Străinul şi fanaticul Vlad Mixich

Vlad Mixich ne dovedeşte că sensibilitatea, inteligenţa şi „fanatismul“ pentru lucrul bine făcut, talentul în cele din urmă şi, să nu uităm niciodată, caracterul se încăpăţânează să se ivească în orice generaţie.

Pe Vlad Mixich l-am remarcat imediat ce a apărut în echipa de la HotNews, aproape singurul loc în care se mai face presă în România şi pe care îl poţi frecventa fără teama de a te sufoca sau de a te mânji cu noroi. L-am remarcat, dar cum sonoritatea numelui său şi trustul pentru care lucra, Deutsche Welle, îmi recomandau mai degrabă un „străin“, mi-am şi dat pe loc explicaţia pentru calitatea de-a dreptul excepţională a jurnalismului pe care el îl practică. Reportajul multimedia Crima din telecomandă, realizat de Mixich în colaborare cu Laurenţiu-Diaconu Colintineanu, îmi semnala o altă specie de jurnalist, fără nicio legătură de „rudenie“ nici cu celebra şcoală de măcinat vânt Cristoiu, nici cu cea hrănită de instinctele de procuror, gen C.T. Popescu. În raport cu aceştia şi cu toate derivatele lor, da, Vlad Mixich e un străin. De la alegerea subiectului până la documentarea temeinică (aproape maniacală), dublată de curiozitate, de acuitatea observaţiei şi o nedisimulată sensibilitate umană, până la grija pentru stilistica scriiturii sau a discursului televizat – toate astea ţin de atributele jurnalistului din altă ligă, adică din altă ţară. Dar, surpriză! Vlad Mixich, aşa cum el însuşi se povesteşte la începutul volumului Fanaticii, s-a născut la Baia Mare, a copilărit la Craiova şi a studiat la Timişoara. „Şi, ca să ucidem în faşă orice nelămurire (deci şi pe a mea!), Mixich este un nume croat.“ Cât priveşte legătura lui cu Deutsche Welle, ea s-a datorat întâmplării de a câştiga un concurs de jurnalism. Aşadar, Mixich e de-al nostru. Şi totuşi nu e.

Volumul Fanaticii, răsplătit de Humanitas cu Premiul Kundera, este alcătuit din „portretele a zece oameni cu vocaţie“, „uniţi prin devotamentul lor pătimaş faţă de o idee, un vis sau un proiect“, spune Mixich în preambulul cărţii, precizând că „faptele lor şi trăirile mele, cunoscându-i şi povestindu-i, nu sunt înfrumuseţate sau exagerate“. E vorba de zece personaje, majoritatea cunoscute publicului: Marcel Iureş, Cătălin Dorian Florescu, Toader Paleologu, Mihai Ghyka, Mircea Dinescu, Cristina Neagu, Dan Puric, Cătălin Ţucureanu, Raed Arafat şi Monica Macovei. Mărturisesc că cel mai mult mi-au plăcut istoria lui Raed Arafat şi portretul Monicăi Macovei, poate şi pentru că îi urmăresc de ani buni pe cei doi cu constantă admiraţie şi preţuire, dar şi povestea autorului, citită printre rânduri.

Tehnica lui Mixich este cea a jurnalismului narativ, conform căreia „nimic nu există dacă nu este povestit“, practicat de un grup restrâns de tineri, unii şcoliţi în străinătate şi care s-au adunat în jurul unor publicaţii, ca Esquire şi Decât o Revistă. În interviul acordat în vara trecută revistei 22 de Cristian Lupşa, fondator al trimestrialului Decât o Revistă, acesta explica: „Jurnalismul narativ, la modul cel mai simplu, e aplicarea unor tehnici de ficţiune pentru a descrie realitatea şi a încerca să-i provoci ceva cititorului, fie că-l bucuri, îl întristezi, îl enervezi, dar îi spui o poveste despre lumea în care trăieşte, în speranţa că o va înţelege mai bine şi, înţelegând mai bine lumea în care trăieşte, o să se înţeleagă mai bine pe sine. Trebuie să precizez însă că legătura cu ficţiunea e doar la nivel de scriitură, documentarea trebuie să fie strictă“. Aşa procedează Vlad Mixich. Caută personajul, îl urmăreşte atent şi îndelung, încercând să se pună într-o „stare de comunicare autentică, singura din care îmi pot face bine meseria: aceea de a scrie poveşti adevărate“. În cazul „fanaticilor“, unele dintre aceste „poveşti adevărate“ sunt captivante (cea a lui Raed, a Monicăi, a lui Cătălin Dorian Florescu sau a lui Dan Puric). În altele, ca cea a lui Mircea Dinescu, personajul, ce-i drept, colosal, pare să-l devore pe autor. Este de altfel marele risc al genului, acela ca naratorul să cadă atât de mult sub vraja personajului, încât, fără să prindă de veste, el, naratorul, să devină un soi de prizonier îndrăgostit, dispus să transfigureze oricare gest al personajului. În această împrejurare, „povestea adevărată“, care ar trebui să utilizeze ficţiunea doar la nivel de scriitură, scapă în ficţiune de-a dreptul şi nu te mai miri că în „povestea adevărată“ a lui Mixich „poetul-portofel“ de la Cetate este înconjurat la tot pasul de îngeri.

Şi „povestea adevărată“ ghicită printre rânduri a naratorului este pasionantă. „Eram mic când – spune într-un loc Mixich - am văzut prima oară şi E.T., şi Singur acasă. Sala de cinema îmi era cât o bucătărie şi popcornul, proaspăt făcut de mama în tigaie. Nu ştiam pe atunci, dar făceam parte din prima prăsilă de video-copii. Acea generaţie crescută în faţa unui ecran, care se uita ore în şir la televizor, chiar înainte de a învăţa să scrie şi să citească.“ O generaţie pe care adulţii de atunci s-au grăbit să o declare chiar din acest motiv „pierdută“, după cum „pierdută“ pentru adulţii de azi pare şi generaţia electronică. Vlad Mixich ne dovedeşte însă că sensibilitatea, inteligenţa şi „fanatismul“ pentru lucrul bine făcut, talentul în cele din urmă şi, să nu uităm niciodată, caracterul se încăpăţânează să se ivească în orice generaţie. Rămâne să descoperim, să salutăm şi să admirăm un astfel de „străin“. Şi, pe deasupra, „fanatic“. //