Pe aceeași temă
Datat 1981-1984, Jurnalul publicat de Monica Lovinescu* vine cronologic în continuarea memoriilor din La apa Vavilonului, care se opreau la anul 1980.
O continuitate, însa, exterioara: continutul, atitudinea si tonul sunt complet diferite. Si chiar tinta este alta. In cele doua volume de memorii (primul a aparut în 1999, al doilea în 2001), redactate începand din 1998, autoarea îsi evoca existenta dintr-o perspectiva ulterioara, clasand, sistematizand, filtrand, "cucerind un sens", cum o spune ea însasi. Rememorarea, orice rememorare, fiind inevitabil selectiva si purtand macar în detalii si nuante pecetea momentului cand este facuta, La apa Vavilonului continea si o viziune, chiar o judecata, mai mult sau mai putin explicita, dar mereu prezenta, despre întamplarile, faptele, situatiile si personajele evocate. "Incep sa întrevad", nota Monica Lovinescu, amintindu-si "cum, dintr-un caleidoscop de imagini, întalniri, fapte, sfarseste uneori prin a se naste un sens".
Nu la fel se întampla într-un jurnal tinut zilnic sau aproape, de factura quasi-stenografica, alcatuit din consemnari nude, fara punere în perspectiva, fara situare istorica, fara comentarii si reveniri analitice, fara introspectii - specie careia îi apartine Jurnalul tiparit acum de Monica Lovinescu, prim volum dintr-o serie ce va acoperi perioada 1981-2001.
Avem de-a face, în acest caz, cu o scriere al carei caracter de document este precumpanitor, de nu si exclusiv. Iar documentele se citesc altfel si se judeca dupa alte criterii decat memoriile, chiar daca si acestea pot avea ori chiar au o certa dimensiune documentara. La apa Vavilonului reconstituia o existenta si profila un destin, Jurnalul este un registru care aspira la exactitate. Aici sensul si sensurile raman sa fie cautate, gasite, descifrate de cititor, ceea ce presupune, în afara de interes, si o anume pricepere.
Si chiar o anumita detasare, o capacitate de a rezista ispitei voyeurisme-ului, cata vreme este vorba de un timp foarte apropiat si de un enorm numar de persoane publice în viata. Fiindca lectura în aceasta cheie minora este marele risc al publicarii unei asemenea scrieri înainte de trecerea timpului necesar pentru a se îndeparta pe cat posibil excitarea universal umanei curiozitati de cumatra. Iar daca unele jurnale aparute în anii din urma au fost facute (sau contrafacute) si publicate anume pentru a satisface apetituri nedemne si gusturi triviale, ale autorilor si ale cititorilor deopotriva, în cazul Jurnalului Monicai Lovinescu o lectura vulgara, pofticioasa de barfe si picanterii, ar echivala cu sacrificarea importantei însasi a evenimentului pe care îl reprezinta editarea acestui document esential pentru scrierea istoriei vietii culturale românesti din ultimele decenii ale secolului trecut. Iar ca exista o asemenea posibilitate semne sunt, desi de mirare ar fi fost, totusi!, sa nu fie.
Cronica de campanie culturala si jurnalistica, dar cu substrat politic si ideologic, din ultimul deceniu al Razboiului Rece, scrisa în transee, la cald, în înfierbantarea luptei si zi de zi, fara perspectiva încheierii confruntarii si cu atat mai putin a victoriei ce avea sa vina, Jurnalul tinut de Monica Lovinescu este o marturie capitala despre si pentru istoria acelui timp. Marturia unui combatant aflat în tabara care avea sa castige, stim astazi, dar o marturie de epoca, datand din vremea cand deznodamantul înclestarii, ce avea proportii planetare, parea pe cat de îndepartat, pe atat de incert.
Inselatoarele polemici
Deosebirea Jurnalului fata de memoriile care îl preced, chiar daca nu sunt explicit amintite, este de altfel fixata de Monica Lovinescu în cea dintai fraza a "cuvantului înainte": "jurnalul acesta nu reconstituie o existenta, ci o agitatie".
