Romanul Brașovului

Simona Antonescu este o scriitoare deja foarte cunoscută pentru romanele sale de inspirație istorică, un gen părăsit după 1989 și nereluat în mod clar de altcineva. Apărute la Editura Polirom, cărțile sale sunt bine documentate și rămân ficționale, pentru că imaginația autoarei construiește abundent, plecând de la figuri și evenimente istorice reale. În afară de Fotograful Curții Regale (2015), trecând prin Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), Ultima Cruciadă (2019), Chiajna din Casa Mușatinilor (2023) și Coborârea în cetate (2026), Simona Antonescu a scris și un roman modern, În umbra ei (2021), o biografie a Otiliei Cazimir și una a Mariei Tănase, cât și o serie întreagă de cărți istorice pentru copii, care le au ca personaje principale pe Decebal, Iancu de Hunedoara, Menumorut, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Regina Maria sau Regele Mihai I.

În cel mai recent roman al său, Coborârea în cetate (Polirom, 2025), acțiunea se petrece în Brașov, în perioada 1599–1600, când Mihai Viteazul, pe atunci Domn al Țării Românești, încearcă să reunească cele trei principate române și reușește parțial pentru foarte puțin timp. Mihai Vodă apare o singură dată în roman și e mai degrabă meditativ. Mai mult se vorbește despre el și despre eforturile sale de a realiza o unire care nu avea cum să reziste în fața Habsburgilor, a Imperiului Otoman și a polonezilor, care dominau, fiecare, câte un principat român.

De fapt, ceea ce dă titlul romanului este un obicei care există în Cetatea Brașovului de dinainte de Mihai Viteazul. Protagoniștii sunt „junii Brașovului”, o frăție care are ritualuri specifice (de exemplu, proba sihăstriei, trei zile de post și lipsă de somn), juni care de Paști coboară pe cai, șapte grupuri, și sunt admirați de populația Cetății. Obiceiul există și în zilele noastre, chiar dacă nu se mai suprapune cu Paștele și se desfășoară puțin altfel: junii primesc cheia simbolică a Cetății de la însuși primarul orașului. Semnificația ancestrală este însă de a sărbători astfel venirea primăverii și a renașterii naturii.

Așa cum istoricii contemporani ne-au obișnuit deja, reînvierea unei epoci trecute se face tot mai mult prin intermediul unor descrieri nu atât a figurilor mari istorice și a marilor bătălii de pe câmpuri de luptă, cât prin descrierea cotidianului oamenilor simpli de atunci.

Este ceea ce face și Simona Antonescu în romanul Coborârea în cetate. Se documentează temeinic, astfel încât pentru înțelegerea unor cuvinte din epocă cititorul va trebui să apeleze la glosarul de la finalul textului, apoi să își imagineze viața unei comunități. Și nu întâmplător, pentru că personajul principal al romanului nu e un ins, ci o colectivitate.

Pornind de la vătaful Gruia, flăcău „tomnatec”(adică până în 30 de ani!), legăturile personajelor, unele cu altele, se țes ușor: orfan de mamă, Gruia e crescut de bunici (moșul și moșica), pentru că așa a vrut el, iar tatăl lui, Simion, recăsătorit cu Zada, are alți fii, pe Neacșu și Grama, negustori, și niște fiice care însă au murit toate la vârstă fragedă. Relațiile sunt foarte bune în această familie „recompusă”.

Bursuc morarul are și el trei fete – Ana, Păuna și Dămiana –, fete de măritat pe care le ține din scurt. De remarcat că felul în care funcționa comunitatea brașoveană este înfățișat prin prisma ocupațiilor personajelor, a cutumelor și a superstițiilor lor. Fetele de măritat din cetate se duc „la vâltoare”, unde spală rufe, dar astfel sunt și cunoscute de tinerii care voiau să se însoare. Totul, sub privirile serioase ale unor femei bătrâne.

