Pe aceeași temă
Născut în 1969, la București, Eugen Meiltz, care și-a luat pseudonimul literar Eugène, mărturisește că este un „decrețel”. De mult este scriitor elvețian de expresie franceză, iar opera lui literară este marcată de originile românești și chiar de figura lui Nicolae Ceaușescu. În 2022, publică la Geneva, la Ed. Slatkine, textul Lettre à mon dictateur (tradusă în românește de Dumitru Scorțanu, la Ed. Fides), o carte care i-ar pune pe gânduri pe tinerii zilelor noastre, pe cei care, urmărind pe TikTok diverse filmulețe, dintr-o întreagă propagandă, găsesc că era „cool” Ceaușescu și că ar fi vrut să trăiască în timpul lui.
În 1974, părinții lui Eugène pleacă într-o excursie în Ungaria, cu automobilul, de unde ajung, prin Viena, în Elveția. Lasă în țară doi copii mici pe care îi vor recupera după un an și jumătate. Când ajunge în Elveția, Eugène are 6 ani. Cerând drept de sejur, părinții scriitorului sunt nevoiți să accepte statutul de apatrizi, titlu în fața căruia fiul lor, aflat într-un voiaj la Barcelona, la vârsta de 17 ani, e întrebat de vameșii spanioli: „Cine sunteți, domnule?”. Și îi spun, cu privire la documentul de sejur: „Ăsta nu e un pașaport”, înainte să îl facă să piardă un tren.
La 50 de ani, privind în urmă, Eugène face o retrospectivă asupra legăturii pe care simte că o are cu dictatorul pe care părinții lui l-au urât și de care s-au temut atât. I se adresează cu „Nicolae”, ca într-o scrisoare, și reface o întreagă „domnie”, plus posteritatea acestuia.
Eugène își amintește că, fiind copil, vedea fotografii cu Ceaușescu peste tot: „Propaganda comunistă nu funcționa doar pentru copiii de 5 ani. La începutul domniei tale, în 1965, popularitatea ta nu era simulată. Poporul te iubea de-adevăratelea”. Reconstruirea epocii urmează și nu lasă deoparte nimic: de la „deschiderea” din perioada ’68-’71 până la „Tezele din iulie” și reideologizarea culturii, și transformarea țării într-un lagăr uriaș în care nu se mai găsește de mâncare, Bucureștiul demolat după cutremurul din ’77, cartierul Uranus dispărând ca să facă loc construirii Casei Poporului și, bineînțeles, frica, spaima tuturor. Când o cunoștință a părinților lui vine în vizită în Elveția, deși se află în lumea liberă, vorbește despre România în șoaptă, iar la plecare îi roagă să nu-i scrie și să nu-i telefoneze.
După cutremurul din ’77, când televiziunile occidentale dau imagini din Bucureștiul distrus, Eugène, la 11 ani, privește la ecranul TV aproape incredul. Dar altceva se întâmplă: „Mulți ani mai târziu, mi se explica faptul că nostalgia constă în a regreta o epocă pe care nu ai cunoscut-o sau care nu a existat niciodată. Dacă e adevărat, atunci resimțeam nostalgie față de acest oraș pe care l-am părăsit la 6 ani”.
În 1988 devine, la cererea lui expresă, cetățean elvețian și își franțuzește numele în „Eugène”. Ceea ce nu îl împiedică, în anul de grație 1989, vara, să dorească și să ajungă, împreună cu doi prieteni, la capătul unei vizite prin Europa, chiar la București. Proaspătul elvețian cu acte în regulă este tot mai curios în privința țării sale de origine. Dar la vârsta de 20 de ani realitatea atroce din România e doar ceva frapant și neamenințător, din punctul de vedere al unui deja elvețian. Gara de Nord li se pare tinerilor sumbră, ca și străzile, dar nu se sperie. Refuzați la cazarea într-un hotel, Eugène scoate pe masă, ferm, niște tichete de cazare cumpărate în Elveția de la Oficiul român de turism de acolo, pentru că, spune el, „trebuia să mă comport ca un străin”, și camera dorită e obținută. Lucru teribil, dar care îi amuză pe tineri: li se dă o cameră de unde, spun recepționerii, „îi putem asculta”. Eugène constată că, vorbind mereu acasă cu părinții în românește, înțelege limba mai bine decât credea și le traduce prietenilor lui. Ajunși în cameră, cu toții se distrează strigând fraze bombastice favorabile lui Ceaușescu. În fața Casei Poporului însă, alături de un unchi al lui Eugène, la tineri vin niște securiști care le confiscă filmul din aparatele foto și îl convoacă pe unchi la sediu a doua zi. Apoi, în casa unor prieteni ai părinților, sunt hrăniți cu carne cu asupra de măsură, ceea ce îi descumpănește, pentru că văzuseră goale toate magazinele alimentare. În fine, într-o librărie află că nu pot cumpăra o hartă a Capitalei, pentru că e interzis. Sunt istorisite și alte aventuri.
