Scriitorii romani si narcoticele (7)Experimentele doctorilor

Curiozitate profesionala

In ceea ce priveste folosirea substantelor narcotice si ha­lucinogene, discursul aluziv si poetic al scriitorilor s-a mo­dificat esential odata cu intrarea in scena a pro­fe­sio­nistilor. Este vorba de farmacisti, psihiatri si neurologi romani, care in perioada interbelica au facut (pe diversi su­biecti sau pe ei insisi) experiente cu substante psi­ho­tro­pe. Este vorba de dr. Nicolae Leon (maselarita, 1929), dr. Vasile Sava (mescalina, 1929), dr. Gh. Marinescu (mes­­­calina, 1932) si dr. Eduard Pamfil (mescalina, circa 1940).

Toti au fost manati de curiozitate profesionala. Iata, riguros formulate, motivele care l-au determinat pe dr. Pamfil sa se supuna pe el insusi intoxicarii cu mescalina: "Argumentul determinant pentru acest experiment a re­zultat din marea diversitate a descrierilor obtinute de la subiectii de experienta, de inconvertibile dife­ren­te de limbaj si de frecventa mare de stereotipii su­perlative atunci cand trairile halucinatorii ajung la ma­ximum, precum si de dorinta de a trece prin aceste stari, incontestabil inrudite cu experienta deli­ran­ta pe care o aproximasem numai, urmarind des­crie­rile predecesorilor mei sau ale subiectilor de ex­pe­rienta".

Prototipul doctorilor romani pare sa fi fost Sigmund Freud. Dr. N. Leon chiar ii indica pe dr. Freud si pe dr. Le­win (de la Universitatea din Berlin) ca modele in aceasta privinta. Freud a starnit senzatie la Viena, in 1884, publicand un studiu in care descria experientele sale cu cocaina. Era de fapt - in termenii lui Freud - un "imn" dedicat "drogului magic", cocaina. Ulterior, pe la in­­­ceputul secolului XX, si dr. Charles Richet (laureat al Pre­miu­lui Nobel pentru Medicina in 1913) si-a descris, la randul sau, experientele in urma autoadministrarii unor doze din ce in ce mai mari de hasis, dar si de mes­calina, un "toxic divin", cum il numea savantul. In 1947, dr. Wer­ner A. Stoll (de la Universitatea din Zürich) a ex­pe­ri­men­tat efectul LSD asupra lui insusi, dar si asupra bolnavilor mintali. Mai multi doctori psihiatri i-au urmat, ulterior, exemplul.

In Romania, dr. Alexandru Sutu (psihiatrul care l-a in­­gri­jit pe M. Eminescu in ultimii sai ani de viata) folosea stu­pefiante pentru tratarea alienatilor mintali. Intr-un stu­diu din 1869 el enumera urmatoarele remedii psihotrope: mor­fina, beladona (matraguna), datura stramonium (ciu­ma­faie) si "de preferinta opium" cu care - conchidea dr. Sutu - se inregistreaza "adevarate succese" (Tra­ta­men­tul alienatiunii mintale, 1869).

Betie mescalinica

Ca si alte povestiri fantastice scrise de Mircea Eliade, nu­vela La tiganci pare sa fie descrierea unui trip, a unei "calatorii" facute in urma administrarii de substante ha­lucinogene. Starile psiho-somatice prin care trece pro­ta­gonistul nuvelei, profesorul Gavrilescu, pot fi asema­na­te cu cele experimentate prin administrarea de stupefian­te. A se vedea, de pilda, starile traversate de psihiatrul Eduard Pamfil (1912-1994) in urma intoxicarii voluntare cu mescalina. Mescalina este un alcaloid extras din cac­tu­sul peyotl (Echinocactus Williamsi, care creste mai ales in Mexic), o substanta psihedelica izolata in Ger­ma­nia in 1897 si sintetizata in 1919. Doctorul timisorean a facut experientele mentionate din ratiuni stiintifice, pen­tru cercetarea psihozelor. Starile betiei mescalinice au fost descrise si comentate de el insusi, asistat de doi co­legi psihiatri: transpiratie, tremuraturi, explozii luminoase si cromatice sub pleoape, "auditii colorate", deperso­na­li­za­re, "nu exista simturi; totul e inlocuit de un supra­simt", "timpul nu exista, e o dimensiune ridicola, e in­­­locuit de ceva pluridimensional, infinit mai bogat", "e un fel de calatorie fantastica de la [Hieronymus] Bosch1 la suprarealism" etc.

