Pe aceeași temă
M-am intrebat de nenumarate ori de ce nu rezist sa las necitita o carte de Livius Ciocarlie, de la Burgtheater incoace cel putin, si, in acelasi timp, de ce mi-e intotdeauna atat de greu sa scriu despre ele. Un raspuns ar fi invitatia speculara subliminala a textelor lui. Imposibil sa nu te regasesti in eternul dubitativ care scalda increngatura de notatii, amintiri, citate comentate, imposibil sa nu te cauti printre voluptuoasele auto-ponegriri, cu neputinta sa rezisti umorului fin si trist ca un suras de Gioconda. Niciodata de acord cu sine, dar vesnic ingaduitor (cu sine, dar si cu ceilalti parca), Livius Ciocarlie castiga pe toate planurile fara sa se atinga de armele care aduc manuitorilor abili succesul. Nu pledeaza, nu etaleaza atitudini, nici convingeri, cu atat mai putin prejudecati. Le inlocuieste in mod misterios cu o neobosita interogare de texte. Ele mediaza autohartuirea metodica (dar nu disperata) si de aceea sunt tinute la mare pret: “In general, imi face mai multa placere sa citez decat sa comentez”.
Relatia lui Livius Ciocarlie cu textul este dintre cele mai confortabile. Inclusiv cu textul sau - nu ne vom lasa pacaliti de vesnica sa lamentare pe tema ineficacitatii ca scriitor si nici pe tema carierei literare nedorite. Dar mai ales cu textul altora. Din vechea sa cariera de semiotician, stralucita si abandonata, ii va fi ramas un salutar antrenament de a nu implica niciodata prea mult autorul. Nimic personal, aproape nici o legatura cu autorii textelor citate si comentate, chiar atunci cand ii cunoaste personal. Despre persoanele lor - cel mult in alt registru, cel al notatiilor personale, nici el incarcat de altceva decat de semnalarea alba a asemanarilor sau deosebirilor cu propriile simtiri, trairi, nelinisti.
Ce cauta Ciocarlie citindu-i pe altii pare sa fie un fel de structura ADN, specifica sau doar inrudita, cu ajutorul careia reface reteaua “genetica” a intelesurilor la care consimte. Lumea lui e asa cum o poate citi. Asa cum o intelege prin lectura.
Evident, il apasa de-o viata lipsa de scop practic a unei asemenea indeletniciri. O simte ca pe o meteahna intretinuta iresponsabil. Despre inabilitatea in plan social, pe care si-o reproseaza vesnic, notatiile merg de la disperare (“E o carenta biologic-ontologica: incapacitatea de a trai.”) pana la autoironie. Despre lene: “O crima in felul ei. De patruzeci de ani (pana atunci trasesem un chiul salutar), din constiinciozitate tardiva, imi impun sa lucrez. L-am ucis in mine pe Oblomov. Ce aveam mai bun”. Altundeva, in carte, o intreaga teorie despre Oblomov si oblomovism, pornind de la un eseu al lui Finkielkraut...
Intre ceea ce crede ca s-ar cuveni sa fie si ceea ce crede ca este, pentru Livius Ciocarlie nu incape sfasiere. Ciocarlie retrasul, aproape asocialul - cum singur se caracterizeaza - isi contine cu pasnica si resemnata rabdare celalalt eu: curios, iscoditor si prin aceasta ofensiv, cel care polemizeaza calm cu majoritatea autorilor pe care-i citeaza.
La o analiza mai atenta, Batranete si moarte in mileniul trei* se dovedeste a fi un “dialog” à batons rompus cu texte din Cicero, Matei Calinescu, Liiceanu, Cioran, Maria Zambrano, Pascal, Schopenhauer, Jaspers, Seneca, Heidegger, Lévinas, Freud, Jung, Plesu, Kundera, Noica. Ei si multi altii participa la un colocviu soptit, moderat cu mana sigura de timidul autor, extrem de interesat, la modul cel mai aplicat cu putinta, de cele doua notiuni cuprinse in titlu: batranetea si moartea. “Notiuni”, fiindca “metodologia” e cea din motto-ul cioranian: “Rien ne nous flatte tant que l’obsession de la mort; l’obsession, et non la mort”. In “cercetare”, pune un entuziasm amuzat (si amuzant, nu o data), ca si cum ar fi descoperit o noua tinta de explorat: “In mine convietuieste un mic-burghez al vietii cu un aventurier al cui? Al spiritului, pare caraghios s-o spui. Totusi, asa ceva. Iata acum aceasta simbioza e mai stransa ca oricand. Viata mea e mai marunta decat a fost vreodata, dar am intrat cu ochii deschisi in curentul care ma duce spre decrepitudine si moarte. Decrepitudinea si moartea intampinate cu spirit de aventura. Nu m-as fi gandit”.
