Sticletele. Sau cum să admiri portretul unei păsări

Andreea Nanu | 15.10.2019

Filmul reuşeşte o legătură emoţionantă şi puternică între portretul păsării şi ceea ce am putea numi portretul-robot al omului contemporan.

Pe aceeași temă

La 1654, Carel Fabritius picta portretul unei păsări, un sticlete, tabloul care avea să devină celebru prin subiect şi prin măiestria execuţiei. Dar chiar şi lucrurile celebre au nevoie să fie revizitate, scoase din uitare de o privire proaspătă care să-i readucă semnificaţiile în atenţia contemporanilor. Donna Tartt a scris, pornind de la acest tablou, un roman recompensat în 2014 cu Premiul Pulitzer pentru ficţiune. Recent, povestea sticletelui a fost ecranizată în regia lui John Crowley, după un scenariu adaptat de Peter Straughan. Filmul reuşeşte o legătură emoţionantă şi puternică între portretul păsării şi ceea ce am putea numi portretul-robot al omului contemporan. Lucrarea lui Fabritius merită o privire atentă. Pasărea pare imortalizată ca într-o fotografie, un instantaneu care ne vorbeşte, prin detalii, despre un mod de-a fi în lume. Nu e întâmplător că subtitlul filmului este „iluzia libertăţii“. Pasărea este surprinsă într-o atitudine de expectativă, cu ochii atintiţi spre noi. Sticletele ne captează atenţia şi printr-un detaliu de perspectivă, folosit pentru a da impresia unei distanţe mai scurte decât în realitate. Aşadar, proximitatea, senzaţia intimităţii din ochii păsării acţionează deja ca un fel de captatio benevolentiae. Privirea demnă a păsării, oarecum detaşată pe fundalul peretelui în culori deschise, ne dă impresia că e liberă şi se odihneşte pe cutia cu seminţe, din care se şi hrăneşte. Realizăm că lucrurile stau cu totul altfel. Pasărea e prizonierul unei delicate „colivii“. Cutia cu seminţe e fixată în perete prin două inele semicirculare, aurii, sugerând o imaginară colivie aurită. Dar nu e cauza directă a captivităţii sticletelui. Poate că în asta constă şi magia ce se degajă din pictura lui Fabritius care redă prizonieratul păsării printr-un lanţ, tot aurit, ale cărui inele sunt pictate cu minuţiozitate microscopică, desenând cu discreţie o curbă elegantă în partea de jos a tabloului. Aproape paradoxal, lanţul care leagă pasărea de „colivie“ dă impresia de imponderabilitate, de bijuterie preţioasă ataşată unui obiect prozaic. Dacă portretul acestei păsări ascunde atâtea detalii misterioase, cu atât mai tainic va fi portretul omului inspirat de ea. Care este, aşadar, în film, legătura lor?

Doi vizitatori, mama şi fiul, admiră pictura lui Fabritius într-una din galeriile muzeului de artă din New York. Are loc un atentat cu bombă în urma căruia mama este ucisă. Fiul, Theodore Decker, rămâne în viaţă; dar tocmai pentru a putea supravieţui tragediei neaşteptate, va lua cu el din ruinele galeriei faimoasa pictură a lui Fabritius, aceasta devenind, în cheie metaforică, o prelungire a ultimelor clipe de graţie. Identificarea este atât de profundă încât sticletele devine un obiect fetiş, un dublu de care copilul nu se mai poate despărţi. Interesant e detaliul care ne explică de ce, în epoca lui Fabritius, sticletele era un „animal de companie“ atât de popular: fiindcă putea fi antrenat să joace un rol, anume acela de a scoate apă dintr-o fântână în miniatură. La fel, Theo Decker se va antrena să devină altcineva, să joace rolul unui tânăr educat şi cu succes în afaceri, să poarte măşti pentru a putea supravieţui. În imediata undă de şoc a tragediei, Theo îşi aminteşte de un prieten de şcoală, Andy Barbour, a cărui familie îl va adopta, pentru o vreme, oferindu-i o viaţă aşezată într-un luxos apartament din Manhattan. Totul în casa familiei Barbour este fără cusur, menit să inspire tabloul familiei americane perfecte, înstărite, aristocratice. Goya i-ar fi portretizat cel mai bine... Doamna Barbour, interpretată de Nicole Kidman, are o frumuseţe impecabilă, dar glacială, străpunsă la răstimpuri de adierea unei tandreţi timide, care ascunde o făptură traumatizată, captivă. Domnul Barbour, care se vrea un tată de familie cu autoritate şi un bun navigator, pierde treptat controlul cu realitatea.

Echilibrul fragil al noii vieţi la care Theo aspiră se strică atunci când în imaginea perfectă intervine trecutul, tatăl abuziv şi amanta lui, Xandra, care-l iau pe copil şi-l transplantează într-un orăşel cu aspect lunar, la marginea deşertului. În acest loc al părăsirii, în care abandonul lui Theo pare absolut, viaţa merge, prin mica rutină, mai departe. Theo îşi face un prieten excentric, un rătăcitor al cărui tată exploatează mine şi îşi abuzează permanent fiul. Boris e genul de copil care le-a văzut şi le ştie pe toate, îl iniţiază pe Theo în alcool şi droguri, dar îl ajută în acelaşi timp să-şi înfrunte şi fricile, obsesiile inavuabile. În timpul unei beţii de pomină, Theo îi va dezvălui lui Boris secretul sticletelui. Boris fură pictura şi o înlocuieşte cu un manual de cultură civică. Vor trece ani până când Theo îşi va da seama că a fost păcălit. Trezirea la realitate, la realitatea pierderii tabloului îi va redeschide rana veche, a pierderii mamei. Urmează o serie de aventuri în urma cărora, ca şi cum ai aluneca pe un tobogan în lumea traficanţilor de droguri şi a dealerilor de artă, pictura lui Fabritius este recuperată, împreună cu alte tablouri aflate, şi ele, în captivitatea unor mercenari.

