Qu’est-ce que la France?

Sub acest titlu a aparut, in primavara, la editura Stock, un volum ce reuneste transcrierile a saisprezece dezbateri animate de-a lungul a peste un deceniu de Alain Finkielkraut la postul de radio France Culture in cadrul emisiunii sale Répliques. Selectia convorbirilor, unele datand de la mijlocul anilor 1990, constituie, in acelasi timp, un inventar al interogatiilor si revendicarilor identitare ce traverseaza Franta zilelor noastre, o incursiune pe terenul memoriei si nostalgiilor colective si o tentativa de a acumula analizele susceptibile sa contureze imaginea societatii franceze de maine.

Titlul cartii este un ecou al faimoasei intrebari pe care si-o punea Ernest Renan cu peste o suta de ani in urma: Qu’est-ce qu’une nation? Invitatii lui Alain Finkielkraut sunt sociologi, filozofi, istorici, dar si, in numar mai mic, oameni politici, inalti functionari si jurnalisti. Unii dintre ei - ca François Furet si René Rémond - ne-au parasit intre timp, lasand in urma lor carti fundamentale pentru intelegerea istoriei politice a Frantei de la 1789 incoace. Jacques Le Goff, Marcel Gauchet, Pierre Nora, Maurice Agulhon, Pierre Manent, fostul prim-ministru Lionel Jospin sau fostul ministru de Externe Hubert Védrine sunt alte cateva nume sonore pe lista interlocutorilor lui Finkielkraut, care opteaza in emisiunea sa pentru formula, a carei fecunditate se verifica de fiecare data, a discutiei in trei.

Varietatea temelor este pe masura celei a invitatilor: de la problema integrarii "minoritatilor vizibile", criza sistemului educational si resurgenta radicalismelor ideologice, la intrebarile privind valoarea actuala a ideii de natiune, situatia catolicismului, disparitia Frantei rurale si dimensiunile mostenirii politice lasate de generalul de Gaulle si de François Mitterrand. Adesea pretextul discutiei il ofera aparitia unei carti al carei autor este unul dintre invitati. Chiar daca prima dintre cele trei parti in care e grupata materia cartii se intituleaza, apasat, Ici et maintenant, in timp ce raportului dintre ziua de azi si cea de ieri ii este explicit consacrata doar ultima sectiune (Hier et maintenant), este greu sa scapi impresiei ca relatia cu trecutul traverseaza, de fapt, volumul, de la un capat la altul. Din punctul de vedere al raportului cu trecutul, Franta, si nu doar ea, se afla la o rascruce, noteaza in prefata cartii Alain Finkielkraut. Statul national - inventie istorica europeana - lasa locul, pe Vechiul Continent, statului procedural, cultul stramosilor se estompeaza in fata cultului victimelor, pana de curand ignorate, ale acelorasi stramosi, iar trecutul capata trasaturile predominant negative ale unui timp de care prezentul pretinde, inainte de orice, sa se distanteze. Franta - al carei imn national este fluierat pe stadioane de o parte dintre cetatenii ei originari din nordul Africii, careia i se cere astazi socoteala, de catre alti cetateni, pentru rolul avut in comercializarea si exploatarea sclavilor africani in urma cu doua pana la cinci secole, care aniverseaza cu maxima discretie bicentenarul bataliei de la Austerlitz, dar acumuleaza comemorarile cu caracter reparatoriu si legile zise "memoriale" - ilustreaza cel mai bine aceasta singulara relatie cu trecutul.

Nu un istoric, ci un jurnalist, Christophe Barbier - confidentul ultimelor zile ale lui François Mitterrand - sintetizeaza situatia astfel: "Trecutul nostru s-a cristalizat intr-o istorie verticala si liniara, care lega oarecum, prin sangele Frantei, pe de Gaulle si Mitterrand de Ioana d’Arc, Clovis, Ludovic al XIV-lea, Napoleon... Aveam o continuitate istorica. Tara simte ca aceasta traditie este epuizata, dar ezita sa se arunce intr-un alt mod de functionare, mult mai orizontal si imediat, care ar corespunde cu un fel de sfarsit al istoriei". Asa s-ar explica, cel putin in parte, nostalgia pe care o inspira astazi figura lui Mitterrand, ultimul presedinte care a privit - nu intotdeauna cu rezultate fericite - politica tarii sale in oglinda retrovizoare a istoriei.

In cazul Frantei, "sfarsitul istoriei", de fapt al istoriei nationale ca discurs unificator si valorizant despre trecut, inseamna si pierderea unuia dintre instrumentele cele mai eficace de integrare care a reusit pana nu de mult - prin intermediul scolii - sa "fabrice francezi" prin asimilarea descendentilor italienilor, polonezilor, rusilor si ibericilor stabiliti in Hexagon. Reactiile de respingere ale acestei istorii, incepand cu mediul scolar, se inmultesc, subliniaza Jean-Pierre Obin, inspector in Ministerul Invatamantului, referindu-se la atitudinea unora dintre elevii ce provin din familii musulmane: "Ne confruntam cu refuzul de a studia Evul Mediu si vremea catedralelor. Cu refuzul de a deschide cartea la pagina cu planul unei biserici bizantine. Cu refuzul de a intra intr-un edificiu religios sau intr-un muzeu care a fost odinioara un edificiu religios...". Fara a mai aminti de dificultatea crescanda de a preda, in unele scoli sau clase, istoria cruciadelor, a comertului cu sclavi si a colonizarii, a razboiului din Algeria... De o maniera mai generala, insa, Henri Tincq, specialistul in probleme religioase al ziarului Le Monde, denunta rolul jucat in ultimele decenii atat de scoala, cat si de mass-media in griparea mecanismelor de transmitere a culturii franceze, in erodarea "referintelor comune ale societatii", in progresia "amneziei colective" de care aceasta societate sufera.

