Pe aceeași temă
Erika Fatland este versiunea norvegiană a lui Sylvain Tesson, dar aerul nordic îi impune o rezervă față de lumea postsovietică, ce-i lipsește lui Tesson. Fatland este specializată tocmai în această lume, despre care a scris mai multe cărți. Vorbește limba rusă. În Granița descrie lungul său itinerariu de-a lungul celor mai bine de 20.000 de kilometri cât are granița Rusiei. În Sovietistan relatează o călătorie care s-a derulat timp de mai bine de cinci luni în stanurile din Asia Centrală. Iar pentru această aventură a avut nevoie de o finanțare generoasă (ne închipuim cât trebuie să fi costat numai biletele de avion), pe care a obținut-o de la Free World și Asociația Norvegiană a Scriitorilor de Non-ficțiune și Traducătorilor.
Autoarea își începe traseul în Turkmenistan, una dintre cele mai izolate si impenetrabile țări din lume, la mică distanță de Coreea de Nord. Relatarea celor trei săptămâni pe care autoarea le-a petrecut în această mare țară deșertică este captivantă. Să nu uităm că mulți români au muncit înainte de 1989, dar și după în industria de exploatare a gazelor pe care se bazează, de altfel, întreaga economie a acestui stat cu numai 5 milioane de locuitori. Care vorbesc o limbă turcică, apropiată de turca de astăzi. Turkmenia este o dictatură cruntă încă de când și-a obținut independența, mai degrabă pentru că s-a dezintegrat Uniunea Sovietică decât pentru că au fost doritori de independență. Țara a fost condusă cu o mână de fier de fostul secretar al Partidului Comunist, filiala turkmenă, un anume Niiazov, a cărui paranoia a depășit-o pe cea a lui Stalin (figura lui domina toate orașele), iar din 2006, când, uimitor, Niiazov a murit, de fostul lui ministru al sănătății, un fost medic dentist, președintele Berdîmunhamedov. Care, în mod logic, și-a început cariera de dictator dând la o parte sau estompând statuile predecesorului său. Turkmenii, fiind fiii și fiicele stepelor, adoră caii. Simpatic este că reporterul norvegian a asistat la un concurs hipic la care a luat parte și președintele-dictator, mare amator de cai, dotat cu premii în valoare de 11 milioane de dolari. În mod logic, Berdîmunhamedov a câștigat detașat, însă când a trecut linia de sosire, s-a ridicat din șa, pentru a saluta mulțimea în delir. Armăsarul s-a speriat, puțin conștient de importanța zeității care-l călărea și s-a cabrat, aruncându-l pe președinte cu nasul direct în nisip. Audiența turkmenă a rămas împietrită, nimeni neștiind cum să se comporte, dacă să se bucure sau să înceapă să-și smulgă hainele de durere. Berdîmunhamedov și-a revenit, reluându-și misiunea istorică, pe viață.
Kazahstanul i se pare o țară mult mai relaxată, căci șoferii de taxi își criticau președintele fără teamă. În primul oraș mai important a dat chiar peste un mall de tip occidental, cu tot feluri de mărfuri și chiar cu bancomate funcționale și internet. A vizitat și Karaganda, oraș din Kazahstan care a fost centrul unuia dintre cele mai mari complexe de lagăre din cadrul Gulagului sovietic, având suprafața echivalentă cu a Kuweitului de azi, pe unde au trecut de-a lungul anilor terorii lui Stalin peste 800.000 de oameni, inclusiv numeroși români1. În actualul Kazahstan încă ar mai trăi reprezentanții a 100 de naționalități, descendenții popoarelor pe care Stalin le-a deportat și care nu au mai avut cum sau nu au mai vrut să se întoarcă în locurile lor de baștină. Cel de-al treilea stan vizitat de ziarista norvegină a fost Tadjikistan, cea mai săracă fostă republică sovietică și pentru că 90% din teritoriul acestei țări este alcătuit din munți înalți și chiar foarte înalți (Munții Pamir ajung și la 7.500 de metri). Doar 7% din terenuri pot fi cultivate în această țară cu opt milioane și jumătate de locuitori, care depinde de ajutoarele alimentare ale organizațiilor umanitare. Avem impresia că toate aceste țări necunoscute sunt locuite de descendenți ai triburilor mongole sau turcice, dar tadjicii sunt descendenții perșilor, vorbind o limbă înrudită cu farsi. În perioada 1929-1961, capitala Dușanbe a purtat cu multă mândrie denumirea de Stalinabad. Ca în mai toate stanurile, și Tadjikistan este condus cu o mână de fier de un dictator local, Rahmon, care provine tot din fosta ierarhie nomenclaturistă de rang înalt din Uniunea Sovietică. Țara este săracă și pentru că nu are resurse naturale.
