Pe aceeași temă
Privind dinspre scrisorile adunate de Monica Pillat în Sufletul nu cunoaşte distanţele*, Pia şi Dinu Pillat apar ca semisfere complementare ale aceluiaşi întreg armonic. L-am putea numi fie „Pillaţii“, fie „Brătienii“, fie pur şi simplu buna burghezie interbelică, născută în vremuri de avânt şi speranţă în destinul colectiv, crescută în respect pentru muncă şi pentru rezultatul ei, educată să-şi cultive mai degrabă calităţile decât complexele. De ce impresionează, la urma urmei, calităţi altminteri „banale“, precum discreţia, modestia, loialitatea, demnitatea, intransigenţa? În cazul familiei Pillat, probabil prin cumularea lor într-o tensiune cumva testamentară. În cei doi copii ai poetului de la Miorcani tocmai murea un fel de a trăi. Nu poţi evita să încasezi acest vertij al pierderii ireparabile, cu atât mai mult cu cât luciditatea nu le-a pierit niciunuia dintre ei vreo secundă.
Luciditate şi fragilitate
Să ne amintim că Pia copleşeşte prin energia devotamentului înnăscut, prin inteligenţa ei plină de căldură şi că Dinu iese greu din cochilia de melc în care s-a ascuns spre a-şi trăi soarta fără noroc. Opţiunii pentru viaţă a celei dintâi îi răspunde pregătirea minuţioasă a vieţii de apoi pentru cel de-al doilea. De o parte, speranţă, alimentată nu o dată din resursele utopiei: Pia Pillat a încercat ani de zile să-şi scoată din ţară familia hărţuită de arestări, exproprieri şi excluderi din viaţa publică; Pia avea „mania“ de a vedea mereu partea plină a paharului. De cealaltă parte, resemnare şi reflexul de a nu-i împovăra pe ceilalţi.
Fragilul Dinu („era oribil de lovit sufleteşte de câte ori părinţii noştri plecau şi ne lăsau în mâinile guvernantelor“, aminteşte Pia) lasă loc, în scrisorile de la sfârşitul deceniului cinci, unui analist necruţător – şi imprudent în raport cu cenzura – al degradării accelerate: „frig, blocări de alimente, restricţii la consumul de electrică, lipsă de tramvaie, ţigări cu 800 de lei bucata şi adesea pantaloni, în loc de fustă“, îi scrie Piei în februarie 1947. Alte scrisori, de regulă trimise în străinătate prin intermediari, înregistrează cât de pervers se amestecă deja apele: „Liberalul apare încă; lumea noastră burgheză se plimbă mai departe, elegantă şi cu cocarda zâmbetului pe buze, pe Calea Victoriei, în sus şi în jos, tricolorul tot mai flutură pe înălţimea Palatului Regal. Şi totuşi, pas cu pas, ne ducem dracului, ca să nu spun altfel“.
Societatea românească se predă pe nesimţite şi, deşi rămas în ţară, Dinu nu mai are iluzii. În 11 august 1947 scrie o scrisoare excepţională, unul dintre cele mai acute texte politice ale vremii: „«Legionarii» din vechea gardă sau au murit, cum se ştie bine, sau, blazaţi de anii de închisoare din trecut, s-au «burghezit» cu vârsta, rămânând pasivi în faţa evenimentelor din momentul de faţă. Apoi, unii au tranzacţionat cu regimul, de frică. Iar alţii mai organizează câte o «frăţie de cruce» prin ţară, sfârşind însă prin a cădea prinşi până la urmă. În general, lumea de aici, deşi ajunsă la saţiul exasperării, a început totuşi a-şi mărgini reacţiunea la înjurături în gând sau între patru ochi şi la a asculta radio Ankara...“.
Este, de altfel, terenul pe care Dinu se întâlneşte spectaculos cu mama lui, Maria Pillat-Brateş – fire puternică, hotărâtă, robustă. Sensibilitatea vibrantă a picturii ei se combină cu o precizie a tăieturii, pe care aceste scrisori o arată fără greş. Textele laconice sunt capabile să prindă în detaliile caracteristice un univers din ce în ce mai strâmt. Despre stabilizare: „La piaţă nu se mai găseşte nimic, trenurile sunt aşa de scumpe, încât nu mai călătoreşte nimeni, şveziţ cozi nesfârşite pentru cartofi, ardei, roşii, nu mai vorbesc de ouă sau derivatele laptelui, care, până să ajungă la centru, sunt devalizate şi luate cu asalt, la bariera Bucureştiului. În fine, acum simţim războiul, la Pace!“ (5 sept 1947). Despre manipulare, în aceeaşi scrisoare: „Prin fabrici şi instituţii s-a început să se ceară adeziuni pentru pedeapsa cu moartea a lui Maniu“.
