Revizorul*

Din partea Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste
"Un mare numar de spectatori s-au adresat Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste exprimand protestul si nemultumirea fata de modul cum a fost pusa in scena, la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, piesa Revizorul de N.V. Gogol. Montarea si adaptarea piesei denatureaza opera marelui dramaturg, atitudine incompatibila cu rolul teatrului romanesc - tribuna a prezentarii autentice a valorilor culturii nationale si universale.
Biroul Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste a hotarat suspendarea spectacolului si interzicerea de a fi reprezentat pe vreo alta scena din tara intr-o asemenea adaptare si va lua masuri pentru ca astfel de manifestari sa nu mai aiba loc in viata culturala din Romania."

(Scinteia, 30 septembrie 1972) Marturisiri finale

Prabusit în pat, cu mainile rasucite la spate, ca prinse in catuse, cu spatele întors lumii, cu nasul înfundat în perete (ia uite domnule, exact ca Gogol, carevasazica!) refuz orice negociere. Toma Caragiu, Liviu si Clody încearca sa-mi potoleasca delirul refuzului, sa ma convinga sa accept o întalnire cu cenzorii.

- Haide, Pinti, ce-o sa fie, cateva fleacuri acolo! Nu e pacat de spectacol, uite a adus Liviu niste savarine, sa ne relaxam putin! Haide, ba, sa bem o vodca (evident Toma)! Trebuie sa fim mai smecheri decat ei, trebuie sa-i trombonim (tot Toma)!
Tac. Daca nu ma misc de-aici sunt salvat. Daca beau o vodca sunt pierdut. Cum o sa ma misc de-aici, trebuie sa fiu tampit, cand asta e pozitia foetala a refuzului metafizic de colaborare la Gogol. Mi se face somn. Tacere. Se aude clinchetul linguritei pe farfurie. Cineva nu a rezistat si mananca o savarina.

Pe acest zgomot se face enchainé-ul flash-backului... Aveam 6 ani, era prima mea "mise en scène", actorii, copiii din blocul unde locuiam, recuzita ca si conceptia îmi apartineau, ale mele tacamurile, farfuriile, icoana, lumanarile, - iubeam de-atunci acest efect - trebuia sa bata gongul primului meu spectacol.
Un polonic (al meu) trebuia sa bata deci în tava (care-mi apartinea) cand, cel mai batran din distributie care avea deja 10 ani, un actor sfarsit, un dobitoc manierist, exact înaintea baterii gongului, îmi comunica ca nu mai fac parte din distributie si sa fac bine sa dispar pe la bucatarie si de-acolo afara.
O revolta actoriceasca în fruntea careia el se instalase hotarase eliminarea dictatorului, adica a mea.
Secundele erau numarate, decizia mea trebuia sa aibe maretie. Simtindu-mi sovaiala, batu gongul ranjind.
Atunci m-am azvarlit în patul de pe scena si m-am înclestat de arcurile lui. Toti cei care ma negau au încercat sa ma dezlipeasca de pat, dar eram bine sudat.

Nu puteau începe spectacolul, am fost pocnit în cap cu tava (mea), eu i-am muscat, ei mi-au rasucit urechile, totul în soapta strivita, ca o bataie într-un dulap, degeaba, pana la urma îndarjirea mea cretina a triumfat, spectacolul a fost anulat.
In interviul lui Ogasanu despre refuzul meu de a colabora: "Pintilie a suferit îngrozitor, se simtea inutil, golit, voia cu adevarat sa-si dea foc, dar n-a vrut sa cedeze nimic la observatii, nu si-a mutilat opera"...
E un portret foarte flatant pentru care îi multumesc tarziu, altul mai frumos decat acest diptic Palach-Pintilie nu mai pup eu tot restul vietii, dar e inexact, mai precis incomplet.
"Pintilie a suferit îngrozitor". Stiti cand am suferit eu îngrozitor? Cand am tranzactionat cu puterea si mi-am porcait spectacolele, cand am înecat în closet copilul ala genial, înaripat, care era Prostii sub clar de luna (sau cand de bunavoie si nesilit de nimeni am produs - în deplina libertate - fara nici un alibi, vreo tampenie monumentala).

Resping aceasta varianta melodramatica si eroica, adoptata cu multa simpatie chiar de stabi, carora în secret le placuse nu atat spectacolul cum credeau ei, cat fiorul masturbarii dizidente si care se înduiosau de varianta (flatanta, repet) a suferintei lui Pintilie care voia sa-si dea foc.
Nici o suferinta domnilor. O stare de exaltare, îmbatatoare, paranoica chiar, simtind ca varful degetului meu mic tine în cumpana echilibrul unui stat politist, care mult prea îndatorat imaginii sale liberale, era neputincios sa se razbune.
E monstruos ce spun? Spectacolul Revizorul nu l-a interzis cenzura, ci artistul paranoic, copilul debil, obstinat dar, cel putin pentru scurta vreme, clarvazator.