Fiul doctorului, criticul de arta François Pamfil, mi-a co­­­municat faptul ca experimentul a avut loc in jurul anului 1940, la celebra clinica de neurologie Salpetrier din Paris, unde psihiatrul roman a lucrat in perioada 1939-1947. In Romania, dr. Eduard Pamfil a prezentat re­­zultatele experimentului sau in 1949, la Uniunea So­cie­tatilor de Stiinte Medicale, dar descrierea eveni­men­tu­lui a fost publicata abia in 19762. Publicarea celor ca­te­va pa­gini a fost miraculoasa in conditiile cenzurii co­mu­nis­te.

"Vis de maselarita"

Eseistul Dan Petrescu a interpretat nuvela lui Mircea Eliade La tiganci pornind de la starile halucinogene prin care a trecut dr. Nicolae Leon, in urma administrarii unei importante cantitati de extract de maselarita (Hyoscyamus niger), planta psihotropa, numita in popor si "nebunarita", pentru efectele halucinogene pe care le pro­voaca.

Doctorul Nicolae Leon (1862-1931) a fost profesor (in­­tr-o perioada chiar decan) la Facultatea de Medicina a Uni­versitatii din Iasi. Cercetarile sale din tinerete privind far­macopeea populara s-au materializat in 1903 intr-o carte despre "medicina babelor si a vrajitoarelor"3. In iulie 1929, din curiozitate profesionala, el si-a administrat ex­tract de seminte de maselarita, folosind o reteta in­­va­tata de la o "tiganca vrajitoare". Post factum si-a notat sta­rile onirice pe care le-a traversat. Speriat ca licoarea halucinogena ar putea sa-i fie fatala, pentru orice even­tua­litate, dr. Leon si-a pregatit pe noptiera si un antidot, preparat tot dupa o reteta din "medicina babelor".  Ha­lucinatiile onirice experimentate de dr. Leon, in urma in­ge­rarii bauturii narcotice, contin - sustine Dan Petrescu - "un scenariu tulburator de asemanator cu pataniile lui Gavrilescu din [nuvela] La tiganci". Doctorului N. Leon ii apare in vis o "tiganca vrajitoare" care ii spune: "Vezi, Domnisorule, daca luai bautura mea acum 35 de ani, nu ti se intampla ce ti s-a intamplat acum la batranete, atunci ai fi vazut numai fete si femei fru­­moase, dar nu ceea ce ai sa vezi acum". Vra­ji­toa­rea il trage de mana "intr-un fel de tunel ingust, lung, in­tunecos, lipsit de aer, in care nu se putea trece decat cu capul plecat". "N-ai vrut sa te duc acum 35 de ani la femei frumoase - ii spune tiganca din vis -, vino acum sa te duc la aceea cu care ti-ai pe­tre­cut tineretea"4.

Cartea in care dr. N. Leon isi relateaza experimentul cu substanta psihogena a fost publicata in anul 1933, iar nu­vela lui Eliade in 1959. "Va fi citit Eliade cartea lui N. Leon - se intreaba Dan Petrescu - si isi va fi mo­de­lat propriile experiente dupa cele narate de aces­ta? N-ar fi cu totul imposibil, dat fiind ca Dr. Leon fi­gura deja intre lecturile sale din 1920-1921"5.

Visio beatifica

Ramanem in zona prozei fantastice eliadiene si a ex­pe­rientelor cu substante halucinogene. Comentand nu­ve­la lui Mircea Eliade Un om mare, Matei Calinescu ajunge la concluzii interesante. Istoricul literar pleaca de la o pagina de jurnal scrisa de Eliade pe 30 iunie 1968. Textul este inedit si i-a fost transmis lui Matei Calinescu de Mac Linscott Ricketts. In textul respectiv, Eliade no­tea­za faptul ca ontofania traita de macranthrop-ul ima­gi­nat de el, Cucoanes, "anticipeaza experienta lui Al­dous Huxley, dupa ce a luat mescalina si a vazut pen­­­tru prima oara ca (…) obiectele din jurul lui exista".

