Pe aceeași temă
Dorin Stănescu este un istoric prahovean profesionist, am putea spune, fără să greșim, dar și neobosit în căutările lui. Cel mai recent volum publicat anul trecut este o incursiune neobișnuită în spațiul cultural român în istoria... unei mărci de șampanie! Însă cum șampania trebuie produsă de cineva, într-un loc anume, prin această carte descoperim informații inedite despre capitalismul din Vechiul Regat, relațiile interetnice, dar și rolul major avut de Casa Regală în dezvoltarea părții superioare a Văii Prahovei (de la Sinaia spre Predeal, trecând neapărat prin Bușteni și Azuga)*. „Afacerile ridicate de familiile Rhein, Scheeser, Schiel, Ganzert, cu sprijinul Regelui Carol I, în ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, au fost o demonstrație de muncă, sacrificii și, mai ales, de înțelegere a mecanismelor modernității de către toți factorii implicați în acest proces. La Azuga, Bușteni, Predeal și Sinaia, comunitățile de sași brașoveni au avut o contribuție deopotrivă remarcabilă și determinantă pentru industrializarea Vechiului Regat.”
Totul a plecat de la un depozit de vinuri din Azuga, care a acționat din 1892 până în anul 1900 doar pe plan local, prahovean, am spune, profitându-se de calitatea vinurilor din arealul Dealu Mare (Valea Călugărească, Ceptura, Chițorani etc.) binecuvântat de Dumnezeu cu o climă propice. Ulterior, firma sașilor brașoveni Rhein a adus și alte vinuri din Vechiul Regat (Drăgășani, Panciu, Cotnari, Huși). Din acest depozit de vin s-a dezvoltat o pivniță pentru prezervarea și producerea șampaniei. S-a profitat și de faptul că în Vechiul Regat intrau șampanii contrafăcute din Austro-Ungaria (mai ales din partea maghiară) - șampania era maghiară, dar eticheta îi atribuia origini franceze. Aceasta costa 6-7 lei, spre deosebire de cea produsă la Azuga (numai 3 lei) „Numărul tot mai mare de consumatori de șampanie din Vechiul Regat, lipsa unei oferte locale îndestulătoare, prețul ridicat al șampaniei de import, precum și numeroasele contrafaceri au fost factorii care l-au determinat pe Heinrich Rhein să se dedice proiectului de înființare a unei fabrici de șampanie care să devină cel mai mare producător din țară.”
După cum prezintă Dorin Stănescu, producerea șampaniei nu este facilă, fiind nevoie de specialiști, de un loc propice unde să depozitezi lichidul și, nu în ultimul rând, de răbdare. În 1902 s-a deschis o pivniță în Azuga care, în mod surprinzător, a rezistat testului timpului, existând și astăzi, și care avea o lungime de 85 de metri și o înălțime de 17 metri, cu o ventilare adecvată. De remarcat și faptul că această construcție era de suprafață și nu împământenită, cum îi stă bine unei pivnițe adevărate, având în vedere clima orășelului nord-prahovean, una montană, dură. Lângă depozit au mai fost construite două clădiri, una pentru birouri și alta care a fost folosită drept locuință de serviciu pentru personalul tehnic superior și pentru muncitori. Prima producție a fost formată din 40.000 de sticle și au ieșit pe porțile pivniței în anul 1902 (de fapt, ele au rămas în depozit încă trei ani). „Cu câteva săptămâni înainte de începerea comercializării pe piața românească, șampania Rhein era prezentă la Londra, la expoziția colonială, unde avea să fie premiată.”
În toamna anului 1916, luptele violente de pe Valea Prahovei între armata română și cele ale Puterilor Centrale aveau să producă pagube multiple fabricii. Prevăzător, Heinrich Rhein plecase înainte în Germania. După ce trupele române care apăraseră zona cu multă bravură s-au retras, pentru a nu fi încercuite, prada de război a fost uriașă- 60.000 de sticle de șampanie au fost capturate de nemți. Fiecare soldat ar fi primit cinci sticle. Pagubele totale contabilizate de H. Rhein în august 1918 erau uriașe, în valoare de 847.965 lei. Încăpățânată, familia sașă a recapitalizat firma, care și-a reluat producția și a redevenit ceea ce era înainte de 1916- liderul de pe piața locală, acum mult extinsă la nivelul României Mari (o piață mult mai mare). În 1936 Carol al II-lea a vândut terenul pe care se aflau investițiile Rhein (16.200 mp) pentru suma de 1.200.000 lei. A doua generație a familiei Rhein, stabilită la Azuga, a extins afacerea la nivelul întregii Românii Mari. De altfel, această generație s-a mutat la București, pentru a fi mai aproape de centrul de decizie al României. Din mai 1945 până la naționalizarea din 1948, compania avea să intre în subordinea Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice (CASBI), chiar dacă firma era deținută de cetățeni români. Această măsură făcea parte din politica represivă îndreptată împotriva minorității germane din România (punctul culminat fiind deportarea a aproximativ 70.000 de etnici sași în Uniunea Sovietică). Inflație, lipsa de produse și specialiști, rechiziții – câțiva ani, până în 1947 s-a trăit din ceea ce se depozitase și produsese înainte de 23 august 1944.