Decuplarea memoriei colective de istoria nationala si fragmentarea ei intr-o multitudine de memorii de grup, comunitare si revendicative, colorate etnic sau religios, imping in prim-plan cateva intrebari care nu privesc doar Franta: si-a incheiat oare reperul identitar numit "natiune" cariera de instrument in slujba unui proiect de societate? S-a transformat, in cel mai bun caz, "natiunea" intr-o valoare de patrimoniu, orizont al nostalgiilor si, dupa cum se teme Pierre Manent, loc al uitarii spiritului trecutului, inabusit de obsesia omniprezenta si exclusiva a conservarii mostenirii culturale? In sfarsit, privind lucrurile dintr-o cu totul alta directie, este Europa chemata sa devina cadrul privilegiat al reflectiei si reprezentarilor referitoare la istoria societatilor europene? "Anglia e un imperiu, Germania o tara, Franta este o persoana", scria Jules Michelet in a sa Histoire de France. Europa, spune Jacques Le Goff in discutia cu Alain Finkielkraut si François Furet, trebuie sa devina o astfel de "persoana", pentru ca o istorie a continentului sa poata fi scrisa. Pana atunci, adauga Furet, "nu putem scrie istoria Europei decat prin mijlocirea istoriei natiunilor", aceste constructii politico-identitare denuntate, in ultimii ani, observa Finkielkraut, ca manifestari ale unei "patologii" sau ale unui "pacat" istoric. Europenii si-au construit propria lor experienta istorica pe terenul rivalitatilor si confruntarilor nationale, care nu trebuie privite, de la inaltimea zilelor noastre, drept "o simpla meschinarie ce ar trebui abjurata ca un lucru rusinos", afirma Pierre Manent. Ne amintim de abrupta formula postnationala, in voga la inceputul anilor 1990: "L’Europe ou les tribus"... "Marre des tribus" ("Ne-am saturat de triburi"), raspundea, in 2003, un manifest publicat in Le Nouvel Observateur referindu-se, de data aceasta, nu la "triburile" nationale de pe Vechiul Continent, ci la cele ale comunitarismului etnic, rasial si religios care fragmenteaza, de-a lungul unor linii de conflict, societatea franceza.

"Raman atasat de ideea de natiune care este inca si astazi singurul cadru imaginabil si posibil pentru a accede pe un plan universal", spune, la randul sau, istoricul Pierre Nora. Daca Le Goff crede ca redactarea unei istorii a Europei este prematura, tot el afirma, pe de alta parte, ca "singurul mijloc de a asigura supravietuirea natiunilor europene... il constituie Europa". Un viitor fecund al conceptului de natiune nu este de exclus, crede Finkielkraut, mai ales intr-o Europa de Est care, dupa disparitia cadrului opresiv al comunismului, traieste inca pe un alt palier decat Franta relatia cu identitatea nationala. N-ar putea, in aceste conditii, servi ca sursa de inspiratie pentru societatile est-europene modelul si experienta istorica a natiunii politice franceze?

Pentru filozoful Paul Thibaud, fostul director al revistei Esprit, Europa reprezinta insa spatiul imaginar unde francezii, tot mai confruntati de doua decenii incoace cu problema culpelor din trecutul lor national, s-au refugiat pentru a alunga sentimentul de vinovatie provocat in primul rand de politica regimului de la Vichy fata de evrei. "Francezii au crezut ca scapa de vinovatie devenind europeni: mutare inutila, deorece se tot repeta astazi ca Europa intreaga este antisemita si nu doar cutare sau cutare natiune!". Tema "antisemitismului congenital" - ca sa reiau formula critica a istoricului Michel Winock - de care ar suferi istoria Frantei are o mai lunga traditie si a alimentat cateva polemici istoriografice incepand din anii 1980. Ea a fost redinamizata de efemerul succes al Frontului National la alegerile prezidentiale din 2002 si de recentele asperitati din relatiile Frantei lui Jacques Chirac cu Statele Unite si cu Israelul. Aceasta imagine a istoriei franceze e, insa, cu atat mai deconcertanta intr-o societate obisnuita pana de curand sa-si priveasca patria ca "tara drepturilor omului" si sa vada, intai de toate, in "Afacerea Dreyfus" un episod exemplar in istoria culturii politice democratice si republicane, si nu un simptom al erodarii acesteia, care a facut posibil, pe termen lung, regimul de la Vichy.

In ce masura mai este trecutul o resursa - nu doar de relicve culturale - pentru prezentul si pentru viitorul Frantei? Care sunt, in special, resursele sale politice? Aceste intrebari sunt printre cele mai importante pe care le pune volumul alcatuit de Alain Finkielkraut. Pierre Nora remarca faptul ca, spre deosebire de Michelet la mijlocul secolului al XIX-lea, istoricul de la sfarsitul secolului XX nu mai poate asuma ipostaza profetica atunci cand este vorba de natiune. Intrebarile de mai sus, ce deriva din constiinta singularitatii istoriei nationale franceze, nu pot totusi astazi sa nu inspire interogatii similare mai peste tot in Europa.

Alain Finkielkraut, Qu’est-ce que la France?, Ed. Stock, 2007