Cartea in care Huxley isi descrie betiile mescalinice si la care probabil se refera Eliade este The Doors of Per­ception, aparuta in 1954. Cu alt prilej, vorbind de­spre "camuflarea fantasticului in cotidian" in nuvelele sale, Eliade trimite din nou la trip-urile cu halucinogene (LSD) practicate de Aldous Huxley, care ii provocau aces­tuia o "visio beatifica"6.

Conform transcrierii lui Matei Calinescu, in pagina de jurnal inedita, Eliade continua: "Nuvela [Un om mare] am scris-o in febr[uarie] 1945, cativa ani inainte de ex­perienta lui Huxley [cu mescalina]. Inutil sa mai ex­plic de ce. Cucoanes avusese revelatia ontofanic-uni­ver­sala". Nu cumva prin acest enunt ambiguu ("Inutil sa mai explic de ce") - se intreaba Matei Calinescu - isto­ri­cul religiilor se refera "la o posibila experienta cu droguri facuta [de Eliade] inainte de Huxley"7?

Am ve­ri­ficat cu Mac Linscott Ricketts (caruia ii mul­tu­mesc si pe aceasta cale) corectitudinea citatului din jur­nalul lui Eliade. Intr-o scrisoare din 15 septembrie 2007, profesorul ame­rican mi-a transmis fraza asa cum apare corect in pa­gina de jurnal: "Inutil sa mai explic de ce Cu­coanes avusese revelatia ontofanic-universala". Din greseala, fraza a fost impartita in doua. Totusi, intre­ba­rea lui Matei Calinescu (daca Mircea Eliade si-a ad­mi­nis­trat narcotice in tinerete) ramane cat se poate de legiti­­ma. Raspunsul este afirmativ si l-am formulat cu alt prilej8.

Mescalina si auditie colorata

Cel care s-a ocupat mai sistematic de cercetarea starilor de intoxicare cu substante psihotrope a fost doc­to­rul neurolog Gheorghe Marinescu. Initial, a facut-o coordonand experientele pe voluntari realizate de un dis­cipol al sau, dr. Vasile Sava, care a studiat "auditiunea colorata" produsa de "intoxicatiunea cu mescalina"9. Acesta din urma a continuat cercetarile doctorului ie­sean Eduard Grüber (1861-1896) in ceea ce priveste "au­ditia colorata". Interesant este faptul ca manuscrisele doctorului Grüber au fost puse la dispozitia lui Gheorghe Ma­ri­nescu (si prin acesta lui Vasile Sava) de catre Titu Maio­rescu.

Sub actiunea unor narcotice (a mescalinei mai ales) oa­menii intra intr-o stare de sinestezie (asociere intre sen­zatii de naturi diferite). Cu alte cuvinte, orice excitatie ex­terna (mai ales auditiva) provoaca o viziune colorata. Asa se explica modul zgomotos de manifestare (impus­ca­turi in aer, chiuituri, folosirea indtrumentelor de percutie etc.) al mexicanilor intoxicati cu mes­calina: zgo­mo­tele produc explozii luminoase si co­lo­rate.

Mai multi scriitori simbolisti si romantici care au scris sub efectul diverselor narcotice au abordat in operele lor tema sinesteziei sau a "auditiei colorate": "Les parfums, les couleurs et les sons se répondent" (Charles Bau­de­laire, Correspondances, 1857) sau "A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu: voyelles" (Arthur Rim­baud, Les Voyelles, 1871).