Autorul menționează și faptul remarcabil că, de-a lungul celor 33 de ani, în cea mai mare parte Pivnițele Rhein & Cie au avut profit, cu excepția anilor când producția și comercializarea au fost afectate de evenimentele globale majore precum cele două războaie mondiale. Remarcabil este și faptul că „în istoria companiei nu au existat conflicte între patronat și conducere, întrucât, după cum rezultă inclusiv din statute, exista o bază legală pentru cointeresarea muncitorilor prin oferirea unor procente din cota de profit a firmei (...). Pe lângă salarii, motivarea angajaților în perioada interbelică era sporită prin alte beneficii, precum: servicii medicale gratuite, masă la cantină, economat. Deși s-a încercat să se păstreze această linie a politicii salariale și după 1944, salariile au devenit neîndestulătoare, puterea de cumpărare fiind erodată de inflația care atingea cote nemaivăzute până atunci în economia națională”. Interesant ni se pare că autorul prezintă succint și mărcile cu care concura șampania făcută la Azuga - cea fabricată de Casa Capșa, folosind tot struguri și vin prahovean din zona Urlațiului, cea produsă de Nicolae Basilescu (1860-1938), om politic liberal, profesor universitar la Facultatea de Drept și decan, care s-a implicat și el în producția de șampanie. Basilescu reușise să convingă prestigioasa firmă St. Marceaux să îi acorde distribuția și franciza pentru produsele ei. Francezii își trimiseseră în România și un specialist care superviza operațiile industriale, anume pentru a nu fi afectată calitatea. Mott & Fils a fost cel mai mare competitor al șampaniei Rhein.
Într-un fel, volumul se poate citi și ca o istorie a micului oraș nord-prahovean Azuga. Captivant este capitolul în care autorul tratează viața cotidiană din Azuga în perioada 1886-1918. Pe lângă importanța fabricilor și efortul însemnat depus de investitorii sași, dar și de muncitorii inițial provenind tot din Imperiul de peste graniță (sași, maghiari, secui sau români transilvăneni), dar mai apoi autohtoni (din ce în ce mai numeroși), aici s-a trăit, s-au născut copii, s-a iubit, s-a suferit și s-a murit. „Membrii comunității din Azuga au recreat aici un colț de Transilvanie multiculturală. S-a ridicat, grație Fabricii de Postav, un cartier de locuințe pentru salariați, s-a construit infrastructura necesară și s-a acordat atenție aspectelor care privesc viața de familie. În acest punct a intervenit și ajutat inclusiv Casă Regală, care a oferit muncitorilor care doreau să se stabilească în zonă terenuri la prețuri foarte rezonabile (30 de bani metrul pătrat).” Interesul major al investitorilor sași, cât și al Casei Regale, care avea acțiuni la mai toate fabricile din zonă, era de a sedentariza și profesionaliza această clasă muncitorească în naștere. Care, fie vorba între noi, beneficia de condiții materiale mai mult decât decente, chiar prospere, mult mai bune decât aproape oriunde altundeva în Vechiul Regat (cu excepția zonei petroliere Câmpina-Ploiești, unde însă riscurile erau mult mai mari). Acei muncitori trăiau mult mai bine exploatați de imperialiștii capitaliști decât în ultimul deceniu al propriului lor așa-zis regim.
Continuăm enumerarea condițiilor de care beneficia populația din Azuga: „Muncitorii primeau pe lângă salariu și diferite facilități, precum lemne, produse, credite pentru locuințe”, numai cei leneși și cărora le plăcea haimanlâcul putând rămâne săraci. De asemenea, „din punct de vedere arhitectural, Azuga sfârșitului de secol XIX avea un aspect rupt de realitatea satelor montane românești. Părea mai degrabă un orășel american, pentru că aici se vedeau toate ingredientele unei localități dinamice, ancorate în modernitate”. Nu e de mirare că Azuga s-a aflat pe traseul vitrinelor Vechiului Regat, ori la intrare, ori la ieșire, după rafinăriile din Ploiești și Câmpina. Povestea are și un happy-end, căci instalațiile industriale care fabrică șampania Rhein, produsă la Azuga, sunt singurele înființate de familia Rhein care au supraviețuit și continuă să-și spună povestea. Șampania poate fi achiziționată și astăzi. Pivnițele Rhein au schimbat mai mulți proprietari după 1990, dar în momentul de față funcționează ca un adevărat complex turistic, unde vizitatorii pot descoperi fascinanta poveste a acestei licori regale, jinduită de muritorii de rând și băută la ocazii speciale, în continuare regală, căci șampania Rhein a redevenit furnizorul oficial al Casei Regale a României. Locurile au fost vizitate și de Regele Mihai cu Regina Ana în anul 2006, iar o scrisoare trimisă de rege poate fi admirată la loc de cinste. De prea puține ori în România această tradiție este valorizată și respectată. //
* Atât Azuga, cât și Bușteniul s-au desprins administrativ din comuna urbană Predeal, unde se afla granița între Vechiul Regat și Imperiul Austro-Ungar (vamă, dar și gară). Predeal se afla în județul Prahova.
Dorin Stănescu
Șampania regilor. O istorie a primei fabrici de șampanie din România,
Pivnițele Rhein & Cie (1892-2022)
Editura Polirom, Iași, 304 pagini, 2022