Filmul are o dimensiunea shakespeariană. Te face să te întrebi care este, dincolo de simpla aparenţă, adevărata natură a lucrurilor? Aşa cum tabloul lui Fabritius nu este despre o simplă pasăre, ci despre un fel de-a fi, artistul portretizează o stare de fapt. Goldfinch este despre captivitatea noastră cea de toate zilele, despre năzuinţa spre libertate şi iluziile ce se interpun permanent între noi şi acest ideal. Ca în Shakespeare, fiecare personaj este un fel de sticlete, o pasăre frumoasă într-o colivie poleită cu aur; fiecare suferă povara unei captivităţi mai mult sau mai puţin evidente. Parabola sticletelui se reduce, în ultimă instanţă, la libertatea alegerii, la înfricoşătoarea responsabilitate personală. Theo alege liber să fure pasărea, să o ţină într-un loc ascuns de oamenii care ar fi putut să o privească şi, uimiţi poate de frumuseţea ei, să se vindece. Dar Theo creşte cu rana morţii mamei, pentru care se simte vinovat şi de care nu vrea să se vindece. Devenind adult, îşi strânge lanţul care-l leagă de amintirea ultimelor clipe fericite, cristalizate în imaginea păsării. Şi Theo este un sticlete captiv. Aşa cum sunt şi americanii burghezi din familia Barbour, ale căror tare izbucnesc malign în vieţile copiilor: Andy moare într-un accident de navigaţie încercând să-şi salveze tatăl, fiul cel mare, Platt Barbour, îşi ratează viaţa, iar fiica, angelica Kitsey Barbour, e însăşi făţărnicia deghizată, propunându-i lui Theo un mariaj de convenienţă. Fiecare duce la exterior o existenţă împlinită, poleită cu succes şi aur, ca lanţul agăţat de piciorul sticletelui. În realitate, suntem legaţi de ceea ce ne hrăneşte în profunzime. Şi ne alegem singuri hrana. Deşi străbătut de ideea morţii ca un fir de înaltă tensiune, filmul nu se dizolvă într-o atmosferă apăsătoare. Dimpotrivă, unul dintre meritele scenaristului este acela de a fi pus în evidenţă umorul încercărilor pe care protagoniştii le traversează, chiar şi atunci când sunt împinşi dincolo de limitele suferinţei. Regizorul ne provoacă să privim la răstimpuri acţiunea dintr-un unghi exterior, să ne detaşăm de fapte pentru a le înţelege şi pentru a putea să empatizăm cu ce vedem. Suntem martorii unei lumi pe care, asemeni corului din tragediile antice, ni se dă ocazia să o comentăm, să-i adnotăm semnificaţiile într-o cheie foarte personală. Ne ajută şi culoarea filmului, atmosfera lui cât se poate de estetizantă în raport cu subiectul. Coloana sonoră compusă de Trevor Gureckis are o stranietate caldă, învăluitoare, obsesivă prin reluarea motivelor de un lirism oniric, sugerând o lume alienată, suspendată între realitate şi fantezie. Imaginile au claritatea unor instantanee, decupajele funcţionează pe principiul tablourilor într-o expoziţie. E şi un film pictural, care mizează pe detaliul de culoare pentru a face legătura dintre scene, între un Amsterdam şi un Manhattan scăldate în tonuri reci de albastru şi gri. Tablouri valoroase, obiecte frumoase şi mobilier patinat, o lume a muzeelor şi a anticarilor, infuzată de muzică sau de memoria ei dureroasă, de nostalgia dragostei, de melancolia timpului care, în trecerea lui, dizolvă lucrurile, oamenii, chiar şi amintirea lor.

Fabritius a pictat o pasăre tânără în tonuri clare şi luminoase, o dulce pasăre a tinereţii spre care fiecare personaj priveşte la un moment dat cu nostalgie şi cu speranţă. În final, Boris intervine salvator, trezindu-l pe Theo din coma narcoticelor. La fel, lupta protagoniştilor de a deveni ei înşişi şi încrâncenarea cu care încearcă, împotriva a tot ce li se întâmplă, să fie fericiţi sunt o intervenţie salutară fiindcă ne face să ne punem întrebări ce ne trezesc din rutină. De ce ne legăm de anumite lucruri? De ce investim în obiecte mai mult decât în oameni? Ce ne hrăneşte cu adevărat? Prin ce mecanisme invizibile, dar persistente, devenim captivi fără să realizăm, până la coruperea completă a voinţei?

Însă dincolo de tot ce e sumbru şi tragic, filmul Goldfinch ne vorbeşte şi despre statornicie, despre puterea dragostei de a îndura, dar şi despre acea frumuseţe capabilă să vindece lumea. Pasărea se refuză celui egoist, cântecul ei poate fi auzit numai de cel capabil să-i transmită mesajul de speranţă mai departe. Suntem cordoane de transmisie a binelui şi a frumuseţii în lume. Privind gracilul Sticlete al lui Fabritius, admirându-i perfecţiunea şi chemarea spre libertate, înţelegem că nu valorăm nimic prin noi înşine şi nimic nu ni se cuvine pentru merite imaginare. Contează, în devenirea noastră, legăturile cu semenii. Fără celălalt, căruia să-i putem dărui ceva autentic din noi înşine, portretul nostru ar rămâne incomplet. //

Oakes Fegley și Finn Wolfhard în Sticletele

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22