Tonul se mai schimbă când Eugène pomenește de Scrisorile deschise către Ceaușescu din 1989, a „celor șase” și a lui Dan Deșliu (curios cum Doina Cornea nu există), înainte de a afla tot de la Radio Europa Liberă despre evenimentele din decembrie. „Sincer, te credeam etern”, spune el, ca atâția alți români. „Tu ai fost împușcat în decembrie, democrația în iunie [1990]”. Procesul soților Ceaușescu și reacția Occidentului la el și la minciunile despre revoluție de la București găsesc un comentariu larg, ca și situația „orfelinatelor morții” din România. Mai mult, Eugène introduce în carte transcrierea procesului soților Ceaușescu. „Ai fost condamnat pentru un genocid imaginar în vreme ce ești responsabil de o adevărată crimă împotriva umanității”.
Odată cu trecerea timpului, relația cu România se impune: „Drumul către românitate”, cum spune el. Vine tot mai des în țară, ajunge chiar să fie invitat, ca scriitor elvețian, la un târg de carte din București.
Când scrie literatură, figura dictatorului apare într-un fel sau altul în textele sale, de la distopia din „Pamukalie, pays fabuleux” până la „La Vallée de la jeunesse”. Dar relația cu țara de origine Eugène o leagă prea mult de figura dictatorului: „Am crezut că sunt liber față de tine (…) Am ignorat că tu și eu suntem legați pentru totdeauna”. Aflând târziu de la mama sa despre decret și despre faptul că în absența lui el nu ar fi ajuns pe lume, scriitorul alege să interpreteze într-un mod uimitor acest lucru: „M-am născut datorită ție [de ce nu „din cauza”? – n.m., S.G.]. Datorită decretului tău. Și eu, care credeam că nu-ți datorez nimic. Datoria față de tine apasă pe umărul meu din prima mea zi”.
După călătoria din 1996 în România, alături de părinți, Eugène le mulțumește, emoționat, acestora că au plecat în 1974 din România („migranții sunt niște supraoameni”) și pare conștient că a făcut o obsesie pentru figura lui Ceaușescu. Admite că, asemenea regizorului Milo Rau, care în spectacolele sale joacă întruna procesul soților Ceaușescu și astfel îi „ține în viață”, și el, prin ce scrie, nu face altceva: „Pagină după pagină, de bine-de rău, am încercat să cuantific cât din tine e în mine. În final, am descoperit că există de asemenea o parte din mine în tine. Pentru că e adevărat că, prin textele și spectacolele mele, îți dau viață. Nu exclud să mă duc la București să depun această scrisoare pe mormântul tău”.
Eugène cunoaște indirect România, în primul rând din poveștile spuse de părinții săi, apoi din lecturi. Din păcate, asta se vede. Cititorului român i se va părea ciudată repetiția „datoriei” pe care autorul ar avea-o față de dictator: „Îți datorez ceva. Am o datorie”. Fără să găsim în text semne ale unei ironii (ideea de datorie față de Ceaușescu e numită „deranjantă și iritantă”), trebuie să înțelegem fraza finală a cărții exact așa cum este: „Totuși, cu toată onestitatea, îți datorez asta. Și acest cuvânt este mulțumesc”.
Cititorul român va primi cu stupoare acest „mulțumesc” adresat lui Ceaușescu. Și asta, pentru că în România decretul împotriva avortului a fost mereu asociat cu moartea. Moartea atâtor femei care au încercat să avorteze clandestin și a atâtor fetuși striviți. În schimb, nașterea unui copil, în orice condiții ar avea loc, a fost asociată cu un dar de la Dumnezeu. Aici apare o diferență culturală între Eugène și românii din România, care e foarte mare. Și apare, de asemenea, felul în care un scriitor care a trăit de la 6 ani în libertate nu poate percepe decât abstract dictatura, oricât i-ar fi povestită. Printre altele, focalizându-se exclusiv asupra dictatorului și ignorând ideologia.
Altminteri, în ciuda a două inexactități (Ceaușescu a avut puterea nu 22, ci 25 de ani, iar alegerile din 1990 au avut loc pe 20 mai, nu pe 13 iunie), este o carte foarte utilă pentru cei care au uitat istoria recentă și, mai ales, pentru tinerii care nu au cunoscut-o direct. //
*Deși cartea a apărut și în România, traducerea citatelor din franceză ne aparține, S.G.
