Statui si morminte

Despartirea de socialismul real anunta debutul unei tentative de reordonare a lumii. De la politica pana la religie si arte, un întreg segment de activitati umane este regandit, iar fundamentele pe care se întemeia ordinea acceptata timp de decenii sunt puse sub semnul întrebarii. Reperele memoriei devin termenii cheie ai discursului public. Identitatea nationala este imaginata în functie de valorile pe care elitele le reinterpreteaza. Schimbarea de accent poate avea efecte dramatice: repozitionarea minoritatilor în cadrul statului ce aspira la statutul de omogenitate poate conduce la purificare etnica si genocid.

Istoria nu este niciodata inocenta în acest joc si întoarcerea ei îsi pune amprenta. Tragedia din fosta Iugoslavie este încheierea sangeroasa a unui conflict niciodata transat cu adevarat. Distanta dintre batalia medievala de la Campia Mierlei si retorica presedintelui Milosevici este mai mica decat aparentele ar indica. Pe o axa a sensibilitatii nationaliste, secolele sunt contopite în imaginea seducatoare a natiunii luptand, eroic, pentru supravietuirea ei. In spatiul romanesc, sensul epopeii cinematografice a lui Sergiu Nicolaescu devine vizibil în postcomunism, atunci cand fantasmele de celuloid marcheaza optiunile politice democratice.

Trecutul care nu dispare

Situat la intersectia dintre antropologie si istoria politica, volumul lui Katherine Verdery, Viata politica a trupurilor moarte*, are calitatea de a oferi o cale de acces în interiorul imaginarului social al fostului lagar socialist. De la Moscova si Riga pana la Budapesta si Bucuresti, repozitionarea postcomunista implica apelul la o memorie care îsi are expresiile ei inconfundabile: statuile si mormintele sunt unite în acest timp al mutatiilor si rupturilor.

Prima scena din acest scenariu istoric este eliminarea panteonului comunist. Disparitia lui Lenin indica iesirea din scena a parintilor fondatori. Odata cu deposedarea lor de pozitia privilegiata, clasicii vechiului regim sunt plasati într-un purgatoriu sui generis. Prin acumularea de lenini intersanjabili se nasc parcurile tematice. Eliminarea lasa loc, în alte cazuri, absentei cu valoare simbolica: radicalizarea miscarii romanesti din decembrie 1989 are ca rezultat alungarea lui Lenin din fata Casei Scanteii. Soclul gol marcheaza, dincolo de orice ambiguitate, intentia de a purifica trecutul national de resturile totalitare.

Istoria îsi are ironiile ei: ceea ce anii revolutiilor central si est-europene aduc este miscarea de pendul ce anuleaza intentia de fondare a lumii noi comuniste. Deceniul de dupa 1945 este, în tot spatiul dominat de sovietici, un timp al zidirii. De la santierele tineretului pana la demolarea statuilor burgheze, pasul este unul perfect legitim. Monarhi, sefi de guvern sau simpli oameni politici au în comun stigmatul "reactiunii". Odata cu radierea urmelor lor de pe harta urbana, locul lasat liber este destinat celor care populeaza canonul religiei seculare. Alungarea statuilor este dublata de un proces, nu mai putin dramatic, de redenumire a strazilor. Lupta contra vestigiilor burgheze este implacabila. In acest context, istoria Bucurestiului nu face exceptie de la regula evocata. Carol I, Bratianu sau Take Ionescu sunt topiti de suflarea fierbinte a revolutiei. Ceea ce, în cazul unora dintre statui, nu mai este o simpla figura de stil. Corespondentii regimului tarist de opresiune sunt usor de identificat în tarile eliberate de sub jugul fascist.

Intre aceste doua puncte istorice se joaca drama unei memorii colective traumatizate. Zidirea comunista urmeaza unui timp al razboiului, care îsi are propria sa mostenire: gropile comune si asasinatele sunt note de subsol pe care schimbarile de dupa 1989 le ridica spre suprafata textului. Îngemanarea dintre razboi, comunism si identitatea fragilizata se afla la originea unei cautari care nu pare a se sfarsi cu adevarat niciodata. Recurgand la argumentul comparatist, cartea lui Katherine Verdery cartografiaza un contorsionat teritoriu al memoriei, teritoriu dominat de umbrele unui trecut reprimat. Fiecare dintre natiunile care ies din comunism încearca sa redea pacea mortilor ei ilustri: repatrierea oaselor lor (daca acestea mai exista) anunta împacarea comunitatii cu ea însasi.