Foarte sugestiv, termenul "agitatie" este însa oarecum echivoc si întrucatva metaforic. Desemneaza, dupa toate aparentele, mai ales un teritoriu, cel al exterioritatii, al faptelor din jur, un spatiu delimitat prin absenta reactiilor interioare, a subiectivitatii, dar numeste si o stare de spirit (prin urmare, este totusi o forma de … existenta!). "Agitatia" consta, este evident, în vartejul evenimential a carui imagine este data de notatiile despre "emisiuni, telefoane, apeluri si urgente de la Bucuresti, manuscrise, corespondente, vizite"; dar si în participarea febrila, trepidanta la acest vartej, în tumultuoasa abandonare în tumult. In buna masura, Jurnalul este doar o agenda, în care, observa Monica Lovinescu, pactul autobiografic "se anuleaza de la sine", eul dispare ori se impersonalizeaza, autorul devine un grefier sau un secretar al propriei vieti, un cronicar ce înregistreaza întamplarile zilelor cu singura grija a conformitatii, în stil notarial ori aproape notarial.
O agenda umpluta cu însemnari ce vizeaza însa istoria: "paginile de fata sunt scrise despre si pentru altii", precizeaza autoarea, neasteptat, în acelasi "cuvant înainte". De unde se poate deduce, este chiar obligatoriu, ca la data redactarii Jurnalul avea, pe langa functia utilitara, de "agenda" de uz strict personal (termenul "agenda" este folosit de Monica Lovinescu însasi), si destinatia de a fi citit. Cand si de cine, însa?! Cine sunt acei "altii", pentru care "sunt scrise" paginile Jurnalului? Fiindca este totusi greu de presupus, iar de crezut cu atat mai putin, ca Monica Lovinescu se va fi gandit, în anii ’80, în vreme ce consemna foarte constiincios numele si spusele vizitatorilor sai din România, sa faca publice vreodata acele însemnari. Consecintele pentru interlocutorii sai clandestini ar fi fost gravissime. Nimeni nu prevedea, atunci, caderea regimului comunist în mai putin de un deceniu si, în consecinta, ca listele cu numele celor care, ajunsi la Paris, se grabeau sa-i telefoneze si sa o întalneasca în mare secret, vor deveni complet inofensive!
Nu e totusi improbabil ca precizarea aceasta enigmatica sa provina dintr-o stangace racordare polemica la prezent si sa se refere, de fapt, la publicarea, nu la scrierea paginilor Jurnalului.
Despre însemnarile cuprinse în el, Monica Lovinescu afirma ca i s-au "parut utile cercetatorului de mâine" (subl. mea), "cei de azi" fiind divizati "în doua categorii distincte si chiar antinomice". Pentru unii, "tot ce tine de exil este exceptional", altii însa, ("mai numerosi", precizeaza autoarea Jurnalului), nu sunt "dispusi sa-l ia în seama si sa-i confere sens si valoare". Mai grav, sustine Monica Lovinescu, "o buna parte din scriitorimea româna pare a evita cat mai sistematic orice referire la exilati. In general, memoriile si jurnalele semnate de scriitori si aparute în ultimul deceniu nu tin seama de legaturile - uneori foarte stranse si active, mergand pana la complicitate în mai multe cazuri - care se stabilisera între scriitori din tara si altii din exil". Cei care omit ori uita sa mentioneze "legaturile" cu exilul sunt apoi neted calificati drept negatori, "unii dintre acesti negatori cu orice pret sunt uneori aceiasi de la care primeam mesaje staruitoare". Publicarea Jurnalului ar însemna prin urmare, scrie Monica Lovinescu, "punerea la zi a trecutului", mai exact spus revelarea trecutului pentru a corecta imaginea deformata sau incompleta pe care o are prezentul despre el.
Se înseala, cred, Monica Lovinescu plasand publicarea Jurnalului în contextul polemic al disputelor totusi molatice relative la exil, chiar daca, s-ar parea, este vorba doar de exilul cultural sau, înca si mai restrans, de cel literar.
