Pe aceeași temă
Publicăm în avanpremieră câteva pagini noi din ediţia a doua, revăzută şi adăugită, a cărţii lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (sub tipar la Ed. Polirom). Din lipsă de spaţiu, redacţia a renunţat la notele bibliografice (n. red.)
Pe la sfârşitul anilor 60, un explorator şi fotograf american, Loren McIntyre, a făcut cercetări antropologice în jungla Amazonului superior. Era un explorator liber profesionist care lucra mai ales pentru publicaţia National Geographic. În 1969, el s-a decis să caute în junglă tribul seminomad Mayoruna, despre care se credea că dispăruse complet. La începutul secolului XX, băştinaşii Mayoruna fuseseră la un pas să fie (ca şi alţi amerindieni din zonă) exterminaţi sau transformaţi în sclavi în timpul campaniei rapace duse de exploatatorii albi ai arborilor de cauciuc. Ei reuşiseră să se salveze in extremis, ascunzându-se în junglă şi migrând mereu de colo-colo.
Bazându-se pe însemnările, relatările verbale şi fotografiile lui Loren McIntyre, romancierul Petru Popescu a compus (cu acordul exploratorului american) un fel de proză documentară, pe care a publicat-o în SUA sub titlul Amazon Beaming (New York, 1991). Ediţia românească a cărţii a apărut cu titlul Revelaţie pe Amazon (Cartea Românească, 1993).
McIntyre i-a găsit pe băştinaşii Mayoruna în junglă, locuind în colibe provizorii, la izvoarele râului Javari (un afluent al Amazonului), undeva în Peru, lângă hotarul cu Brazilia. Erau numiţi şi „oameni-pisică“ pentru modul în care se tatuau pe faţă, având ca animal-totem jaguarul. Şamanii şi unii bătrâni ai tribului mai ştiau să folosească aşa-numita „limbă veche“ a tribului, un arhaic sistem de comunicare telepatică, nonverbală. Este modul în care a comunicat exploratorul cu căpetenia tribului, neştiind dialectul indigenilor şi neavând vreun interpret.
Ritul eternei reîntoarceri
Cu ajutorul unor puternice halucinogene naturale, cei din tribul Mayoruna trec periodic printr-un ritual de „revenire la începuturi“. Ceremonia are o funcţie de regenerare spirituală. Toate bunurile materiale ale tribului (colibe, unelte, arme etc.) sunt distruse prin foc, iar membrii tribului – conduşi de şamani – efectuează o călătorie „la originile timpului“, acolo unde se află zeii şi arhetipurile tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Este o formă rituală de regenerare a timpului, perceput ca fiind ciclic şi nesecvenţial. În termenii lui Mircea Eliade, ar fi vorba de un ritual al „eternei reîntoarceri“ practicat de comunităţile arhaice şi tradiţionale (Le mythe de léternel retour. Archétypes et répétition, 1949). Mayoruna este un trib seminomad nu doar în spaţiu, ci şi în timp. După înfăptuirea ritualului, totul se reia de la zero, într-un loc nou şi într-un timp nou. O formă radicală de „boicotare a istoriei“, în termeni eliadieni.
În octombrie 1969, Loren McIntyre a participat la acest complex ceremonial religios, inclusiv la intoxicările colective cu substanţe halucinogene. Petru Popescu le-a descris amănunţit în carte. În primul rând este vorba de o băutură fermentată indigenă, masato, pe bază de manioc, dar în care se adaugă diverse plante halucinogene, inclusiv nişte „bucăţi de viţă“ tăiate din junglă. „Gust ierburile pe care indienii le amestecă adeseori în masato […] Trăiesc o stare de uşoară halucinaţie“, rememorează McIntyre, protagonistul cărţii Revelaţie pe Amazon. „Am rezistat întotdeauna consumului de droguri, deşi oamenii din triburi le oferă la majoritatea ceremoniilor importante (pe cursul lui Orinoco am văzut că sunt consumate zilnic). De data asta iau vasul şi sorb din nou. […] Mă simt cuprins de un soi de beţie. Am din nou sentimentul că pot mări şi micşora distanţele după bunul plac“. Recunoaştem în acest caz efectul de macropsie şi micropsie pe care îl provoacă unele substanţe stupefiante. Am comentat acest fenomen într-un alt capitol al prezentei cărţi.
„Limba şamanilor“ şi puteri extrasenzoriale
Petru Popescu nu specifică despre ce plante psihotrope este vorba, dar „viţa“ din junglă ar putea fi liana ayahuasca (Banisteriopsis caapi), cu puternice efecte halucinogene. Apropo de „limba veche“, nonverbală, pe care o folosesc şamanii tribului, este bine să amintesc faptul că alcaloidul pe care îl conţine liana ayahuasca măreşte puterile extrasenzoriale (extra-sensorial powers), inclusiv posibilităţile omului de a comunica prin telepatie. Nu întâmplător alcaloidul extras din această liană a fost numit de savanţi telepathine.
În al doilea rând, indienii din zonă utilizează şi un praf halucinogen numit okana: „E vorba de scoarţa unui copac, arsă şi apoi pisată până se transformă într-un praf“. Drogul este ţinut în nişte punguţe, de unde este inspirat cu ajutorul unor trestii. Pentru a mări eficienţa inspirării narcoticului, doi indieni se pot ajuta reciproc: „Zăresc un bărbat care vâră o trestie goală, lungă de vreo treizeci de centimetri, într-una din nările altui bărbat, suflând prin celălalt capăt. Cel aflat la primire aspiră zgomotos, după care scoate trestia din nas şi degajă un norişor alburiu. Umple trestia cu ce are într-o punguţă şi suflă noul conţinut în nasul celuilalt bărbat“.
