Spania politică

Nu am stat decât patru zile în Alicante, dar nu m-am abținut de la drogul meu zilnic – acela de a urmări (dimineața și seara) știrile de la televizor. Recunosc că mă interesează mult ceea ce se întâmplă în fiecare dintre țările unde ajung. În afară de istorie, peisaje, taverne, plaje sau diverse muzee, unde se îngrămădesc sute de exponate, fiecare cu istoria lui, mă pasionează și prezentul (politic), și viața autohtonilor (pe care invariabil o compar cu a noastră). În Grecia îmi era mai dificil să înțeleg ce se rostea pe la știri (dar nu imposibil), în timp ce în Spania este mult mai facil, chiar dacă nu m-am uitat niciodată la telenovele. Am înțeles că aceasta ar fi o metodă extrem de eficientă. Fiind o limbă romanică, are un fond comun cu franceza și cu italiana, astfel că, vrând-nevrând, înțeleg mai bine de un sfert din ce se vorbește.

Spania de azi este marcată de două crize: cea a locuințelor („vivienda”) și cea a migrației clandestine. Mi-am dat seama că și noi eram puțin vinovați de prima, pentru că această criză este amplificată de industria turismului și de lăcomia unora (spanioli, dar și fonduri de investiții etc.) de a profita de pe urma acestei industrii, care în ultimul an a atras în Spania nu mai puțin de 97 de milioane de turiști (a fost bătut un record). Pe de altă parte, și Spania este o țară destul de mare (are 50 de provincii și 505.000 kmp). Această cerere provoacă un aflux de bani care influențează nivelul chiriilor, care au crescut foarte mult în ultimul timp, mai ales în marile orașe. Noi, pentru o modestă cameră de 10-12 mp în centru la Alicante, pentru doar patru nopți, am plătit 550 de euro. Scânteia protestelor masive din 50 de orașe spaniole a apărut după evacuarea, la 23 septembrie, a lui Maricarmen Abascal, o pensionară din Madrid în vârstă de 87 de ani. Ea trăia de aproape șapte decenii în același apartament cu chirie controlată/subvenționată („renta antigua”). Pentru a o forța să plece, fondul de investiții care a cumpărat clădirea i-a mărit chiria cu 275%, sumă care depășea întreaga ei pensie. Tragedia constă în faptul că bătrâna a murit într-un spital din Madrid, la 7 octombrie.

Eu cred că orice situație politică tensionată în democrație trebuie rezolvată prin revenirea la urne, indiferent dacă ne place sau nu. La această soluție a apelat și Pedro Sanchez, mai mult de nevoie decât din plăcere. Premierul spaniol conducea oricum o coaliție care nu deținea majoritatea în Cortes (aduna numai 148 de mandate din 350) și depindea de voturile partidelor regionale, care s-au poziționat împotriva Partidului Popular, mult mai vehement în ceea ce privește unitatea Spaniei. Aceste partide regionale complică mult peisajul politic spaniol, dar sunt rezultatul unor identități regionale extrem de puternice (repetăm, Spania are peste 500.000 kmp, de două ori mai mult decât România). Pentru a exemplifica exotismul spaniol (dar și al sistemului democratic spaniol), le menționăm: ERC (Stânga Republicană din Catalonia), EH Bildu (Partidul naționalist de stânga din Țara Bascilor), PNV (Partidul Naționalist Basc – de centru), BNG (Blocul Naționalist Galician), Coalición Canaria (Partidul regional din Insulele Canare). Este ca și cum Partidul Național Român din Ardeal ar avea 10 deputați și 5 senatori în Parlamentul de la Casa Poporului, iar Uniunea pentru o Moldovă Justă – UMJ – 5 deputați și 2 senatori. Ne putem imagina cât de importante ar deveni aceste mandate atunci când două tabere au cam aceeași pondere în Parlament.