Despre exproprierile brutale, fără să personalizeze, cu toate că pierduseră recent moşia de la Miorcani şi pe cea părintească, de la Isvorani: „Procedeul (...) pentru toţi cei găsiţi la ţară, a fost sălbatic. La 3 noaptea, s-au trezit cu poliţie şi tovarăşi care i-au somat să părăsească locuinţa – fără voie de a lua cu ei decât un schimb şi hainele de îmbrăcat. Tot ce aveau – fie ca bani – bijuterii – provizii – confiscat. 5.000 de lei era maximum de sumă permisă să ia. Pe urmă, engoufrés în camioane, au fost duşi în diverse localităţi, unde trebuiau să aleagă un domiciliu, Bucureştiul fiind exclus“. „În toată chestia asta, se pare că ţăranii au fost admirabili, ducând acolo unde ştiau că se află foştii lor proprietari de-ale mâncării şi chiar bani!“ Nu există nicăieri autocompătimire, nici atunci când dispare, bucată cu bucată, tot ce însemnase propriul cămin: „De Paşti am avut plictiseala că ni s-au rechiziţionat 2 odăi, aşa că copiii au trebuit să se mute în sufragerie, luându-se odaia lor şi încă una, alături. Eu dorm în birou şi suntem totuşi mulţumiţi să rămânem înştreţ zidurile noastre“ (17 aprilie 1950).
Din păcate, nu va dura mult. În timpul detenţiei lui Dinu, soţia, mama şi fiica lui se vor muta în casa Ecaterinei Filipescu (mama lui Nelli Pillat). Iată cum sună deportarea Mariei Pillat la Miercurea-Ciuc, în acest jurnal sui generis: „Am fost obligată să-mi schimb domiciliul şi să plec în provincie, unde e un aer foarte bun, ţinutul fiind aproape de munţi“ (15 octombrie 1950). Câţiva ani mai târziu, garda coboară însă, tocmai când nu mai era mare lucru de pierdut: „Voi, care aţi avut o copilărie atât de răsfăţată şi de fericită, aţi avut de îndurat o viaţă atât de dură şi de plină de suferinţă...“ (8 iunie 1963). Răspunsul Piei, ca un torent de afecţiune consolatoare: „Ne-ai dat o copilărie atât de frumoasă, scumpa mea. Nu-ţi rupe inima – tot ce ne-ai dat nu s-a pierdut şi nu se va pierde niciodată, şi tot ce ne-ai dat ca dragoste şi grijă, şi căldură, şi frumuseţe ne ajută să suportăm şi să trecem peste toate“; „Tu, Maica, Leliţa, tata, Tanti Bi ne-aţi dat o bogăţie şi poezie care ne vor ţine de cald toată viaţa“ (21 iunie 1963).
Figura Mariei Brateş-Pillat domină, de altminteri, în Sufletul nu cunoaşte distanţele. Pentru ei toţi, „ea a fost (...) ţărmurile tari între care s-au zbătut apele noastre“ (Pia, 26 mai 1964). Din nou Pia, către Dinu la 7 iunie 1965: „Ea, cu lărgimea şi înţelegerea ei pentru el şIon Pillatţ şi cu marea ei dragoste. Ea a fost matca râului meandros ce a fost tata. Şi tata adora îngrădirile largi şi avea o nevoie absolută de orânduiala permanentă pe care viaţa şi dragostea ei o clădeau în jurul lui“. Din alt unghi, într-o scrisoare a lui Nelli către Pia: „Mie mi-e foarte dragă Mami. Îmi place ţinuta ei – graţia şi genul ei de frumuseţe, atât de rar astăzi. Îmi place cum mănâncă cu gesturi elegante şi liniştite, îmi place cum cumpără cărţi, flori şi prăjituri. Cum aşază masa, cum primeşte. Secretul zâmbetului ei, care e departe de noi, cei care am fost sau suntem în jurul ei“ (18 august 1966).
Singur Dinu o evocă dureros, neputându-şi ierta că nu i-a fost alături exact în clipa ultimă. Agonia Mariei Pillat se va îngemăna, din nefericire, prea strâns cu a lui, căci scriitorul moare cinci luni mai târziu.
Odihna limanului moral
O lumină ciudată răzbate din aceşti oameni cu totul speciali, pentru că pe ei distanţa îi apropie. Pia glosează undeva despre calitatea cunoaşterii celuilalt prin scris şi despre bruiajul pe care viaţa de fiecare zi împreună îl poate produce. Aşa se face că şi Dinu, şi mama lui se recompun infinit mai bogat după ce n-au mai fost, că părinţii renasc generos în memoria copiilor.
„Roman epistolar“, cartea alcătuită de Monica Pillat nu poate scăpa integral de lectura ca roman de familie. Iar aici, una dintre cele mai tentante piste este cea a tensiunilor inevitabile, atât de elegant ţesute în stofa impecabilă a întregului, şi asta pentru că altfel ar fi prea multă frumuseţe. Despre vexaţiuni de fiică neglijată de prea tineri şi aprigi părinţi, despre drumuri înfundate şi trădări, despre remuşcări şi dezamăgiri, despre spirit critic în exces s-ar putea aduna cu penseta destule contexte doveditoare în această corespondenţă. N-ar ajuta la nimic. Sufletul nu cunoaşte distanţele trebuie să rămână ceea ce este: o odihnă a limanului moral.
* Pia Pillat, Sufletul nu cunoaşte distanţele. Pagini de corespondenţă cu familia Pillat, ediţie de Monica Pillat, Editura Humanitas, 2009.