Descoperirea mea era ca întelesesem ca un artist poate interzice operei sale sa supravietuiasca mutilata si castrata, pur si simplu, daca descopera un anume mecanism. Mecanismul era urmatorul. Cenzura este neputincioasa daca un artist o avertizeaza ca simpla atingere a operei o maculeaza si o distruge (Don't touch it!). Aceasta maculare distrugatoare savarsindu-se însa, opera redobandeste instantaneu o noua viata, imacularea originara, de neatins de aceasta data, o dimensiune perena si legendara.
Ce exemplu mai ilustru decat... Revizorul lui Meyerhold, ca sa nu cautam prea departe.

Gloria bubuitoare a artei sovietice a fost asigurata de travaliul urias si obscur al cenzurei. De ce sa-mi dau foc? Mai ales atata vreme cat Gulagul este provizoriu suspendat? (O, sarmanul Meyerhold!) Am incendiat opera si i-am asigurat imaculare si celebritate. Inaintea incendierii am dat însa o sansa puterii. Sa mai spuna cineva ca nu eram paranoic.
Am declarat greva foamei. Fireste ca n-as fi trisat. As fi executat-o riguros pana la capat daca trebuia. Voiam doar, dar asta ma obseda într-adevar, sa se mai joace un singur spectacol, dar unul desavarsit, care atins de gratie sa-si depaseasca toate imperfectiunile artistice care înca ma chinuiau. (Aceasta era adevarata mea suferinta.)
A fost cea mai scurta greva a foamei din istorie. S-a întamplat atunci un lucru halucinant.
Dupa numai 2 (doua) ore de la declansarea grevei, statul politist a acordat spectacolului, în modul cel mai mizerabil si las si previzibil, de fapt, dreptul de-a se mai juca înca odata, exact atat cat trebuia, ultima sansa de perfectiune.

Statul înfricosat si fascinat de provocare, abandona pentru cateva ore prerogativele lui politiste si într-un mod paradoxal si disperat sprijinea ca beat acest efort general de imaculare, de tentativa de zbor, el oferea artistului - ultima sansa de perfectiune.
Exista astfel de momente enigmatice de unanimitate absoluta, de delir colectiv, (în sport exista cel mai adesea sau în carnaval) cand participarea nu e fisurata de nici o opinie separata. (Da, exact asta era. O stare carnavalesca, cand timpul e suspendat si exista o scurta permisiune de-a exista dupa legile unei lumi rasturnate (le monde a l'envers).
A fost un adevarat delir, era al treilea spectacol, numarul meu providential (nici un spectacol sa nu depaseasca trei reprezentatii! - asa cum însusi partidul iata, o voia - alta confraternitate carnavalesca).

Fericiti erau pana si securistii disimulati în figuratia spectacolului (mai ciupisera si ei din rolurile mici). Traiau cu ochii în lacrimi delirul carnavalesc colectiv.
De fapt, ce se sarbatorea acolo? Ce se aplauda? Se aplauda încapatanarea vizionara a unui copil idiot, care într-o tara militarizata fixa pentru cateva ore o alta regula a jocului, regula carnavalului. Cateva ore de anarhie (bine controlate) de care poate ca era chiar nevoie ca o sangerare care echilibreaza presiunea sangelui.
A doua zi, în mod firesc, spectacolul a fost interzis, carnavalul se terminase.
Am fost convocat la CC unde Dumitru Ghise îmi comunica decizia oficiala de interzicere. Si adauga:

- Si sa stiti, tovarase Pintilie, ca nu veti mai lucra niciodata în campul artistic ideologic cata vreme nu va veti modifica conceptia despre lume si univers!
- Si ce i-ai raspuns? m-a întrebat Toma, seara cand m-am dus la teatru sa-l vad. Era prima fiinta careia îi comunicam decizia de interzicere.
- Cum sa-mi schimb conceptia, de-abia mi-am format-o - i-am raspuns eu cu aceeasi trufie de copil idiot.
Ma uit la Toma. Toma zambeste indescifrabil. Imi amintesc o întrebare pusa lui Ogasanu în interviu.
- Concentrarea asta fara respiro nu era istovitoare? Urmarind spectacolul, aveam cateodata senzatia ca unul sau altul dintre actori, în special Toma Caragiu, e gata sa explodeze, în sensul propriu al cuvantului.
Ma uit din nou la Toma care continua sa zambeasca, dar e un zambet ciudat, amneziac.
Confirm fara nici o sovaiala. Daca Toma ar fi continuat sa joace asa cum a jucat la al treilea spectacol, la ultimul ar fi explodat pe scena. El putea supravietui numai daca trisa - si ar fi trisat fara îndoiala numai ca sa supravietuiasca. Partidul si cenzura rezolvasera aceasta dilema existentiala.

