Pe aceeași temă
Inceput în toamna anului 1981, Jurnalul tinut de Monica Lovinescu* intra direct si inevitabil abrupt în "miezul lucrurilor". Cea dintai însemnare, din 2 septembrie, contine doar un titlu, un nume si un scurt citat, "M-am simtit umbra unor puteri fantastice care ma delegau în fata istoriei sa transmit ceva mult mai puternic decat arta cinematografica însasi". Fraza citata apartine regizorului polonez Andrzey Wajda, al lui este si numele consemnat, iar titlul este al filmului sau Omul de fier.
Un film la care, va nota în zilele urmatoare Monica Lovinescu, plang români din exil ori veniti în vizita de la Bucuresti: plange Marie-France Ionesco, plang Rodica Iulian si Oana Orlea, va plange, mai tarziu, cand ajunge la Paris, Nicolae Manolescu. Astazi, poate, de neînteles, intensitatea emotionala a reactiei este în acel timp legitima si perfect explicabila. "Miezul lucrurilor" este împotrivirea din Est fata de regimurile comuniste de acolo, iar Omul de fier, film venit din Est, exprima aceasta miscare si s-a ivit din ea.
Avand o dimensiune accentuat, de nu si predominant culturala, în care sunt implicati pretutindeni numerosi intelectuali, scriitori si artisti, împotrivirea din Est e de fapt unul dintre fronturile Razboiului Rece.
Stim, astazi, ca doar un deceniu mai tarziu Razboiul Rece avea sa fie încheiat. Pentru a întelege timpul si faptele din Jurnal este însa nevoie, este chiar obligatoriu, sa nu ne situam în perspectiva ulterioara, cand totul pare sa se organizeze, logic si coerent, în functie de sfarsitul pe care îl cunoastem, colapsul gigantic al comunismului.
Pentru a studia Razboiul Rece trebuie mai întai, cum spune un istoric francez, Michel Winock, sa ne replasam "în vremea cand nimic nu este dinainte scris " - vremea "marilor spaime si a marilor sperante, cand razboiul spionilor si al propagandei era în toi, cand echilibrul terorii prin înarmarea nucleara risca sa se rupa în orice moment".
Altminteri, totul pare simplut, facil, chiar derizoriu. Sau incomprehensibil ori caraghios, de nu si jenant.
Cum este, de pilda, însemnarea de la 18 octombrie 1981, despre Mircea Eliade. Marele savant, bun prieten cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, se fereste totusi sa-i citeze pe cei doi în versiunea tiparita a Jurnalului sau ("evita sistematic", noteaza Monica Lovinescu, "sa citeze lungile noastre conversatii imediat ce soseste la Paris", "pe V. si pe mine ne numeste, bineînteles, dar numai cand nu e esential"). "Ciudat absent" în Jurnalul lui Mircea Eliade este si Paul Goma, scriitorul-simbol al disidentei românesti.
Omisiuni ce se trag, presupune Monica Lovinescu, si probabil are dreptate într-o buna masura, "din aceeasi dorinta - sau obsesie - de a nu se pune rau cu autoritatile din România, spre a continua sa fie publicat".
Dincolo însa de plauzibila si, în fond, neînsemnata slabiciune a lui Mircea Eliade de a dori sa fie publicat în tara lui de origine se afla frica. Marea frica. Spaima nedefinita de orice, nu numai de o banala interdictie. Si-apoi, Mircea Eliade era departe de a fi un rasfatat al autoritatilor de la Bucuresti, el era mai degraba un autor martirizat de cenzura. O însemnare din aceeasi epoca, facuta la 29 martie 1982, în Jurnalul lui Victor Felea spune mult despre veritabilul lui statut în România ultimelor doua decenii de comunism: "Cu putin timp în urma ni s-a transmis o dispozitie: sa nu se mai publice nimic de si despre Mircea Eliade, sa nu i se mai pomeneasca numele în reviste. Noi, în Tribuna, am apucat sa publicam vreo doua trei articole menite sa «prefateze» o sarbatorire mai atenta a celor 75 de ani de viata ai sai. N-am mai apucat sa-i dedicam numarul special preconizat.
Revistele lunare au avut si mai putine sanse: au fost prinse asupra faptului, adica gata pregatite sa-l omagieze pe acest mare român. Li s-au scos deci din pagini toate grupajele de articole ce-i fusesera dedicate precum si orice referinta la numele lui".
Daca Mircea Eliade, exilatul celebru, se temea sa-si faca publice relatiile stranse cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, ori sa-l mentioneze pe Paul Goma, cu alte cuvinte se ferea sa apara ca fiind apropiat sau "prea apropiat" de exilul anticomunist militant simbolizat de cei trei si de micul lor grup, cu atat mai importanta apare, prin contrast, cooperarea cu acestia a unui considerabil numar de scriitori si intelectuali din România. O colaborare secreta, clandestina, însa intensa, de mari proportii si durabila în timp. Iar Mircea Eliade nu era singurul exilat reticent fata de actiunile îndreptate direct împotriva regimului de la Bucuresti, dimpotriva, cei care se tineau la distanta formau majoritatea.
Sensul vizitelor si întalnirilor consemnate de Monica Lovinescu în Jurnalul sau era, si asa avea sa fie pana la sfîrsitul lui decembrie 1989, ducerea în comun, de oameni aflati de o parte si alta a "cortinei de fier", a unei neîncetate campanii contra puterii comuniste din România.
Un mic grup la Paris, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihnea Berindei, Paul Goma, Marie-France Ionesco, Alain Paruit, Sanda Stolojan, Rodica Iulian, Serban Cristovici si alti cativa, iar de partea cealalta un neîntrerupt flux din România, vizitatori care îi cauta, îi întalnesc ori reîntalnesc pe cei care sunt sufletul acestei actiuni. "Curioasa impresia din ce în ce mai staruitoare - noteaza Monica Lovinescu la 24 septembrie 1982 - ca ma înteleg mai bine cu cei din tara, sau veniti recent, decat cu cei de aici, din vechiul exil".