Cercetarile despre întregul exil sunt, si nu e nimic anormal aici, abia la început, proportiile, raspandirea si durata acestui fenomen sunt fara precedent în istoria României. Nu însa si în istoria din secolul XX a altor tari, de la Rusia la Spania. Situata în ansamblul framantarilor si zguduirilor veacului trecut, situatia României îsi pierde exceptionalitatea, inclusiv în chestiunea exilului. Nu si drama, desigur, dar aceasta nu consta în unicitatea eventuala, foarte improbabila totusi.
Revendicarea exceptionalitatii nu este cea mai buna solutie pentru cercetarea istorica.
In privinta exilului literar, apoi, înclin sa cred ca Monica Lovinescu este nedreapta afirmand ca o buna parte din scriitorimea româna pare a evita cat mai sistematic orice referire la exilati: nici cataloagele de dupa 1990 ale editurilor din România, nici publicatiile culturale si literare, nici paginile culturale din ziare, atatea cate sunt si atatea unde sunt, nu furnizeaza argumente în acest sens.
Dimpotriva, prezenta exilatilor este pe cat de masiva, pe atat de multiforma, nu exista si nu a existat în România de 13 ani încoace nici o dezbatere, nici o confruntare culturala sau literara în care sa nu fi fost implicati, într-un fel sau în altul, scriitori si intelectuali din exil.
Monica Lovinescu însasi nu a lipsit din ele, iar locul si rolul sau nu au fost deloc secundare. Pana si într-o discutie neavand nici o dimensiune politica (exilul fiind un fenomen esential politic), cum a fost cea despre canon, contributia exilului a fost una de prim ordin.
Mai mult, au fost - si sunt - chiar si cazuri, deloc putine, în care conflicte, idiosincrasii, tensiuni, deliruri specifice doar exilului au fost importate dupa 1990 în România si au capatat astfel o vizibilitate si o rezonanta nu numai excesive, dar si toxice pentru un climat cultural si literar oricum foarte tulburat.
Acea "paranoia" mentionata cand si cand de Monica Lovinescu în notatiile sale despre exil s-a întalnit uneori, dupa 1990, cu stari similare din tara ce capatase, pana la caderea regimului comunist, multe din caracteristicile unui vast ospiciu. Efectele si rezultatele acestei contaminari reciproce au fost dezastruoase. O discutie poate mai necesara decat cea despre cunoasterea si recunoasterea exilului este cea despre eventuala lui contributie la constituirea si construirea în România postcomunista a unui spirit literar si cultural realmente democratic.
Imprejurarea ca o asemenea discutie nu a fost nici macar sugerata e, înclin sa cred, si mai semnificativa, si mai grava decat disputele ierarhice, minore si marginale, sau decat tensiunea identificata de Monica Lovinescu între exil si "o buna parte a scriitorimii române" drept o expresie a negationismului "cu orice pret".
Dispute si tensiune inexistente însa în vremea la care se refera însemnarile din Jurnal! Care trebuie, în termeni simbolici, "aparat" de însasi autoarea lui: platind, în "cuvantul înainte", un neasteptat tribut polemicilor actualitatii, si chiar unor polemici mai degraba mocnite si departe de a ocupa prim-planul, Monica Lovinescu risca sa diminueze, involuntar, miza în realitate foarte mare si bataia în realitate foarte lunga a acestei carti exceptionale.
Fiindca Jurnalul ofera în primul rand imaginea unei extraordinare solidaritati între scriitorii si intelectualii din tara si cei din exil. Ajunge sa mentionez, pentru "cei de azi", cat de luminoase apar si erau, conform Jurnalului, la începutul anilor ’80, relatiile dintre Paul Goma, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu si Nicolae Manolescu… Pentru cititorii de dupa 1990, cunoscatori doar ai "polemicilor" deseori imunde, care au înnegrit la propriu si la figurat paginile atator gazete si carti, însemnarile din Jurnal sunt de pe alta lume. Iar întrebarea este - ori ar putea fi - de ce i s-a pierdut, probabil ireversibil, spiritul. De ce comuniunea si comunicarea au fost înlocuite de ura, dispret, insulta, dorinta si vointa patologica de maculare si distrugere.
* Monica Lovinescu - Jurnal, 1981-1984, Editura Humanitas, 2002