Trebuie remarcată șiretenia formațiunii Junts per Catalunya, condusă de celebrul Carles Puigdemont, care inițial a susținut învestirea lui Sánchez în schimbul Legii Amnistiei, dar care, după ce s-a văzut cu sacii în căruță, a rupt pactul și a trecut în opoziție, votând împotriva pachetului pregătit de guvern pentru a încerca să reglementeze domeniul chiriilor, pentru a-i proteja pe chiriași etc. Chiar dacă Junts deținea numai șapte locuri în Cortes și patru în Senat, lipsa unei majorități l-a determinat în final pe Pedro Sánchez să convoace alegeri înainte de termen, pe 29 noiembrie. Glumind amar un pic, luând în considerare sistemul ultrafederal care funcționează în Spania după Franco și competențele mari ale regiunilor în multe domenii, credem că nu multă lume și-ar da seama că la Madrid este sau nu vreun guvern. Țara ar funcționa bine-gracias și fără el. Partidul Popular, care stă în ambuscadă de mai mulți ani, simte că a venit momentul răzbunării, iar sondajele îl dau în frunte cu 32-34%, urmat de Partidul Socialist (PSOE), cu numai 25-26%. Spania este cea mai mare țară din UE care mai este condusă de un guvern de stânga (mai sunt în această situație Danemarca, Lituania și Malta – în rest, mareea de dreapta sau extremă-dreapta, cu sprijinul MAGA, mătură continentul, iar situația se va înrăutăți anul viitor^[1]). Partidul de extremă-dreapta Vox cunoaște o creștere spectaculoasă, ajungând spre 18% (și probabil va fi cooptat la guvernare), în timp ce aliații mai mici ai socialiștilor, cu care aceștia au guvernat, înregistrează scăderi masive. Este destul de sigur că și Spania va vira spre dreapta, iar liderul Partidului Popular, Alberto Núñez Feijóo, va ajunge, în sfârșit, la Palacio de la Moncloa (sediul guvernului spaniol). Acesta și-a început campania electorală chiar în Ceuta, pentru a apăsa și mai mult pe pedala pericolului migrației. 

Un alt subiect fierbinte în acel blând început de octombrie era situația nerezolvată a migranților din Ceuta, care, alături de Melilla, se află pe coasta marocană, dar aparțin Regatului Spaniol de aproape cinci secole. Melilla a fost cucerită în 1497, la puțin timp după finalizarea Reconquistei, și a avut un rol strategic, de a apăra coastele spaniole de o posibilă revenire a maurilor. Era o fortăreață foarte puternică, a rezistat mai multor tentative de cucerire din partea marocanilor. Un mare asediu a durat o sută de zile între 1774-1775. Apărarea eroică spaniolă a fost condusă de generalul de origine irlandeză Juan/John Sherlock (1705-1794). Ceuta a fost cucerită de portughezi tocmai în anul 1415 și marchează debutul expansiunii europene. Ulterior, portughezii au fortificat-o masiv. Cele două regate iberice s-au aflat pentru o perioadă într-o uniune dinastică, dar, după destrămarea ei, Ceuta a rămas Spaniei și nu Portugaliei. Ceuta este în fața Gibraltarului. Regatul Marocului le revendică (fără mare succes) pe amândouă. Interesant este că din uriașul imperiu colonial spaniol nu au rămas decât aceste două orașe, în timp ce Franța încă deține o serie de insule și teritorii prin toată lumea și prin toate emisferele. Melilla a fost primul oraș care a trecut de partea rebeliunii naționaliste din iulie 1936, iar din Ceuta generalul Franco a preluat comanda armatei spaniole din Africa (Marocul spaniol) și a declanșat războiul civil, începând o amplă operațiune de desant aerian, prima din istorie de o asemenea amploare. Ambele orașe au în jur de 80.000 de locuitori, jumătate fiind de origine hispanică și jumătate arabă, în cazul Ceutei, și berberă, în cazul Melillei. Între 30 și 31 iulie, aproximativ 70.000 de africani au forțat frontiera și au pătruns în Ceuta, provocând tensiuni majore între Spania și Maroc. Cu puțin timp înainte, o hotărâre a Curții Supreme spaniole interzisese așa-numitele „returnări la cald”. Deși cea mai mare parte a migranților (aproximativ 69.500) au fost returnați treptat în Maroc, mii de persoane au rămas blocate săptămâni întregi în tabere improvizate pe plaje sau pe străzi. În luna august, în oraș au izbucnit proteste și ciocniri violente între localnici nemulțumiți și migranți, fiind incendiate corturi și bunuri. Criza din Ceuta atârnă ca o piatră de moară pentru Pedro Sanchez (ca și cum nu ar fi fost implicat în suficient de multe alte scandaluri). Plaja Trampolín din Ceuta a fost evacuată complet la 5 octombrie 2026 și a marcat desființarea celei mai mari tabere improvizate de migranți formate în urma crizei umanitare din vara aceluiași an. Operațiunea de amploare a fost declanșată de poliția spaniolă în contextul degradării condițiilor sanitare. Imediat după eliberarea plajei, echipele de salubritate au demarat o acțiune masivă de curățare, strângând peste 61 de tone de deșeuri. Pentru a reafirma legătura și voința Spaniei de a nu ceda în fața pretențiilor Marocului, Regele Felipe al VI-lea și Regina Laeticia au vizitat Ceuta în 13-14 octombrie 2026. Toate aceste evoluții politice complicate nu au împiedicat Naționala Spaniei la fotbal, cea mai bună din lume în prezent, să-și zdrobească fără milă toți adversarii, ajungând la 43 de meciuri fără să cunoască gustul amar al înfrângerii. Cu care noi ne-am obișnuit.

1. Expulzarea imediată, fără proceduri, a migranților interceptați pe mare.