Moșica, bunica lui Gruia, ajunsă bolnavă, trage să moară, dar în ultimă instanță „se întoarce” și rămâne o vreme într-o stare intermediară, între cele două lumi, între viață și moarte, ceea ce îi conferă niște daruri speciale: devine vizionară. Îi spune nepotului că „la vâltoare” își va găsi viitoarea nevastă. Acesta se duce acolo și o alege pe Ana, dar când merge să o pețească de la tatăl ei, Simion, o vede pe Dămiana și rămâne fascinat în fața ei. Așa că nu o cere explicit pe Ana, iar Simion știe un singur lucru: Ana trebuie măritată prima. O neînțelegere care se va rezolva, dar nu ușor.

Zada e și ea posesoarea unui har, acela de a tămădui boli prin plantele pe care le culege noaptea din pădure și pe care le prelucrează cum numai ea știe.

Dacă notarul Herman este un stâlp al societății, frații negustori Neacșu și Grama aduc și vești din locurile de unde se întorc, un fel de ziariști avant la lettre!

Mitruț e alt personaj care, în urma asediului Porții Ecaterina de către juni, va deveni matur, încrezător în el însuși și trimis cu misiune. El e prieten bun cu Karl, care trebuie să petreacă trei ani în Europa, ca ucenic, pentru a putea să devină meșter pe picioarele lui în Cetatea Brașovului. Și abia atunci va putea să o pețească și pe Păuna. Oamenii se înțeleg între ei de multe ori și din gesturi, care înseamnă ceva anume și a căror semnificație nu e trădată.

Pe scurt, autoarea înfățișează o comunitate civilizată pentru vremea care se află la granița dintre sec. al XVI-lea și al XVII-lea. O comunitate multiculturală în care există reguli care sunt respectate, de bun-simț, de ordine, de respect reciproc. Este o lume așezată, cu viață tihnită, care funcționează după legi tradiționale (scrise și nescrise) și care e deschisă la visul de unire a tuturor românilor: junii Brașovului se declară de partea lui Mihai Vodă, iar tentativa lor de a pătrunde prin Poarta Ecaterina pentru a le elibera pe Doamna Stanca, soția lui Mihai Vodă, și alte soții ale căpitanilor lui Mihai Vodă, dă ocazia unor scene de luptă descrise cu detalii impresionante: „Junii se adăpostiră din nou în spatele berbecelui și scoaseră silitra și plumbii de la brâu. De data aceasta, străjile înaintară de-a curmezișul, căutând să aibă cale liberă către spatele berbecelui. Când traseră, junii dintr-un capăt al trunchiului căzură secerați”. Cele care îl au ca erou pe Marcu Nebunul sunt foarte expresive: „Lupta cu câte o sabie în fiecare mână și pumnalul între dinți. Fața lui stropită toată de sânge ar fi putut fi fața unui mort, dacă nu ar fi lucit pe ea dinții și ochii plini de vinișoare roșii. (…) Străjerul cu care lupta căzu sub gardul din uluci, iar Marcu Nebunul îl încăleca, înfipse săbiile în pământ de o parte și de alta a vrăjmașului și își încleșta mâinile în jurul gâtului lui, strângând până când oșteanul rămase moale ca una dintre cârpele telalilor. Pumnalul îl avea în continuare în dinți, pe o parte a lamei se oglindea chipul său, pe cealaltă, chipul mortului”.

În Epilog, îl găsim pe Gruia căsătorit, în fine, și așteptând un copil. Pe care îl va moși Zada. Astfel, lumea bine rânduită a Cetății Brașovului își reia cursul.

În descrierile detaliate ale autoarei, simțurile toate ne sunt solicitate: lumea aceasta este văzută, auzită, simțită, mirosită, totul palpită și pare că e actuală, nu de acum peste 400 de ani. Pentru o înțelegere mai bună, autoarea dotează textul cu o hartă a Cetății, cu explicații istorice și cu un glosar.

Coborârea în cetate rămâne un eveniment perpetuu, la propriu: „Pe drumul către Pietrele lui Solomon, în prima zi de Paște, pornise o procesiune numeroasă. Tot satul părea să fi ieșit din Șchei (…) Între Chetre aveau să se facă focuri, să se joace hora junilor, să arunce fiecare buzduganul și să fie aruncați în țol către vulturii din cer, ca semn de bun-venit în ceață...”.

Coborârea în cetate e un roman accesibil tuturor vârstelor, pentru că, asemenea legendelor, spune o poveste captivantă de istorie și fabulație, o poveste, în cele din urmă, despre identitatea românilor.