Romanul ca un strigăt

„Cum poate o femeie mută, de 26 de ani, să vorbească atâta fără să-și tragă sufletul? De unde-i vine această dorință irezistibilă de a povesti totul odată, ca o scamatoare prinsă în flagrant?”

Aube, eroina naratoare a romanului Huriile de Kamel Daoud, nu mai poate vorbi pentru că atunci când avea 5 ani, în 1999, i-a fost tăiat gâtul de către un terorist, în ultima zi a ultimului an al războiului civil din Algeria. Sora ei de 8 ani a fost decapitată, lângă ea, părinții lor, la fel, doar Aube, pe numele ei adevărat L’bia, s-a prefăcut moartă, iar tăietura de la o ureche la alta a fost cusută datorită celei care a găsit-o și o va adopta, Khadija. La 26 de ani, Aube e însărcinată, tatăl copilului a fugit în Spania (îi fusese ucisă toată familia), iar tânăra vrea să avorteze ca să nu aducă pe lume o fiică în lumea atât de potrivnică femeilor, care e regimul de la Alger.

Kamel Daoud a fost tradus în România cu celelalte două romane ale sale, Cazul Meursault, contra-anchetă (2015) și Zabor sau Psalmii (2018), dar nu a avut receptarea critică pe care o merita. În Franța a luat Premiul Goncourt pentru roman de debut în 2015 și Premiul celor cinci continente ale francofoniei, și e tradus deja în 45 de țări. Pentru romanul Huriile, tradus magistral de Irinel Antoniu la Editura Trei, Daoud a luat în 2024 premiul Goncourt și premiul Transfuge. În 2015 l-a ratat pentru un singur vot.

Autorul, născut în 1970, care a debutat mai târziu ca romancier, a fost jurnalist în Oran și s-a remarcat printr-o atitudine curajoasă față de regimul de la Alger: a criticat fundamentalismul islamic, a militat pentru drepturile femeilor și pentru democrație. Un imam a lansat o fatwa pe numele lui, iar jurnalistul a fost nevoit să se deplaseze peste tot cu gardă de corp. Totuși, abia în urmă cu trei ani, s-a exilat în Franța, pentru că apariția Huriilor la Paris l-a plasat în pericol iminent de închisoare în țara natală. A și fost judecat și condamnat, în lipsă, pentru romanul care nici nu există în Algeria. Cu alte cuvinte, Kamel Daoud este nu doar scriitor și jurnalist, ci și erou, deși el refuză termenul. Și-a pus viața în pericol, și pe a familiei sale, în virtutea idealului de libertate. Și de justiție, pentru că acest roman recent, Huriile, aduce în discuție războiul civil dintre 1992 și 2000 din Algeria, război soldat cu 200.000 de victime, conform învingătorilor, și cu 500.000, conform învinșilor. Teroriștii islamiști au primit imunitate la nivel oficial în 1999, pentru ca în 2005 să aibă loc un referendum pentru „pace și reconciliere națională”, la inițiativa președintelui Bouteflika. Nimeni nu a fost adus în justiție. Mai mult, s-a interzis de atunci pomenirea atrocităților comise între 1992 și 1999. Foștii „tăietori de capete” au declarat, senin, că în timpul războiului au fost bucătari, iar victimele care au supraviețuit masacrelor s-au găsit în postura de a le fi interzis să evoce ce li s-a întâmplat.

Tăietura largă de la gâtul lui Aube este, spune ea, „un zâmbet” care îi înfricoșează imediat pe cei care o văd, după ce ea își înlătură eșarfa, și, deși toți știu cum a căpătat-o, nimeni nu vorbește. Aube a fost crescută de la 5 ani de o avocată, celibatară, Khadija, care tot încearcă să găsească în Occident un chirurg care să-i redea vocea fiicei sale adoptive. Dar Aube nu mai speră. Are un salon de frumusețe, situat vizavi de o moschee, în Oran, și când află că e însărcinată începe să-i vorbească, în „limba interioară”, copilului nenăscut, pe care îl simte că e fetiță. Îi vorbește spunându-i povestea ei, apoi îi dă argumente pentru care o va avorta, din cauză că venirea pe lume într-o lume care oprimă femeile i se pare o crimă mai mare decât avortul: „Îți vorbesc ca să te trimit înapoi printre femeile din paradis și să te conving că nu merită să vii pe lume. În loc să cazi din cer ca o oaie, rămâi acolo, inaccesibilă bărbaților”.

Romanul Huriile se citește cu sufletul la gură și în stare de tremor, pentru că vocea lui Aube (în franceză, numele înseamnă „zori”) vine din viscere și în același timp din adâncul sufletului. Lectura este cutremurătoare tocmai pentru că autorul ajunge să transforme textul într-o voce puternică, bulversantă, care e personală, e vocea unei femei, dar e și colectivă, e și vocea victimelor războiului civil, care, decapitate fiind, au fost aruncate în gropi comune, iar în satul în care locuia Aube cu părinții săi, după ploi torențiale, au ieșit la suprafață trupuri dezmembrate și capete, amestecate laolaltă. Au fost femei, copii, bătrâni, peste tot în Algeria, uciși de fundamentaliștii islamici, iar în Had Chekala, satul lui Aube, au fost uciși 1.000 de oameni în ultima zi a războiului civil.