Kîrgîzstan, cea de-a patra țară central-asiatică prezentată, este unică în zonă, pentru că încearcă să nu fie o dictatură cruntă precum celelalte, kîrgîzii reușind performanța să înlăture de la putere doi președinți cu apucături dictatoriale. Capitala statului este orașul Bișkek (fostul Frunze din perioada sovietică, după numele unui lider comunist). Kîrgîzstanul este locuit de numai 5,7 milioane de oameni, iar autoarea norvegiană a fost uimită: „nu atât libertatea e ușor de observat, ci lipsa fricii. Oamenii nu coboară vocea când critică autoritățile. Nu se uită în jur speriați dacă fac un comentariu degajat referitor la guvern. Oamenii râd de politicieni, chiar și de președinte”. Granițele din aceste spații uriașe au fost trasate de Stalin, iar principiul etnic nu a contat neapărat, mari grupuri minoritare rămânând în republicile vecine. Doar rușii au părăsit masiv stanurile. Granițele erau administrative (cum s-a întâmplat și în Iugoslavia lui Tito), iar inițial acest fapt nu conta în contextul sovietic. După câștigarea independenței, aceste realități au început să afecteze noile state2 și să fie motive de dispută. Incidente violente au avut loc între uzbeci, care sunt minoritari în Kîrgîzstan, dar mai bogați, și kîrgîzi, foștii nomazi și autohtoni dominanți încă din 1990 (aplanate cu forța de tancurile Armatei Roșii trimise de Gorbaciov să restabilească liniștea), dar și în 2010. Și care au făcut sute de morți. În Kîrgîzstan, Erika Fatland a vizitat și un mic sat unde încă trăiau urmașii germanilor de pe Volga, deportați de Stalin la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.
Marea majoritate a germanilor de pe Volga au preferat să emigreze imediat după 1990 în Germania, dar precum a fost cazul și al unor sași sau șvabi din România, nu au putut să se adapteze în avansata civilizație germană contemporană, ei venind dintr-un mediu rural neschimbat de sute de ani și s-au întors în satele lor. În Kîrgîzstan încă ar trăi 30.000 de tătari din Crimeea, deportați în 1944 de Stalin.
Ultima republică central-asiatică prin care a trecut Fatland a fost Uzbekistanul, condus până recent de dictatorul Karimov (care a murit în 2016, fiind înlocuit de Mirzioiev, fostul său premier). Uzbekistanul este și cea mai populată țară din cele cinci, având aproape 30 de milioane de locuitori, capitala, Tașkent, cu două milioane de locuitori, fiind cel mai mare oraș din cele cinci foste republici sovietice. Tașkent este un alt oraș cu o arhitectură comunistă masivă, care nouă, românilor, ni s-ar părea foarte familiar. În 2013, reportera norvegiană a fost uimită de inflația galopantă din țară (schimbând 300 de dolari a primit o pungă cu 840.000 de somi, moneda locală). În Uzbekistan se află miticele orașe Hiva (capitala unui hanat), Samarkand (capitală de emirat medieval) și Buhara, pe care le-a vizitat. Se pare că o bună parte din moștenirea arhitecturală medievală a supraviețuit urgiei bolșevice, făcând parte din oferta turistică locală. Chiar dacă nu are rezervele de gaze ale Turkmenistanului, gaze și petrol ale Kazahstanului, Uzbekistanul nu stă rău la acest domeniu. Din nefericire, banii rezultați se scurg mai degrabă către conturile apropiaților dictatorului local decât în proiecte de infrastructură (iar acestea, când sunt făcute, sunt mai degrabă expresia paranoiei regimurilor de a arăta lumii grandoare - de genul uriașelor palate prezidențiale, uriașelor sedii ale unor biblioteci naționale din care lipsesc cărțile, uriașelor stadioane etc.)
Perspectivele acestor state nu sunt deloc grozave. „Statele postsovietice din Asia Centrală au o mulțime de probleme. Pe lângă lipsa democrației, economiile celor mai multe o duc greu. Autoritățile sovietice nu au investit în industria din regiune, alegând, în schimb, să folosească aceste țări drept surse de produse. Cu doar câteva excepții, regimurile corupte actuale nu au reușit să-și scoată țările din mocirlă, iar multe dintre ele sunt dependente de Rusia”. România întreține relații diplomatice cu toate cele cinci stanuri, stabilite în perioada 1992-1995. În toate aceste capitale central-asiatice se află și ambasade ale României, iar toate cele cinci stanuri au misiuni diplomatice (de care nu a auzit nimeni) la București. Relații economice mai strânse avem cu Kazahstanul în urma tranzacțiilor efectuate de fostul om de afaceri Dinu Patriciu. De asemenea, la Karaganda se află și un monument dedicat militarilor români luați prizonieri de sovietici care au murit în Gulag (ar fi 900), inaugurat, paradoxal, în 2003 de președintele Ion Iliescu. În 2012 a fost inaugurat un alt monument dedicat deportaților de origine basarabeană și bucovineană care au ajuns și au murit în Karlag. Mai aflăm de Kazahstan doar atunci când un jucător de fotbal român se rătăcește prin zonă. Iar la întoarcere, fiind, vai nouă!, selecționat în lipsă de altceva, ia apărarea campionatului kazah de fotbal - „Să știți că nu e chiar atât de slab cum se crede!”. Normal. //
1. Vezi și Spassk 99. O istorie a prizonierilor de război români din Kazahstan în documente, Nurlan Dulatbekov, Octavian Ţîcu, Silviu Miloiu, Editura Eikon, Bucureşti, 2016 – 601 pagini.
2. Stalin și să fi vrut nu ar fi putut trasa granițe care să cuprindă numai kazahi sau tadjici, având în vedere amestecul istoric al diverselor grupuri etnice.
Erika Fatland
Sovietstan. O călătorie prin Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrgîzstan și Uzbekistan
Traducere: Irina-Marina Bortoi
Editura Paralela 45, București, 2020, 464 de pagini
