„Să vină tata...“. Copiii deţinuţilor politici în societatea comunistă

Codrut Constantinescu | 20.02.2018

Distrugerea familiilor aşa-zişilor duşmani ai poporului - de fapt inamici sau potenţiali inamici ai ordinii comuniste instaurată cu forţa după 1945 - a reprezentat o altă politică savant dezvoltată de regimul sovietic, exportată şi în România.

Pe aceeași temă

 

O perspectivă mai puţin cunoscută şi asumată în spaţiul public românesc după 1990 se învârte în jurul suferinţei copiilor care au avut părinţi arestați, dispăruţi cu anii în Gulagul Republicii Populare Române. Trauma lor traversează ca un fir ro­şu noul volum semnat de Vlad Mitric-Ciupe, În nu­mele tatălui (Editura Vre­mea) - în fapt continuarea cărţii Arhitecţii români în detenţia politică, 1944-1964: între destin con­cen­tra­ţio­nar şi vocaţie profesională (INST, București, 2013, vo­lum masiv, alcătuit din 560 de pagini!), urmărind „supravieţuirea şi integrarea socioprofesională în familiile arhitecţilor deținuţi politici din România comunistă“. Titlul este inspirat ales, căci În numele ta­tălui face referire la filmul regizat de Jim Sheridan în 1993 (coproducţie Irlanda, Ma­rea Britanie, SUA) având drept punct de plecare povestea reală a lui Gerry Conlon, nord-irlandez de confesiune catolică, acu­zat pe nedrept în 1974 de perpetuarea unui atentat IRA.

 

Societatea comunistă, departe de egalitatea de şanse pe care o cla­ma propagandistic pe stadioane, în ziare şi în adunări publice, avea scopul de a umili şi degrada cât mai mult familiile duşmanilor de cla­să, încă neexterminaţi, inclusiv a copiilor „reacţionarilor“ care, în definitiv, nu me­ritau să trăiască într-o lume atât de bună precum cea comunistă.

 

Ana Puşchilă, năs­cută în 1944, fiica arh­i­tectului Ioan Puşchilă, relatează şirul de umilinţe la care a fost supusă aproape zil­nic de rotiţele regimului. Când tatăl său a fost arestat, cei trei copii au fost lăsaţi în paza unor soldaţi înarmaţi cu pistoale mi­tralieră. „Atunci a fost un pic speriat fra­tele meu, poate chiar traumatizat.“ Ur­mau presiunile asupra soţiei pentru a di­vorţa şi „a-şi reface viaţa“, element stan­dard în complicata textură distructivă a regimului bolşevic. Mama a încercat să păs­treze secretul dispariţiei tatălui, spu­nându-le copiilor că arhitectul muncea pe un şantier secret. Fiind înscrisă la clubul de înot al CCA, ea nu a primit niciodată un cadou de sfârşit de an, spre deosebire de ceilalţi copii, şi nu era luată în can­to­namentele de o lună de zile de la Snagov, unde şi mesele erau mai consistente. Evi­dent că nu a fost făcută pionieră din pri­ma serie. I s-a strecurat în banca de la şcoa­lă o mică informatoare care să o tragă de limbă. În ciuda acestor mizerii mici, dar dese, copiii arhitectului aveau de Cră­ciun sau Paşte o singură înduioşătoare do­rinţă, care începea cu litera S: să vină tata. Un alt aspect relatat de Ana Puşchilă este cel legat de vizitele deţinuţilor care fu­seseră eliberaţi. Colegii lor îi obligau să me­moreze adresele lor pentru că cei liberi aveau datoria de a anunţa rudele de con­diţia lor. Un astfel de fost deţinut, venit în casa familiei Puşchilă, întrebat de mamă dacă ar dori să mănânce o porţie de fa­sole, a răspuns franc: „Cea mai bună mân­care“.

https://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-codrut-1456.jpg

// VLAD MITRIC-CIUPE
// În numele tatălui. Supravieţuire şi integrare socioprofesională în familiile arhitecţilor deţinuţi politici din România comunistă
// Editura Vremea, 2017, 194 pag.