Va fi fost "curioasa" impresia, însa corespundea unei realitati a acelui timp. Anii ’70 si ’80 sunt anii unei istorice apropieri, mai mult, ai unei istorice solidarizari între exilul intelectual militant si scriitori si intelectuali din tara. "Cortina de fier" nu disparuse si nimeni nu-i prevedea apropiata prabusire, dar fusese ireversibil strapunsa. Jurnalul tinut de Monica Lovinescu si publicat acum permite, pentru prima data, reconstituirea corecta a unei îndelungate confruntari castigate chiar înainte de rasturnarea din decembrie 1989.
Frontul comun
O fraternitate a luptei duse în comun îi uneste pe Monica Lovinescu si vizitatorii ei din România, mai mult chiar decat sensurile marii confruntari planetare în care aceasta lupta e doar un episod. Nu numai afinitatile ori divergentele intelectuale si literare sunt trecute în plan secundar, ci si cele ideologice si politice. Una dintre marile revelatii ale Jurnalului consta în imposibilitatea de a se preciza identitatea politica a mai tuturor personajelor sale, cu exceptia autoarei si a lui Virgil Ierunca. Ei doi sunt, fara dubiu, si net anti-comunisti, si net anti-stanga. Se definesc însa ca atare aproape exclusiv prin raportari la spatiul politic francez. Reflectiile si observatiile despre presedintele socialist François Mitterrand, despre guvernarea socialista, despre diversii lideri socialisti se remarca printr-un radicalism împins adesea pana la cruzime ("nu stiu ce injurie i s-ar potrivi mai bine", noteaza Monica Lovinescu la un moment dat despre Mitterrand); în schimb, cand opozitia de dreapta castiga detasat alegerile municipale din Paris, evenimentul este consemnat cu vizibila satisfactie - "Votam si pentru prima oara castigam. Iese la primul tur lista lui Chirac si scapam de primarul comunist pe care-l avem de cand stam aici. (…) si în restul Frantei opozitia devine majoritara. Probabil fara urmari, dar reconfortant".
Atitudinea anti-stanga, constanta si virulenta, nu altereaza însa judecata asupra evenimentelor. Monica Lovinescu îl "detesta" pe François Mitterrand, dar noteaza cu onestitate fiecare situatie în care presedintele socialist francez ia pozitie împotriva regimului de la Bucuresti, împotriva politicii sovietice ori în favoarea disidentilor. Chiar daca nu-si poate stapani uluirea, cum se întampla cu ocazia unei vizite facute de Mitterrand la Moscova. "Surpriza incredibila", exclama Monica Lovinescu, "Mitterrand în cursul convorbirilor cu Cernenko a vorbit si despre Saharov, si despre Afganistan, si despre necesitatea Pershingurilor", el fiind "primul sef de stat occidental care o face!". Surpriza sau, poate, neîntelegere a finei politici duse de florentinul, cum i s-a spus, presedinte francez, mare iubitor de literatura si de scriitori, în treacat fie reamintit.
Nimic nu este însa clar în privinta sensibilitatilor si a atitudinilor politice ale vizitatorilor din România - nu exista, în Jurnal, consemnari ale opiniilor acestora despre politica internationala, despre confruntarea dintre cele doua blocuri, despre dreapta si stanga, despre pluralism, democratie, partide politice s.a.m.d. Nici chiar istoria mai îndepartata a României, de dinainte de comunism, nu este evocata, singurul moment semnificativ în acest plan este cel cand Monica Lovinescu vede, la 3 iulie 1983, numarul din iunie 1940 al Revistei Fundatiilor Regale, închinat împlinirii a zece ani de la venirea lui Carol al II-lea pe tron - un numar "omagial", perfect compatibil cu "numerele omagiale" dedicate trei decenii mai tîrziu, la ordin însa, lui Ceausescu. "Raman uimita: deci plecaciunea la Curte, cu osanale si epitete umflate peste masura - e o traditie. O stiam, dar nu citisem textele.
E înfiorator" - noteaza, siderata, Monica Lovinescu. Traditia era totusi relativ recenta, se constituise în anii ’30 si era produsul unei anume evolutii politice, departe de a fi fost idilica. Trei numere mai tarziu, în septembrie 1940, Revista Fundatiilor Regale se deschidea cu un editorial de Nichifor Crainic unde se puteau citi asemenea elucubratii fioroase despre noua misiune a creatorilor: "conceptia unica si totalitara a vietii de stat, fundamentata în nationalismul biruitor, constituie un climat prielnic, ca nici unul altul, fuziunii sufletesti a insului plasmuitor cu idealul statului românesc. Viata publica se va desfasura în regimul autoritar, în care, precum se stie, individualul se randuieste ca o molecula în unitatea colectiva". Existasera si atunci mai multe Românii, inclusiv intelectuale si literare, coexistand paralel, uneori ignorandu-se ori dispretuindu-se tacit (o subtila analiza a acestei stari a facut Cornel Ungureanu în capitolul despre Constantin Virgil Gheorghiu din La Vest de Eden, vol. II, ed. Amarcord, 2000, carte despre exil si exilati). Si se poate reflecta daca, spre exemplu, pentru Monica Lovinescu si pentru Marin Preda, colegi de generatie biologica, va fi existat, pana în 1947, anul plecarii în exil a autoarei Jurnalului, o aceeasi unica Românie…
* Monica Lovinescu – Jurnal, 1981-1984, Editura Humanitas, 2002