Colectioneaza cu umor semnele senectutii, cauta cu lupa semnele decrepitudinii masurandu-i ritmul de instalare. Doctorul ii recomanda miscare: “Una peste alta (...) ma misc de pe scaun in fotoliu. Urc scara, ce-i drept, de zeci de ori. Si misc din ochi”. “Surzenia e incomoda dar mi se potriveste. Progreseaza paralel cu pierderea iluziei de a putea comunica. Orbirea ar fi fost mult mai nelalocul ei”. Cantareste privilegiile nesperate pe care le aduce batranetea: surd, nu mai auzi tiuitul tantarilor; batran, nu mai ai nevoie sa te uiti la jurnale de actualitati. Daca s-a intamplat ceva important, afli oricum, nu e musai sa afli cel dintai. Pierderea memoriei? O spaima si un rasfat, mergand deocamdata in paralel.
In legatura cu batranetea exista si un studiu de caz (face parte din acel joc de oglinzi in care intri fara sa vrei la lectura): mama B, soacra in varsta de 95 de ani cu analize “beton”, care, de la o vreme, a inceput sa spuna: “ca doar n-oi trai doua sute de ani!”. De unde intrebarea realmente ingrijorata a fiicei ei aproape septuagenare: “Ce ai sa faci dumneata, mama, cand ai sa ramai fara noi?”. In cei doi ani de notatii cuprinsi in carte, batrana iese din incremenirea biologica si moare - eveniment abia distins printre randuri. Fusese doar... un studiu de caz.
Registrul rezervat afectelor in cartile lui Livius Ciocarlie (si in speta in Batranete si moarte in mileniul trei) merita un scurt popas: nu e usor sa le dibui. Discretia le ascunde in pliurile textului, amplitudinea nu e niciodata epitetul potrivit in legatura cu ele. Nu sunt patimi, dar sunt afinitati, in cautarea carora se consuma destula energie. Totusi, nici galeria afinilor nu e tocmai aglomerata. In Batranete si moarte in mileniul trei ea este completata cu un minunat portret al lui Max (Maxone), nepotul de 12 ani: “Blond, cu trasaturi «neverosimil de fine», (...) priveste in jos. E grav si, ai zice, trist. Nu are, ori nu i s-au descoperit, calitatile iesite din comun, dar este ceva neobisnuit in el. Un soi de caldura, un soi de tristete. Un lichid pretios intr-un vas subtire asupra caruia se exercita prea mari presiuni. Accepta cu aceeasi blandete retinuta tot ce se intampla bun sau rau in viata lui.” “In Maxone exista o delicatete care va face sa nu fie, nici el, un invingator. Are o «recompensa»: altfel fiind, nu cred ca l-as iubi”.
Se spune ca puterea este rezervata celor care nu o doresc. Oare cu succesul e la fel? Citindu-l pe Livius Ciocarlie, s-ar spune ca da. De ani si ani, cartile sale de fragmente - jurnal, memorialistica, eseu, glosse, moralia - reiau obsesiv tema inadecvarii la propriul destin. Cea aparuta de curand la Humanitas nu face exceptie. Despre “sentimentul de impostor”: “Fiindca abia intr-un tarziu am devenit constiincios, pana atunci a tot crescut in mine un gol. Gol de cultura ordonata, constiinta impacata, obisnuinta de a munci. (...) Am tot asteptat, ca Anghelache, sa vina un revizor si sa ma arate cu degetul. In loc sa vina, am fost avansat la gradul de distins carturar. Cred sincer ca fiind, tot ca Anghelache, un om funciarmente cinstit (cea mai paguboasa mostenire lasata de tata), am scris carti subrede ca sa mi se descopere precaritatea. N-am reusit. Am obtinut un succes de stima care m-a scos din sarite”.
Nu face exceptie, dar aduce o surpriza: inadecvarea e acceptata in sfarsit ca proiect inconstient: “Nu mi-a cazut bine cand un critic a scris ca bate vantul prin cartile mele. Acum imi dau seama: e tocmai ce urmaresc. Sa dau cu matura ca sa se ridice in aerul batut de vant al cartii tot haosul din capul meu. (...) Nu vreau sa dovedesc, sa conving, sa starnesc rasul (ti-ai gasit, cu asemenea subiect!), sa tulbur. Tot ce vreau e sa pun in scena aceasta diversitate, acest talmes-balmes cu care sunt bine inzestrat”. Mai explicit inca: “Avantajul scrierii fragmentare este ca-ti permite sa fii incoerent. Nu vreau sa am o linie de gandire. Vreau sa tatonez”. Cum devine metoda aceasta regula a exceptiei, ca sa spunem asa, e limpede in lungul fragment de la pp. 139-140 care ghideaza lectura explicand “algoritmul” combinarii fragmentelor. Teoria e acolo, in talmes-balmes-ul aparent si, pentru o data, autorul o etaleaza ca pe un castig.
Autor de autoportrete calomnioase, ca sa spunem asa, Livius Ciocarlie este unul din rezultatele fericite ale altoiului postmodern. (Se va revolta probabil citind una ca asta.) Un postmodernism “natural”, cum il eticheteaza un inteligent articol de dictionar. Etalajul intelectual pe care-l propun cartile sale ar fi inhibant, daca nu s-ar lasa ingenios relativizat de “algoritmul” talmes-balmes-ului bine controlat. “Bate vantul prin pagini.” Dar intotdeauna in panze!
* Livius Ciocarlie, Batranete si moarte in mileniul trei, Humanitas 2005, 233 pag.