 

Cel de al doilea destin retrasat în volum este cel al lui Călin Mucichescu (născut în 1943), fiul arhitectului Nicolae Mucichescu (1903-1990), activ în tinereţe în cadrul Li­gii Apărării Naţional Creş­tine (formaţiune an­ti­se­mită a lui A.C. Cuza) şi care a fost condamnat de două ori la închisoare pe con­si­de­rente politice, în 1952-1954 şi 1954-1964. Că­lin Mu­ci­chescu a avut de pătimit din această cauză, căci do­sarul îl urmărea pe orice ce­tăţean în comunism (cel pu­­țin în prima parte a regi­mu­­lui) peste tot. Practic, nu puteai avansa sau obţine o poziţie mai bună dacă aveai un dosar pătat. Uneori nici nu pu­teai ob­ţi­ne un loc de muncă, în ciuda cla­matei ega­lităţi (şi de şanse) din regimurile co­mu­nis­te. Călin Mucichescu s-a prevalat de fap­tul că părinţii divorţaseră când el în­că era mic, iar mama sa s-a recăsătorit cu un func­ţionar care nu făcuse politică. Du­pă emi­grarea fratelui mai în vârstă, do­sa­rul său avea două pete greu de şters: fiu de fost de­ţinut politic şi fratele unui exilat în Occident. Şi el a trecut prin experienţa stan­dard la care erau supuse „elementele duş­­mănoase“ care putea fi şantajate de or­ga­­nele de Securitate: încercarea de re­cru­tare, de a deveni informator, în schimbul uşu­rării traseului profesional (aceeași si­tu­a­­ție o relatează şi Dinu Ghika şi mulţi al­ţii).

 

A treia mărturie este cea a lui Apollon Cris­todulo, fiul arhitectului Ion Cristodulo (1925-1991), care a fost închis în perioada 1949-1952 trecând prin Rahova, Jilava şi co­loniile penitenciare Poarta-Albă, Cons­tanţa, Coasta Galeş. Tocmai arestarea şi detenţia au năruit şi prima căsătorie a ta­tălui său (abia ulterior a aflat că avea un fra­te vitreg, provenit din primul mariaj al ta­tălui său) pentru că soţiile erau în­cu­ra­jate să divorţeze de soţii arestaţi şi con­damnaţi pentru a nu-şi nărui şansele pro­fe­sionale, dar și pentru a-şi proteja copiii. Nu toate soţiile au rezistat pe baricade, ră­mânând fidele soţilor închişi, cu pers­pectiva de a fi singure (nu numai ostra­cizate) 5-10-14 ani. Ne putem da seama ce simţea deţinutul când afla că soţia a divorţat de el... Tatăl său a reuşit să su­pra­vieţuiască şi pentru că era credincios şi ştim acum din nenumărate mărturii (in­clusiv la Varlam Șalamov în infernul din Kolîma) de puterea credinţei: „Credinţa i-a întărit şi i-a ajutat să suprav­ie­ţu­ias­că, să se confrunte cu nişte torturi ini­maginabile fizice şi psihice, cu boala şi moartea din jurul lor“.

 

Cea de-a patra poveste este cea a lui Lucian Goj, fiul arhitectului Alexandru Goj, care a fost închis 4 ani şi 8 luni, fără ca măcar să fie judecat (în comunismul abu­ziv şi ilegal din anii 1950 exista o portiţă care permitea organelor de represiune să interneze pe oricine administrativ - adică preventiv) în perioada 1948-’53. Arhitec­tul a trecut pe la Jilava, Văcăreşti, Piteşti, Ocnele Mari şi la Canal. Bunicul lui Lucian Goj a fost o mare personalitate a comu­ni­tăţii aromâne din Grecia, fiind adminis­tratorul general al şcolilor şi bisericilor aro­mâne. Tatăl său nici nu s-a grăbit să aibă rapid copii după căsătorie, aştep­tân­du-se să fie din nou arestat.