De la poeti nationali la generali ilustri, cei ce au murit departe de tara se întorc acasa, odata cu sfarsitul comunismului. Dramatismul este o dimensiune a momentului: dupa o jumatate de veac, Polonia îsi primeste pe unul dintre cei mai nobili dintre fii, pe generalul Sikorski. Exilatii sunt reintegrati, simbolic, în familia polona, iar sacrificiul ignorat al armatei din exil este în sfarsit recunoscut. In alte ocazii, reasezarea osemintelor este parte din ceremonialul de omagiere a unui erou: reînhumarea lui Imre Nagy este inseparabila de tranzitia maghiara catre democratie. Noul regim care se naste îsi plaseaza în propriul sau panteon precursorii.

Dupa 1989: Romania si demonii ei

Romania este, pe aceasta harta a recuperarilor si repozitionarilor, un caz aparte. Nostalgia ceausista urmeaza debutului revolutionar, si aruncarii în flacari a busturilor îi succede elanul muzeal al ex-militianului Dinel Staicu, ce ctitoreste complexul de rememorare duioasa a victoriilor ceausiste. Dincolo de Sighet si de cimitirul saracilor (anonimizarea victimelor este menita sa le confiste demnitatea postuma), se afla retorica agresiva a unui Corneliu Vadim Tudor si repatrierea echivoca a Regelui Carol al II-lea. Intoarcerea unor statui este ocazia unor ceremonii grotesti: monumentul restaurat al lui Barbu Catargiu devine locul de pelerinaj al noilor conservatori, sub conducerea ferma a profesorului Dan Voiculescu.

Katherine Verdery propune, în economia volumului sau, un studiu de caz a carui relevanta nu poate fi ignorata. Aventurile postrevolutionare ale osemintelor episcopului Inochentie Micu se plaseaza pe fundalul unei dispute a carei miza ultima este definirea romanitatii însesi. Cine are legitimitatea de a patrona revenirea ramasitelor sale pamantesti: Biserica Romana Unita sau cea Ortodoxa? Interogatia cu privire la identitatea lui Klein însusi lasa loc confruntarii confesionale si ideologice.

Pasionant, dosarul pus în pagina de Katherine Verdery este esential în ordinea întelegerii radacinilor ostilitatii dintre cele doua biserici romanesti. Dialogul dintre cultele în cauza îl continua, pe un alt palier, pe cel interbelic. Este identitatea poporului roman superpozabila peste calitatea de membru al Bisericii Ortodoxe? Un raspuns afirmativ la aceasta interogatie lipseste de legitimitate o istorie unita de trei secole. Actul din 1948 al autoritatilor comuniste ar deveni, dincolo de abuzurile inerente, împlinirea unui vis national. Iar lichidarea prelatilor greco-catolici, un amanunt de cronologie politica.

Destinul oaselor lui Micu-Klein înceteaza sa mai fie judecat în parametri exclusiv religiosi. Repatrierea sa poate avea semnificatia unei revanse pe care Biserica Greco-Catolica o ia în fata unei ortodoxii majoritare si sprijinite de statul roman. Radicalizarea intelectuala explica, în cele din urma, sfarsitul ratacirilor episcopului: acesta se va întoarce de la Roma la Blaj, fara ca drumul sa treaca prin Bucuresti. Biserica Unita marca recuperarea unui simbol pe care îl integra galeriei sale de martiri.

Trecutul problematic la care se refera cartea lui Katherine Verdery este parte din tesutul unui viitor pe cale de a se naste. Raportarea lucida si moderata la traiectul plural al comunitatilor romanesti este una dintre cheile asumarii critice a valorilor europenitatii. Caci viata de apoi a mortilor si statuilor o dubleaza pe aceea a urmasilor lor de astazi.

* Katherine Verdery, Viata politica a trupurilor moarte. Reînhumari si schimbari postsocialiste. Conferintele Harriman, traducere de Liviu Chelcea si Sorin Ghergut, Editura Vremea, Bucuresti, 2006, 270 pagini.