Parnasianul Alexandru Ma­ce­donski are loc in aceasta companie selecta10. El nu doar a sugerat sines­te­zia in scrierile sale, ci a si expe­ri­men­tat-o. Redactata la sfarsitul secolului al XIX-lea (mss. BAR 3216), Cartea de aur a fost publicata de Ma­cedonski in 1902. Textul era insotit de o nota, scrisa de poet la persoana a treia: "In ideea autorului fie-ce ca­pitol al epopeei sale tre­bu­ie sa dea sensatiunea unei culori prin imaginile in­­­trebuintate si fie-ce capi­tol va fi tiparit pe hartie de o nuanta corespondenta. Pe langa aceasta, Ale­xan­dru Macedonski rupe cu tra­ditiunea din trecut, nu se adreseaza numai la doua dintre simturile citi­to­ri­lor: la al VAZULUI si al AU­ZULUI. El voieste ca al ODO­RATULUI, ale GUS­TULUI si PIPAITULUI sa intre in aceeasi linie cu cele dintai". Ulterior (probabil pana in 1906, cand cartea a aparut la Paris, sub titlul Calvaire de Feu), Mace­don­ski a transcris textul in fran­ce­za, folosind cerneluri de cu­lori diferite (rosu, verde, albastru, negru, argintiu) si har­tie "bogata in sidefari de ape glauce". Protagonistul epopeii fiind "cu simturile anor­malisate" (cum se exprima autorul), apelul la o astfel de tehnica vizuala nu era o proba de "mistificatie", cum credea G. Calinescu.

In 1910, V.G. Paleolog a vazut aceste manuscrise ma­cedonskiene si ulterior le-a comentat ("Se prezentau intr-o factura si o tehnica de prezentare unica pen­tru acea vreme in grafia literara") intr-o lucrare inti­tu­la­ta chiar Visiunea si auditia colorata sinestesica la Al. Macedonski (1944)11.

Neurologul Gheorghe Marinescu

La inceputul anilor ‘30, neurologul Gheorghe Ma­ri­nescu a efectuat, el insusi, cercetari aprofundate privind actiunea mescalinei. El a administrat injectii de (sulfat de) mescalina unui numar de subiecti voluntari (scriitori, pictori, studenti, pacienti), consemnand apoi reactiile lor. Rezultatele acestor experimente au fost prezentate in cadrul unei conferinte tinute la Fundatia "Carol I", in no­iembrie 1932, si apoi publicate intr-o revista academica in 1934.

Efectele consemnate in timpul "betiilor mescalinice" sunt: euforie, midriaza, dezinhibitie, senzatie de ima­te­ria­li­zare, delir oniric, pierdere a notiunii de timp etc. si mai ales sinestezie. "Sub influenta mescalinei - constata dr. Gh. Marinescu - se produce o hiperestezie sen­si­tivo-sensoriala si adeseori sinestezii. Auzul, vederea si pipaitul sunt mai ales atinse. Sunetele si sgo­mo­te­le se asociaza cu imaginile vizuale. Astfel, pronun­tarea vocalelor si a consoanelor dau imaginile lor co­lo­rate. (…) Sensatiunile tactile, olfactive si gus­ta­ti­ve se asociaza de asemenea cu viziunile colorate."12

Pictorul (si prozatorul) Corneliu Michailescu

Important este faptul ca dr. Gh. Marinescu a fost in­te­re­sat de testarea betiei mescalinice pe oameni culti, cu educatie, cu aptitudini intelectuale si artistice. Printre su­biecti el a folosit cel putin doi intelectuali de marca din pe­rioada interbelica. Unul dintre ei a fost pictorul avan­gar­dist (si prozatorul) Corneliu Michailescu (1887-1965), pe atunci in varsta de 45 de ani, membru in gru­pa­rea artistica din jurul revistelor Contimporanul si Integral. Dupa injectarea mescalinei, doctorii care il supravegheau l-au pus sa asculte muzica la patefon, i-au dat sa miroasa diverse parfumuri si sa guste zahar, sare si piper, i-au dat sa inspire un alt narcotic (eter) etc.

Iata cateva franturi din fisa de observatie a pictorului Michailescu: "Sensatii de albastru electric. Ras ex­plo­ziv. O bucata de zahar ii sugereaza viziunea unor in­­­geri imprejurul lui Isus. Are sensatie ca limba si bu­zele i-au devenit enorme. Sarea ii desteapta o sen­sa­tie erotica (…) incepe sa-si picteze viziunile. Pen­tru el, ocru este sidefiu. Un punct reprezinta un ne­gru. Doua linii galbene sunt doua persoane ce se saruta. (…) Executa mai multe schite colorate repe­tand mereu cuvantul «perlaceu». Picteaza «un me­nuet in albastru», sugerat de Menuetul lui [Ian] Pa­de­­rewski. In timpul lucrului pastreaza o atitudine ca­lificata de el despotica si avand tendinta la po­lemica"13.