 

Penultima contribuţie îi aparţine lui Mihai Enescu, fiul lui Ion Enescu, de mai multe ori conducătorul Societăţii şi Colegiului Arhitecţilor din România interbelică, sub­secretar de stat la Ministerul Muncii în Guvernul lui Antonescu, condamnat în 1948 la 12 ani de detenţie pentru dezastrul ţă­rii, eliberat în 1956. Fiul său îşi aduce amin­te cum, în timpul procesului, tatăl său, pen­tru a fi umilit suplimentar, avea lan­ţuri la picioare (unde ar fi putut oare să fu­gă?). Familia lui a fost dată afară din casa în care locuia imediat ce Ion Enes­cu a fost condamnat. Revenirea tatălui du­pă atât de mult timp de când familia nu mai avea nicio ştire a fost emblematică pen­tru tim­purile acelea: „la ora 5 di­mi­neaţa, sună cineva la intrare. Prin geam am văzut nişte bocanci legaţi cu sârmă, s-au gân­dit că era un cerşetor. De fapt, era tata“.

 

Ultima intervenţie îi aparţine nepoatei ar­hitectului Nicolae Sârbu, rănit în timpul Primului Război Mondial la Oituz în 1917, absolvent al Şcolii Superioare de Arhi­tectură din Paris, arestat în 1951, condam­nat la 10 ani de muncă silnică, eliberat în 1960. Cristina Sârbu îşi aduce aminte cum „timp de nouă ani nu s-a ştiut absolut nimic despre bunicul meu. Nici dacă mai trăieşte sau nu. Cu toate memoriile, aler­gătura, nimeni nu spunea nimic. Înce­pu­seră să-i facă parastase“. Mama sa, fiica arhitectului, nu s-a putut angaja până în 1961 tocmai din cauza dosarului, familia extinsă trăind în condiţii precare, doar tatăl său fiind salariat. Revenirea buni­cu­lui pierdut a fost la fel de traumatică pre­cum cea din familia Enescu. „Bunica mea pur şi simplu nu l-a mai recunoscut, arăta ca un cerşetor. A fost o surpriză enor­mă, s-au trezit cu el la uşă, n-au ştiut că urma să vină, n-a avut nici mă­car bani de tramvai, a cerşit pentru un bilet. (...) Ţin minte că visa noaptea, avea coşmaruri. Fuseseră crunt bătuţi, chi­nuiţi, ţinuţi dezbrăcaţi în ger.“

 

Toate cele şase relatări au mai mul­te elemente în comun, între ca­re, la loc de cinste se află discri­minările la care au fost supuşi copiii deţinuţilor politici în socie­tatea comunistă. Pata din dosar i-a urmă­rit până la jumătatea anilor 1970 (dar asta nu înseamnă că după această perioadă re­gimul nu a ştiut cine fuseseră părinţii lor, cei cu astfel de dosare, de exemplu, nea­vând dreptul de părăsi RSR nici măcar pentru a merge în alte ţări ale lagărului). Autocenzura/tăcerea pe care şi-au impus-o taţii reveniţi din infernul concen­tra­țio­nar a fost în ideea de a nu diminua şi mai mult şansele copiilor în noua viaţă din noul regim. Când nu se tăcea, se vorbea în şoaptă, iar copiii sau tinerii erau aver­ti­zaţi să nu vorbească cu nimeni despre ace­le detalii intime din viaţa familiei. Aceste experienţe traumatice au avut şi un efect pozitiv asupra caracterelor: le-a oţelit, iar copiii foştilor deţinuţi politici au fost mai reticenţi în a colabora cu organele de re­presiune care le chinuiseră taţii.

 

La finalul volumului sunt reproduse atât mai multe fotografii ale arhitecţilor care au cunoscut Gulagul românesc, cât şi re­pro­duceri ale unor documente extrase din arhiva CNSAS din dosarele pe care Se­cu­ritatea le-a completat şi păstrat cu multă perseverenţă. Câteva sunt memorii pe care rudele îngrijorate le-au adresat miniş­trilor de Interne, cerându-le detalii des­pre soţi sau fii. Având în vedere uriaşa pu­te­re pe care o aveau în epocă miniştrii de In­terne (care conduceau aparatul re­pre­siv), unele dintre aceste memorii se ter­mi­nă cu patetice formulări, o găselniţă pro­pa­gandistică inventată de comunişti (care se înarmau până în dinţi): „Luptăm pen­tru pace“ sau „Trăiască lupta pentru pa­ce!“. Sloganuri care ne aduc aminte de bu­tadele satirice din acea perioadă, acele şo­pâr­le - comuniştii vor lupta pentru pace pâ­nă când nu va mai rămâne nicio cără­midă peste cărămidă!

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22