Trebuie amintită aici şi folosirea de către indienii Mayoruna a tutunului. Ei fumează în scopuri rituale un soi de trabucuri rudimentare, lungi de peste 30 de centimetri, obţinute prin răsucirea foilor verzi de tutun. Trabucul este fumat în grup, fiind trecut din mână în mână. Efectul asupra lui Loren McIntyre este intens: „Pufăi din ţigara verde de foi şi mă simt ameţit şi nebun. Gazdele mele [= şamanii] sunt şi ele nebune. Suntem nebuni cu toţii laolaltă“.
Şamanii şi duhurile tribului
În fine, un alt drog psihedelic folosit de indienii din tribul Mayoruna provine din substanţa „lăcrimoasă şi semitransparentă“ pe care o secretă o anumită broască. Este vorba foarte probabil de specia de batracian Phyllomedusa bicolor. Un şaman îşi taie cu cuţitul de palmier (chonta) pielea de pe antebraţ. Alţi doi şamani „se grăbesc să-l apuce de braţ, îndepărtează una de alta marginile rănii care sângerează şi toarnă peste ea lichid dintr-un vas cu secreţii de broască. Direct în sânge, pentru un efect mai rapid şi de mai lungă durată. […] Alţi huaca [= şamani] şi o parte din războinici îşi crestează pielea pentru primirea drogului. Cam jumătate preferă să-l înghită“. După administrarea drogului, indienii, conduşi de şamani, „vor începe să se întâlnească cu jaguarii şi cu alte duhuri primordiale“, notează Petru Popescu.
La sfârşitul poveştii, autorul introduce un surprinzător element de dubiu. După fabuloasele experienţe trăite de Loren McIntyre, când acesta ajunge în primul oraş (Iquitos), un coleg îi spune că indienii din jungla Amazonului obişnuiesc să amestece în mâncarea de zi cu zi, ca ingredient, câteva picături de „toxine din piele de broască“. Informaţia îl intrigă pe McIntyre. Oare a comunicat într-adevăr telepatic cu căpetenia tribului sau a fost vorba de simple halucinaţii cauzate de intoxicări cotidiene? O îndoială care te face să regândeşti (sau să reciteşti) întreaga poveste.
Cazul Carlos Castaneda
În anii în care Loren McIntyre îşi începea cercetările în jungla amazoniană, antropologul americano-peruvian Carlos Castaneda nu devenise încă celebru. El şi-a publicat abia în 1968 primul volum, The Teachings of Don Juan. Cartea descrie iniţierea autorului de către un şaman dintr-un trib mexican cu ajutorul unor plante halucinogene: cactusul peyotl şi o ciupercă psihedelică. Castaneda a fost student al Universităţii din California şi este probabil că a audiat cursuri de istorie a religiilor ţinute de Mircea Eliade în anii 60. Suntem în plină epocă a contraculturii hippie, bazată pe dezavuarea valorilor culturii mainstream, narcofilie, adoptarea unor practici religioase noncreştine, pacifism etc.
După o perioadă de influenţă majoră asupra tinerei generaţii, Castaneda a fost contestat, inclusiv de Ioan Petru Culianu, care l-a considerat un „fals antropolog“, care îşi prezintă ficţiunile narco-iniţiatice drept cercetări de teren. „Cel mai incitant performer de experienţe în afara corpului“ realizate cu ajutorul substanţelor psihedelice mescalină şi psilocibină, spunea Culianu, „a fost considerat de multă lume a fi pseudoantropologul Carlos Castaneda, aceasta înainte să devină limpede faptul că el era romancier [fiction writer]“.
De fapt, poziţia lui Culianu faţă de Castaneda a fost nuanţată, departe de poziţia adulatoare a unora şi de cea demolatoare a altora. „Fiction“ sau „nonfiction“ – susţinea Culianu –, lucrările lui Castaneda nu au făcut decât să reconfirme „ceea ce se ştia deja despre proprietăţile substanţelor halucinogene şi despre «puterile» şamanilor indieni. Fie adevăr, fie ficţiune, este vorba, oricum, despre un fenomen existent şi în istoria religiilor.“ Prin urmare, conchidea Culianu, „tot ceea ce relatează Castaneda rămâne, dacă nu adevărat, cel puţin bine nimerit“. Nu este întâmplător faptul că I.P. Culianu şi-a intitulat acest text (publicat în Italia în 1981) chiar aşa: Se non è vero, è ben trovato.
Nu am deschis întâmplător „Dosarul Castaneda“. Şi în cazul cărţii Revelaţie pe Amazon este o combinaţie între documentul antropologic şi scriitura literară. Numai că în acest caz antropologul şi romancierul nu mai sunt întruchipaţi de una şi aceeaşi persoană (ca în cazul Castaneda), ci de două. Antropologul Loren McIntyre şi romancierul Petru Popescu şi-au dat mâna pentru a scrie o carte de succes. Este de mirare că McIntyre nu a fost pus pe copertă pe post de coautor al volumului, aşa cum ar fi fost corect. //
Citeste si despre: narcotice, amazonieni, opium, droguri, samanism.