Scriitorul face o legătură între decapitarea oilor, jertfă ritualică, din Sărbătoarea Sacrificiului, și cea a oamenilor. Algeria e văzută ca un tărâm de moarte violentă și nejustificată de nimic: „De o săptămână, tot orașul duhnește de măruntaie și de groaza animalelor. Nu vei vedea nimic în centru, dar în toate periferiile (…) e un staul în aer liber, după cum o dovedesc behăiturile”. Algeria e plânsă de Daoud prin vocea lui Aube, cea care nu mai are speranță. Cea care fumează, deși nu mai are gust și miros, și care își arată gâtul imamului de peste drum de salonul ei. Acesta va trimite pe cineva să-i distrugă salonul. Teroarea religioasă e una dintre temele forte ale cărții.

Romanul începe cu câteva zile înainte de Sărbătoarea Sacrificiului, iar eroina își propune să avorteze, luând trei pastile chiar atunci. În ultimul moment, decide să îi arate copilului nenăscut, „Huria” ei (adică una dintre fecioarele promise în Paradis), „Locul Mort”, satul ei de baștină, ca să o întrebe pe sora ei moartă ce să facă. Drumul înapoi la scena traumei și a morții e presărat însă de multe aventuri. În cursul lor, ca și în sat, când ajunge, întâlnește victime ale războiului civil care i se confesează: Aïssa, librarul înnebunit, care și-a pierdut toată familia și a fost lăsat viu de temutul terorist zis Lupul Flămând tocmai ca să descrie cum au fost uciși ceilalți, Aïssa, care poate, în funcție de o cifră, să dea datele câte unui masacru, din ziua cu numărul respectiv. Apoi o femeie, Hamra, care a fost răpită înaintea nunții și izolată să facă copii pentru teroriști, care e considerată „teroristă” după reconcilierea națională și care-i spune lui Aube: „Uneori, uitarea e îndurarea lui Allah, sora mea”. Dar nu sunt doar victime. În satul natal, Aube îl găsește imam pe cel care i-a ucis familia, iar pe ea a mutilat-o. Rămâne ca cititorul să descopere cum se desfășoară întâlnirea dintre cei doi și care va fi soarta copilului din pântecul lui Aube.

Interesant e cum se raportează eroina la celălalt război, de independență, terminat în 1962. Aube spune: „Războiul ăsta contra Franței pare o femeie în vârstă, foarte bogată și foarte mândră de bijuteriile ei (…) Acaparează albul, roșul, verdele, lămpile și mulțimile, paradele militare. Și noi, supraviețuitorii războiului civil? Nimic. Nu ni se acordă nici măcar o dată națională, nicio amintire pe care să ne-o atârnăm de gât. Abia dacă avem dreptul la cicatrice”. Dar romanul lui Daoud nu e nicio clipă un roman cu teză, e chiar o poveste de viață amplă, în care vocea eroinei e copleșitoare și îmbină emoția cu raționamentul lucid. Nu e orbită de sentimente, ci își transformă vorbele interioare într-un vulcan de fapte care devin cronica unui popor decimat vreme de câțiva ani și apoi lăsat în traumă, iar pe călăi, nepedepsiți. Așa cum o spune și Aube, cel care supraviețuiește unui masacru se consideră mereu vinovat și retrăiește oroarea în buclă, timpul pentru el e timpul traumei, se învârte în cerc într-un timp aparte, al spaimei și al liminarității morții. Vorbindu-i fetiței ei nenăscute, Aube pledează cauza tuturor femeilor din Algeria: „Te feresc de naștere pentru a te feri să mori clipă de clipă. Fiindcă țara asta ne vrea mute și goale pentru plăcerea bărbaților în călduri. (…) Invoc limba fără corzi vocale și zecile de puncte de sutură de pe gât, care-mi brăzdează viața de la o ureche la alta. Ai crede-o? Când deschizi ochii, povestea asta se evaporă ca muntele-n ceață”.

Kamel Daoud are în primele lui două romane tot un erou narator care depune mărturie pentru comunitatea lui, mai restrânsă, în Huriile, însă avem dimensiunea și impactul intens ale unui spectacol de operă: vocile celor morți și traumatizați în războiul civil devin una și atacă frontal, prin interpuși, puterea politico-religioasă care obligă adevărul la tăcere. Este un tumult de suferință, de revoltă, de furie împotriva unei puteri criminale care instrumentalizează religia, un tumult născut din vocea timidă, la început, a eroinei: „Îți vorbesc [copilului din ea, n.a.], și sunetul vocii mele pe care-l auzi nu este un sunet, abia un foșnet de hârtii răsfoite”.

Huriile este un roman amețitor, izbitor, impresionant prin curaj, iar stilul autorului e de o poeticitate rară, pentru că există fraze care sunt poeme rânduite în forma prozei. O capodoperă.