Un observator atent al avangardei artistice roma­nesti, regretatul Andrei Pintilie, a detectat o "ruptura" la in­­ceputul anilor ‘30 in "evolutia conceptiei lui [Corneliu] Mi­chailescu spre un tip de arta cu totul diferit". "Aceas­ta schimbare «progresiva», care atinge punc­tul culminant dupa anul 1933" a fost pusa de Pintilie "in legatura cu experientele cu mescalina" organizate de doctorul Marinescu.

"Fie ca absorbtia mescalinei a mai fost sau nu prac­ticata de Michailescu si dupa experienta facuta sub control medical - conchide Andrei Pintilie -, noul uni­vers care i s-a relevat pe aceasta cale si-a pus am­prenta asupra intregii sale creatii, pana in anul 1938 cand sufera de o depresiune nervoasa."14 In stu­diul sau din 1979, Pintilie promitea ca va scrie cu un alt prilej "despre experimentele cu mescalina si in­fluenta lor asupra lui C. Michailescu". Poate ca a fa­cut-o in monografia pe care i-a consacrat-o pictorului avan­gardist, ramasa inedita in arhiva Institutului de Istorie a Artei.

"Vi­ziunile pe care [Michailescu] le are sub in­fluen­ta drogului vor fi transpuse in desene", scrie la randul ei Ruxandra Dreptu. In urma acestor experiente cu stu­pefiante "evolutia sa stilistica porneste de la cubism spre suprarealism"15. De mentionat este faptul ca, in pe­rioada 1933-1945, Corneliu Michailescu, retras la casa lui din Cernica, a scris nuvele de factura fantastica si su­prarealista, care au fost publicate abia de curand16.

Criticul Petru Comarnescu

Cel de-al doilea intelectual care a participat voluntar la experimentele cu intoxicare cu mescalina organizate de Gh. Marinescu in 1932 a fost Petru Comarnescu (1905-1970). La vremea aceea, Comarnescu avea 27 de ani si era un tanar publicist si critic de arta, un lider al gru­parii Criterion, proaspat intors (in 1931) de la un pres­tigios doctorat in estetica obtinut in SUA. In fisele de observatie a subiectilor este desemnat prin initialele "P.C." si doar o data printr-o prescurtare "P. Com.". Im­por­tanta este si descrierea personajului in fise: "un su­biect cu o vasta cultura sociologica si psihologica" si "o per­soa­na foarte instruita, filosof si sociolog".

Probabil ca Petru Comarnescu i-a cerut doctorului Ma­rinescu sa pastreze discretia privind participarea sa la experimentul cu mescalina. De altfel, Comarnescu nu sufla o vorba despre acest eveniment in jurnalul sau. In ianuarie 1932 el isi intrerupe "aceste insemnari su­per­fi­ciale" din jurnal. "De fapt - marturiseste el -, nu am ra­gaz sa le gandesc suficient si sa ma deschid in ele. Gandul ca vor fi vazute candva de o a doua per­soana ma incomodeaza. Sunt lucruri pe care mi le ascund si mie insumi"17.

Andrei Pintilie a sustinut pe buna dreptate ca "mes­ca­lina i-a accentuat pacientului [Petru Comarnescu] doua insusiri caracteristice: locvacitatea si vaga­bon­da­jul de idei"18. Doar cateva fragmente din fisele de ob­ser­vatie tinute de dr. Gh. Marinescu sunt edificatoare: "O melodie de Bach i-a produs o stare de extaz si de su­ferinta. Plange mult, geme, i se pare ca se ga­­ses­te in stratosfera. Vede legiuni de ingeri, se simte sublimizat, fara sex, transcendent. «La Fon­taine» de Ravel ii provoaca o multime de visiuni foarte cu­rioa­se (…) Inima i se mareste, resimte bu­cu­rii­le lumii in­­tregi. Corpul i se disloca, in urma devine sferic. (…) La patefon se pune «Indoiala» de Glin­ka. Se simte in Rusia. In gat are o sfera mare de piper. Se afla in zapezi in eter. «Zapada sau cocai­­na?» Jean Coc­teau, localuri unde se fumeaza opium, balet rus, «Nijin­ski». Vede ingeri de vata sau de zapada pra­fuita (…) Acelasi cuvant, cu toate ca evoca aceeasi culoare, poate sa dea diferite nuante; alteori vede cu­lori ce nu exista in natura. Muzica ii da sensatii olfactive (sinestezie auditivo-olfactiva). Ast­fel, marsul fu­nebru ii provoaca sensatii parfumate, de crisan­te­me si tuberoze. Trecerea de la realitate la betia mescalinica si reintoarcerea la realitate sunt insotite de un profund sentiment de tristete"19.

