Sfarsitul lui 2004, inceputul lui 2005 pe ecrane (I)

2004 a cunoscut cel mai mare numar de premiere cinematografice - 165. E un paradox, caci frecventarea salilor de cinema e tot mai mica, deci ar reveni tot mai putini spectatori la un titlu de film. Paradoxul e oarecum aparent, caci salile gen multiplex sunt in continua expansiune, in detrimentul celor de stat, si astfel se explica si numarul mare de filme iesite in sali.
Majoritatea covarsitoare a filmelor sunt americane, plus cateva europene (pana in 30 de titluri, deci mai putin de 18%), alte cateva (11) romanesti si 3 asiatice. Cu o singura exceptie (Niki Ardelean, colonel in rezerva, de Lucian Pintilie), filmele romanesti sunt catastrofale, de la Dulcea sauna a mortii (Andrei Blaier), Magnatul (Serban Marinescu), Raport despre starea natiunii (Ioan Carmazan), Orient Express (Sergiu Nicolaescu) etc., asupra carora m-am oprit deja, pana la Camera ascunsa, Lotus si Sindromul Timisoara - Manipularea. Prea mult n-are sens sa insist asupra acestora trei din urma, caci nici unul nu merita atentia. De remarcat doar ca unul din ele - Camera ascunsa - vine de la un regizor - Bogdan Dumitrescu - de numele caruia e legat cel putin un film demn de luat in considerare (Thalassa, Thalassa, 1994), deci se poate vorbi de o dezamagire. Camera ascunsa incepe bine, dar se termina intr-o neverosimilitate ridicola. Celelalte doua filme - Lotus, de Ioan Carmazan (regizor cu doua filme rusinoase in acelasi an - rod al coruptiei si submediocritatii din cinematografia romana) si Sindromul Timisoara - Manipularea, de Marius Theodor Barna - nu reprezinta nici o surpriza, sunt proaste, asa cum te si astepti. Dintre filmele europene, unele sunt foarte proaste (George and the Dragon/George si dragonul, de Tom Reeve, coproductie britano-germana 2004); altele foarte previzibile (Zivot je cudo/Viata e un miracol, de Emir Kusturica, coproductie europeana 2004, cu actiunea avand loc in Iugoslavia devastata de razboi - o nuanta ceva mai grava in filmografia lui Kusturica, dar fara sa prevaleze asupra isteriilor lui obisnuite si a aceluiasi gen de umor pe care-l practica dintotdeauna); altele interesante (Respiro, de Emanuele Crialese, Italia 2004, film de atmosfera de vara torida, pe o insulita din sudul Italiei); altele cu destul de mult umor (Le Boulet/ Norocosi cu ghinion, de Alain Berberian, Franta 2004, cu actori foarte buni din lumea francofona - francezii Gerard Lanvin si Jose Garcia si belgianul Benoit Poelvoorde); iar altele deloc rele, dar de la care te-ai fi asteptat, totusi, la mai mult (Après vous/Poftiti la masa!, de Pierre Salvadori, Franta 2003, cu Daniel Auteuil si Jose Garcia).
Dinspre America, un film genial vine in animatie: The Incredibles/Indestructibilii (2004), regia Brad Bird. E al saselea film semnat Pixar - studiourile care-si pun deja amprenta asupra animatiei mondiale si a caror deviza e calitatea de exceptie. The Incredibles e un film irezistibil, mai mult pentru adulti (caci e plin de referinte cinefilice) decat pentru copii, pe tema super-dotatilor, super-eroilor, superman-ilor si superwoman-elor. Un umor fin si subtil, o animatie cu multa fantezie si un scenariu cizelat la milimetru fac din The Incredibles un film in care fiecare clipa e un regal. E, in acelasi timp, un film nu doar pentru cinefili, ci si pentru un public mai putin avizat asupra filmelor de gen - dovada e ca The Incredibles a tinut locul I in topul incasarilor din multe tari europene inca din prima saptamana de distributie (Italia, Spania, Belgia, Marea Britanie, Franta) si chiar in SUA a fost pe locul I, in a doua saptamana de distributie. Isi merita pe deplin succesul si cu siguranta ca va fi, in foarte scurt timp, un film cult.
Inca un film de animatie merita toata atentia - Shark Tale/Povestea unui rechin (2004), regia Vicky Jenson (care lucrase in echipa Shrek), Bibo Bergeron si Rob Letterman. Si el foarte subtil, Shark Tale face deliciul spectatorilor cu asemanarile dintre figurile pestilor si ale actorilor care le-mprumuta vocile: Will Smith, Robert De Niro (excelenta ideea cu alunita de pe obrazul rechinului), Renee Zellweger, Angelina Jolie, Jack Black si nimeni altul decat regizorul Martin Scorsese. Si Povestea unui rechin merge la toata lumea, de la mici la mari, e perfect pentru timpul liber, cu densitatea de umor necesara. E o productie a studiourilor DreamWorks Pictures (Chicken Run, seria Shrek). Tot de animatie, dar la polul opus, e Pinocchio 3000 (2004), regia Daniel Robichaud, coproductie Quebec-Franta-Spania. Are la baza povestea lui Pinocchio, dar e translata undeva intr-un viitor supertehnologizat si robotizat. De altfel, insusi Pinocchio e un robotel, care se lupta, alaturi de copii, pentru salvarea ultimelor coltisoare de natura dintr-un oras al masinilor, al carui primar e un dictator ce nu sufera nici verdeata, nici copii. Filmul n-are destula imaginatie, nici destul antren pentru a se retine. Plictiseste dupa 15 minute, iar meritul cel mare e de a fi scurt. Construit pe structura de basm, binele invinge raul si primarul e infrant de copii.
Pentru adolescenti, productie Disney, vine The Princess Diaries 2: Royal Engagement/Printesa indaratnica 2 - Nunta (2004), regia Garry Marshall. De fapt, mai mult pentru adolescente, numai ca e atat de fortat si fara nici un haz, incat nu se ridica nici macar la nivelul partii intai. Fata care descopera peste noapte ca e printesa e prinsa intr-un vartej de masinatiuni si uneltiri pentru tron si e nevoita sa se marite la repezeala. Numai ca, tot la repezeala, chiar se indragosteste. Problema e ca nici ea, nici filmul n-au vreun pic de fantezie...