Am pastrat acest secret amandoi pana în ziua în care întors de la Paris, dupa premiera cu Jacques ou la soumission l-am cautat cu un soi de urgenta patetica peste tot. Voiam sa-i comunic imediat proiectul revansei noastre: rolul Pampon din De ce trag clopotele, Mitica?. Nu l-am gasit. Nu-i nimic, încerc diseara! m-am consolat eu. Seara nu i-am mai dat telefon. Era seara lui 4 martie 1977.
Peste 15 ani mi s-a propus din nou sa pun în scena Revizorul. Eram în America, puneam Tartuffe în scena la Gouthrie Theatre, la Liviu, cand am primit invitatia lui Antoine Vittez, proaspat numit director la Comedia Franceza.
"Antoine era nemultumit de propriul sau spectacol din tinerete de la Yvry si moare de curiozitate sa vada cum îl faci tu, cum l-ai facut tu odinioara, de-aia te cheama" - mi-a spus Bita Banu, cu tonul sau ironic si ludic binecunoscut.
Am acceptat. Mi-am reluat notele.
"Le diable versatile qui ventriloque par la voix de Hlestakov..."
M-am reîntalnit cu femeia de cauciuc - pe care o eliminasem (sau uitasem) în spectacolul de la Bulandra. De ce am uitat-o? Nu mai tineam minte. Nu mai tineam minte nimic din spectacol. Adica tineam minte totul, dar uitasem necesitatea.

Tant pis pour Vittez! Nu puteam sa reconstitui spectacolul numai pentru a-i satisface marea lui curiozitate. Trebuia un alt spectacol hranit de o alta necesitate.
Am început voiajul mental al unui alt spectacol. În spectacolul de la Bucuresti, Toma era gol pana la brau, se spala si o stropea pe doamna Maurer, plasata în primul rand de fotolii. De aici poate ca a pornit totul.
Acum i-am dezbracat pe toti notabilii si i-am bagat pe toti în sauna. Inotau asfixiati prin aburi.
La sfarsit ningea peste ei, tone de zapada se revarsau, erau cu totii îngropati în zapada. Din nou suna triumfal uvertura lui Ceaikovski 1812. Peretele din fund exploda, spintecat de botul crucisatorului Aurora, care luneca lent spre sala, spre public. Vittez ma privea uimit, ranjeam pentru ca stiam prea limpede sursa perplexitatii sale. Era noua înfatisare a diavolului pe care o propuneam.
Brusc moare Vittez. Hotarasc suspendarea proiectului. Dar am contract semnat cu Comedia Franceza. Reiau deci: "Le diable versatile qui ventriloque par la voix de Hlestakov..."
Si totusi Vittez a murit! - ma-nfurii eu. Sensul spectacolului era angajarea unui dialog cu Vittez. O polemica imaginara nu are nici un sens. Absolut nici un sens. Nici o necesitate. Renunt din nou la spectacol. Dar am contract semnat cu Comedia Franceza. E adevarat ca sunt total epuizat dupa executarea în timp record a montajului la Balanta. (Dar daca traia Vittez...) Ma blindez pentru orice eventualitate cu un certificat medical si informez Comedia Franceza despre starea precara a sanatatii mele (mai putin despre motivatiile metafizice). Vreau, trebuie sa abandonez proiectul. Jaques Lassalle, noul director (ne antipatizam reciproc, deschis) e nebun de furie. Declanseaza proces. Situatie penibila, stanjenitoare. Nu cedez. Copilul idiot se trezeste din somn. Care e situatia? Pai uite, aveti proces cu Comedia Franceza! Cu astia nu te joci, nu e ca cu Ceausescu...

Castig procesul. E limpede ca asa era scris. Al treilea spectacol, cel desavarsit, atins de gratie, trebuia sa fie - asa era scris, sortit - ultimul meu spectacol cu Revizorul în aceasta viata, ultimul meu spectacol de teatru în România. Eram eu blindat cu certificat medical dar, de fapt, mi-era frica sa ma mai ating vreodata de el.
La al treilea spectacol s-a petrecut un eveniment ceresc. A descins, strecurandu-se ca o umbra, Emil Botta. La sfarsitul spectacolului s-a dus la Toma Caragiu si i-a sarutat mana.
A doua zi am primit o scrisoare de la Emil Botta. Ma voi chinui multa vreme, daca trebuia sau nu trebuia sa o dezvalui. În aceste clipe cand îndoiala mea despre rostul cartii este de-a dreptul insuportabila, simt nevoia - daca sentimentul lui despre fragila mea persoana, macar cateva clipe a fost acesta - sa-l împartasesc.
Viata mea capata provizoriu un rost.

"Lucian,
iarta-mi scrisul, primeste gandul doar. Si gandul e limpede ca lacrima, totusi lacrima.
In istoria tarii noastre iubite, vei fi între Eminescu si Luchian. Mistuit ca si Ei de o flacara sfanta, bantuit ca si Ei, de haita Ingerilor, cu a lor sublima ferocitate.
Ma închin,
Emil Botta, 20 IX 1972"

* Fragment din jurnalul unui spectacol interzis, volumul bricabrac, carte in curs de aparitie la Editura Humanitas.