1) Trimiterea la viziunile lui Hieronymus Bosch este interesanta. Unii istorici de arta se intreaba daca, pe la 1500, pictorul flamand nu‑si inflama imaginatia (ca si vrajitoarele din epoca) cu o substanta halucinogena. Vezi, de pilda, Robert Delevoy, Bosch, Éd. Albert Skira, Genève, 1960, pp. 73-76. Daca acceptam aceasta supozitie, atunci se pare ca substanta psihotropa folosita de Bosch era extrasa din fructul de matraguna (Atropa belladonna), numita popular "cireasa-lupului". Este simptomatica prezenta "centrala" a acestui fruct in multe dintre tablourile sale: Corabia nebunilor, Gradina deliciilor, Ispitele Sf. Anton, Sf. Ieronim in rugaciune, Sf. Ioan Botezatorul in desert s.a.

2) Eduard Pamfil, Doru Ogodescu, Psihozele, Facla, Timisoara, 1976, pp. 150-155.

3) Dr. N. Leon, Istoria naturala medicala a poporului roman, Academia Romana, Bucuresti, 1903.

4) Dr. N. Leon, Note si Amintiri, Cartea Romaneasca, 1933, pp. 301-309.

5) Dan Petrescu, Enigma lui Cucoanes, in Timpul, nr. 6, 2003, p. 4. Ii multumesc lui Dan Petrescu pentru discutiile purtate pe acest subiect.

6) Mircea Eliade, Incercarea Labirintului, dialog cu Claude-Henri Rocquet, Dacia, Cluj-Napoca, 1990.

7) Matei Calinescu, Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii, Polirom, 2002, p. 73.

8) Vezi Eliade, de la opium la amfetamine, revista 22, 896, 8 mai 2007, pp. 16-17 si vol. Andrei Oisteanu, Religie, politica si mit. Texte despre M. Eliade si I.P. Culianu, Polirom, 2007, pp. 62-74.

9) Vasile A. Sava, Cercetari asupra auditiunei colorate si intoxicatiunei experimentale cu mescalina, Facultatea de Medicina, Bucuresti, 1929.

10) Pentru relatia lui Macedonski cu stupefiantele, vezi articolul meu din 22, nr. 19, 6-12 mai 2008, pp. 10-11.

11) V.G. Paleolog, Visiunea si auditia colorata sinestesica la Al. Macedonski, Bucuresti, 1944.

12) G. Marinescu, Cercetari asupra actiunei mescalinei, in Memoriile sectiunii stiintifice, tom IX, Academia Romana, 1934, p. 348.

13) Idem, pp. 354-355.

14) Andrei Pintilie, Elemente pentru o redescoperire a lui Corneliu Michailescu, in Studii si Cercetari de Istoria Artei, I, tom 26, 1979, pp. 89-117; idem, Ochiul in ureche. Studii de arta romaneasca, editie de Ileana Pintilie, Meridiane, 2002, p. 45.

15) Erwin Kessler (ed), Ruxandra Dreptu, Gh. Vida, Mariana Vida, Ioana Vlasiu, Culorile avangardei. Arta in Romania (1910-1950), Institutul Cultural Roman, 2007, pp. 97-99.

16) Corneliu Michailescu, Portretul, Atlas, Bucuresti, 2000.

17) Petru Comarnescu, Pagini de jurnal, vol. I, Noul Orfeu, Bucuresti, 2003, p. 20.

18) Andrei Pintilie, Ochiul in ureche, ed. cit., p. 245.

19) Gh. Marinescu, art. cit., pp. 350-352, 360-362.

(Continuare in numarul urmator)