoievski prin gura lui Verhovenski, în Demonii. „Omul este un despot din fire, de aceea se complace în a-i chinui pe alţii“, spune şi în Jucătorul. Tirania este o deprindere care se transformă într-o necesitate, spune şi Moskaleva din Visul unchiului. Foma Fomici îl precede pe Smerdiakov, ca ultimă consecinţă a acestui fel de a înţelege libertatea, iar crima lui Raskolnikov poate fi şi ea explicată astfel. Monstruoasa psihologie a lui Foma Fomici Opiskin, care-l transformă dintr-un tolerat într-un despot pe moşia colonelului Egor Ilici Rostanev, din martir în călău, ca şi neînţelesele atitudini ale celorlalţi devin aşadar adevărata şi geniala descoperire a lui Dostoievski, iar contribuţia lui la cunoaşterea omului – mai importantă decât satira societăţii ruseşti a epocii.

Ne-ar fi plăcut, de aceea, ca spectacolul compozit de la Teatrul Bulandra (ca şi romanul polifonic ce-i stă la bază) să pedaleze mai puţin pe elementele ruseşti, pe pitorescul acestora (chiar şi corul nu depăşeşte acest efect) şi să universalizeze problematica, să adâncească conflictul între cele două caractere, Foma şi Egor, care se confruntă aici, raportându-se atât de diferit la tema libertăţii. Optând pentru ideea de frescă a acestei societăţi bolnave, regizorul Alexandru Darie, pe urmele predecesorului său ilustru, Ion Cojar, căruia i-a fost dedicat spectacolul (conceput iniţial de mult regretatul regizor), s-a luptat cu capcana unui material literar stufos, încercând să concentreze în patru ore un roman cu multe personaje, la care cu greu se poate renunţa, şi situaţii la fel de numeroase, importante pentru motivarea acţiunii. „Dinamismul haotic“ şi „febrilitatea anxioasă“ despre care s-a spus că domină peisajul epic au devenit astfel caracteristice şi pentru scenă, mai ales în prima parte, când spectatorul avea nevoie de mai multă claritate pentru a înţelege despre ce e vorba. Mai ales că sarcinile povestitorului, care îi revin în roman lui Serghei, nepotul moşierului chemat la conac pentru însurătoare, sunt dispersate şi preluate în mare parte de unchi, în situaţia nu tocmai confortabilă de a se explica pe sine.

Aşadar, după un prolog tenebros, fără vorbe, în care un cor bisericesc (exemplar altminteri ansamblul Accoustic) ne introduce în atmosferă prezentându-ni-l şi pe studentul în mineralogie, alias necunoscutul, alias autorul, păşim şi noi, spectatorii, prin cerdacul simbolic, asistând nedumeriţi la vânzoleala absurdă de la acest conac cu pretenţii. Cum scenografa Maria Miu, autoarea decorului, propune ca spaţiu de joc o metaforă a trecerii, aceptăm ideea că zarva e motivată. Mai interesant este însă că acest culoar trapezoid se închide în fuga unghiului privirii cu o icoană uriaşă, ce va fi străpunsă decisiv spre final, lăsând aerul să pătrundă în viaţa de aici odată cu fulgii puri de zăpadă. De mare efect e şi geamlâcul care împrejmuieşte pe laturi locul, dezvăluind chipuri curioase, la pândă.

Pitit pe după pereţi şi ferestre e şi Mihai Constantin, în rolul moşierului-proprietar, care-şi face o bună intrare în spectacol prezentându-i, din această poziţie încovoiată, nepotului, familia. Actorul va mai avea o scenă-pandant, la fel de bună, când revolta îi redă poziţia verticală, permiţându-i şi o reală exprimare a sentimentelor sale de om bun, milos şi iubitor. Creaţia sa în acest rol se mai cere încă lucrată, pentru a integra eventual şi acele momente de inutilă agitaţie portretului altminteri bine intuit al moşierului rus. Societatea din jur, vag isterizată, pivotează în jurul generălesei (nici nu se putea altfel, de vreme ce rolul i-a fost încredinţat Tamarei Buciuceanu), cea care îl oploşeşte la curte pe pribeagul Foma Fomici, actualmente mentor spiritual şi tiranic al întregului ţinut. Cortegiul acesteia conţine tot felul de personaje, de la rude linguşitoare care-i apără mămiţichii „liniştea“, gen Prepeliţîna (Manuela Ciucur revine după Ivanov în rol de răutăcioasă profitoare), şi până la apropiaţii conjuncturali Anfisa Petrovna (rol în care o revedem cu interes pe Mirela Gorea) sau Ejevkin (pitoresc, dar monocord şi cam zgomotos Petre Lupu), al cărui monolog prea întins, plasat la începutul spectacolului, dezechilibrează şi abate acţiunea de pe făgaşul ei firesc. Apariţia lui Foma despre care vorbesc la început cu toţii, mai mult de bine decât de rău (lipsesc din dramatizare scenele cu mujicii care-l ponegresc), e amânată ca şi în roman, cu tâlc. Aşa încât intrarea lui Virgil Ogăşanu în chip de maharajah, pe scaunul împins de valetul Vidopleasov, e de efect, ca şi scenele în care îl învaţă franţuzeşte pe servitorul Gavrilă (ataşant portret creat de Ion Besoiu). În tiradele care urmează actorul surprinde exact tragicomicul personajului, jucând ipocrizia agresivă şi dezabuzarea umilitului, cu aceleaşi mijloace care l-au consacrat pe interpretul de odinioară al revizorului.

Priviri de sus, vorbire sacadată, măsurată, gesturi puţine şi un permanent sens ironic subiacent la adresa credulităţii şi prostiei din jur. Seducţia sa deplină se exercită asupra lui Falalei, servitorul care a îndrăznit să-l înfrunte elogiind beţia într-un dans rău famat, un fel de măscărici, cum fusese şi el odionioară pe moşia unde venise ca tolerat.

Marian Râlea pune toată ciudata sa făptură în slujba rolului, creând momente în care regăsim substratul absurd, suprarealist până la care şi-a împins nu o dată Dostoievski personajele. Din galeria romanului se mai detaşează figura lui Mizincikov, un aranjeur de profesie, abil în sporovăieli sofiste şi tactici de salvare. Gheorghe Ifrim e savuros în acest rol, sugerând totodată cu artă şi ceva din abisurile unui comedian de circumstanţă. Ana Ioana Macaria într-un rol plat, al guvernantei Nastenka, impune prin simplitatea ţinutei. Se mai văd în câte o scenă Irina Manolache (Saşa, fiica moşierului), Antoaneta Zaharia, deşi rolul nu are vorbe, Bogdana Darie, mai puţin stridenţele neartistice. În fine, Alexandru Potocean, în rolul savantului venit de la oraş, ţine piept cu greu faunei de la Stepancikovo, de care se distanţează uneori cu prea mare indiferenţă. //