Pe aceeași temă
Dintre filmele (americane) de actiune, Ocean's Twelve/Unsprezece + una, de Steven Soderbergh, e cel mai bun. E continuarea lui Ocean's Eleven, dar sub nivelul aceluia, poate unde-i lipseste noutatea. Bineinteles ca o continuare nu era neaparat necesara, dar, pe de alta parte, Ocean's Twelve nu e una din acele parti II penibile si total lipsite de sens. Scenariul e foarte OK si culmineaza cu o geniala idee de a o face pe Julia Roberts s-o joace pe o impostoare ce se da drept Julia Roberts - un joc al confuziilor in scopul realizarii jafului suprem. Plus patrunderea in sala de la muzeu a lui Vincent Cassel, printre laserele haotice, in miscari de dans. Soderbergh impinge aici conventia dincolo de limitele conventiei, dar o face atat de "la vedere", ca nu-ti ramane decat sa o accepti si sa te amuzi odata cu echipa filmului. Aceasta e, de altfel, solutia de a scapa de un anume previzibil inevitabil - joaca de-a filmul - si lui Soderbergh ii reuseste foarte bine. Un scenariu foarte bun are si Collateral/Colateral (2004), de Michael Mann, cu Tom Cruise intr-un rol surprinzator de bun. Actiunea e gandita cu precizie si acest lucru e cu atat mai important, cu cat ea se desfasoara pe parcursul unei singure nopti - de la 6 seara la 4 dimineata. Partea slaba a filmului e o senzatie de déjà vu - originalitatea nu e deloc la ea acasa in Colateral, chiar daca lucrurile (deja spuse) sunt bine spuse.
In aceeasi categorie a thriller-ului cu actiune condensata in cateva ore intra si Cellular/Celularul (2004), de David R. Ellis. Are destul ritm, iar rasturnarile de situatie din final sunt binevenite. Verosimilitatea e insa unul din punctele cele mai slabe - lucrurile sunt fortate pana la hilar in multe cazuri si alegerile pe care le fac personajele, oricat ai fi de binevoitor sa le accepti, data fiind tensiunea sub care se afla atunci cand se iau deciziile, sunt imposibil de acceptat in sensul unei logici minimale. Ca si-n Colateral, nici in Celularul originalitatea nu-i un punct forte...
Ca nici in Man on Fire/Pus pe jar (2004), de Tony Scott, cu Denzel Washington intr-un rol bun, despre o rapire, o fetita, copil american, in Mexic. Si aici rasturnarile din final ajuta, dar nu era neaparat nevoie de ele, caci filmul nu duce lipsa nici de ritm, nici de logica, nici de verosimilitate (el e, de altfel, bazat pe un caz real).
Seria rapirilor continua in The Clearing/Rapire de persoana (2004), regia Pieter Jan Brugge, cu Robert Redford intr-un rol OK. Nici acesta nu e tocmai rau, dar se pierde intr-o serie din care fac parte atat de multe filme, de parca toamna cinematografica 2004 a fost una tematica - a rapirilor. Caci si-n Trapped/ 24 de ore (2002), de Luis Mandoki, e vorba tot despre o rapire - aceea a unui copil (tot o fetita, bolnava de astm), dar nu pentru bani, ca-n Man on Fire, ci din dorinta de razbunare a rapitorului pe tatal copilului. Nici aici prea multe de spus, mai ales intr-o asemenea inflatie a filmelor cu rapiri - 24 de ore nefiind unul ce s-ar evidentia prin ceva anume.
Cam tot despre o rapire e vorba si-n The Forgotten/Obsesie misterioasa (2004), de Joseph Ruben, dar abordata dintr-un unghi psihologic-fantastic/paranormal, care in cele din urma se transforma intr-un rizibil SF. Niste copii sunt rapiti de extraterestri (sic!) pentru a urmari legatura psiho-mentala dintre parinti si ei si cat de puternice sunt aceste legaturi. Julianne Moore face tot ce poate (si poate multe!) pentru a salva acest thriller de la penibil, dar degeaba.
Tema rapirii e atinsa si-n Out of Reach/Intangibilul (2004), regia Po-chih Leong. E vorba, ca si-n The Forgotten, de o conspiratie larga, dar nu una extraterestra, ci cat se poate de terestra, pentru a rapi (tot) niste copii. E de ajuns amintirea unui singur nume legat de acest film - Steven Seagal, ca actor principal - pentru a nu mai fi nevoie de alte comentarii despre calitate sau, eventual, originalitate...
Mergand mai departe cu seria aventurilor, dar terminand-o pe cea a rapirilor, vine randul lui The Bourne Supremacy/Suprematia lui Bourne (2004) de a continua un film din 2000 - The Bourne Identity. Matt Damon il juca pe Bourne in primul film si-l joaca si acum - asasin in slujba unor servicii secrete, care vrea sa se retraga, dar nu e lasat pentru ca stie prea multe. Filmul de fata are la baza, de fapt, continuarea romanului a carui ecranizare era primul film, ambele scrise de Robert Ludlum, si e regizat de un regizor ce primise Ursul de Aur la Berlin, in 2002, pentru un film impecabil ritmat - Bloody Sunday, respectiv Paul Greengrass. Mana lui Greengrass se simte si-n The Bourne Supremacy - el face tot ce poate pentru a scoate din anonimat un film ce nu are prea multe sanse scenaristice s-o faca altfel. Reuseste pe jumatate doar, caci The Bourne Supremacy nu e un film de care sa-ti amintesti dupa alte cateva zeci de thriller-uri asemanatoare, vazute pe la TV ori chiar in sali. Seria thriller continua cu unul politic - The Manchurian Candidate/Candidatul altora (2004), de Jonathan Demme. Cu Denzel Washington si Meryl Streep printre numele cele mai cunoscute de pe afis, filmul are la baza un roman despre o conspiratie la nivelul cel mai inalt, careia ii cade victima chiar un candidat la presedintia Statelor Unite. Neverosimilitatea apare si aici, spre final, cand aflam ca totul fusese uneltit de mama autoritara a candidatului. Ca si-n alte cazuri, nici in The Manchurian Candidate actorii (in primul rand Denzel Washington) nu reusesc a salva de la ridicol deznodamantul unui scenariu prea oarecare pentru a starni vreun interes. Unul din numele cu greutate in genul thriller e M. Night Shyamalan. Trebuie sa-i recunosc o mare abilitate de a manevra lucrurile in sensul pe care si-l doreste, doar ca filmele lui sunt mult prea asemanatoare si repetitive, asa ca, dupa Al saselea simt, cam stii de fiecare data la ce sa te astepti. Asa se-ntampla si cu The Village/Satul (2004) - stii de la-nceput ca in final va exista o rasturnare de situatie. Aici insa, spre deosebire de Al saselea simt, nici macar conventia de pe parcursul filmului nu mai functioneaza - totul e prea lungit, iar tensiunea sfarseste prin a disparea definitiv. Estetismul excesiv ce i se reproseaza lui Shyalaman nu e suparator in sine, dimpotriva; problema e ca el e cam izolat, cladit pe ceva lipsit de continut veritabil.
