Sunset Limited: Omul (l)a apus?

Andreea Nanu | 20.02.2018

„Dumnezeu le vorbeşte celor care vor să-l asculte. Ca să-ți vorbească (...) trebuie să taci.“ (Cormac McCarthy)

Pe aceeași temă

 

Călătoresc des cu metroul. Nu există va­ria­țiuni notabile în acest peisaj subteran (une­ori și suburban), cu mareele de călători care mătură peroanele dintr-un capăt într-altul. Treci neobservat, adesea anonimatul matinal prelungește senzația re­con­fortantă de hibernare. Ză­rești un graffitti: rămâi în bula ta! Te grăbești, fiindcă trebuie să ajungi undeva, tre­buie să fii acolo la timp... Rareori mi se întâmplă să mă regăsesc pe un peron aproa­pe pustiu, doar eu și un străin. Oare l-aș privi, aș îndrăzni să port un dialog? Cum aș proceda dacă s-ar ivi lângă mine unul dintre personajele lui Cormac McCarthy din Sunset Limited?... Cert este că întâl­ni­rile rămân esențiale. Fiindcă ne formează, ne reconectează la lucrurile cu adevărat im­portante.

 

Recent, Unteatru mi-a prilejuit din nou o întâlnire sur­prin­ză­toare: cu Cormac McCarthy, con­siderat unul dintre cei mai puternici scriitori americani con­temporani; cu o piesă bine scrisă, în­tr-o formulă inedită - un „roman în for­mă dramatică“, așa cum însuși autorul pre­cizează; și mai ales întâlnirea cu o im­presionantă poveste de viață redusă la esen­ță - doi oameni și întrebările care se nasc între ei, ca o rețea complicată de fire între viață și moarte. McCarthy își descrie laconic personajele, numindu-le Black și White. Eu îi voi numi în continuare În­ge­rul și Profesorul, fiindcă așa ajung să-şi spu­nă ei înșiși... În timp ce căutam locu­rile în sală, actorii așteptau deja pe scenă, semn că granița dintre lume și teatru e una subțire, o placentă translucidă prin ca­re întrevezi deja promisiunea unor în­țe­lesuri noi. Scenografia lui Vladimir Tur­tu­rică recreează un peron pe care doi călă­tori la capăt de linie așteaptă un ultim me­trou: Sunset Limited. Suntem foarte aproa­pe de personajele interpretate de Șer­ban Pavlu și Richard Bovnoczki, într-o in­timitate care invită la descoperirea celui­lalt: privește, taci, ascultă. Descindem în subteranul metroului - în labirintul vie­ți­lor noastre interioare. Surprindem o con­ver­sație. „Ce mă fac eu cu tine, domnule Pro­fesor?“. Răspunsul nu va fi unul sim­plu. Nici pentru ei, nici pentru noi.

 

Ce înseamnă să-l salvezi de la moarte pe omul de lângă tine, străinul pe care viața ți-l scoate la un moment dat în cale? Ce sentimente te încearcă într-o anticameră - improvizată sau premeditată - a morții? Ai motive să te sinucizi? Dar să rămâi în viață? La o privire superficială, Îngerul e bun, iar Profesorul e rău. Însă și unul, și celălalt traversează zone gri, se zbat să su­praviețuiască sub semnul aceleiași specii sfâșiate de contradicții: omul. O specie pe cale de dispariție, spune Profesorul, gata să apună odată cu soarele, să dispară în neant odată cu ultimul tren. De ce? Fiind­că fundamentele umanității - cultura, ra­țiunea, „primatul intelectului“, idealurile, chiar și posibilitatea îndepărtată a cre­din­ței - s-au transformat în cenușă. Prin gu­ra - schimonosită într-un strigăt de sin­gu­ră­tate - a Profesorului, Cormac McCarthy pune un diagnostic culturii contemporane. O cultură care se prăbușește sub greutatea statisticilor, a cifrelor, nesuportând testul ultim: să ne astâmpere foamea de sens. „Ești un drogat cultural“, îi va spune În­gerul, în timp ce Profesorul înșiră ca pe un fir de ață toate motivele înalte, „su­bli­me“ și „elegante“ care-i jus­tifică dorința de moarte. Și cu toate astea, peste tot în lume se sinucid oameni anonimi, nespectaculoși, lipsiți de faimă și/sau eru­diție. Ce-i împinge pe se­meni spre gestul definitiv? Există speranță?

 

https://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-andreea-nanu-1456.jpg

Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki în piesa Sunset Limited la Unteatru

 

Cine este Profesorul? Șer­ban Pavlu demonstrează o extraordinară forță dra­ma­tică: e intelectualul, nemulțumitul, revol­tatul, însinguratul, necredinciosul, sinu­ci­gașul, unul dintre numeroșii „pasageri în fază terminală imuni la medicamente“. Stimulat de idei abstracte, el pierde con­tactul cu viața. Are doar un prieten „nu prea apropiat“ („Nu îți este atât de bun prieten încât să-i spui că vrei să te si­nucizi?!“). Își detestă mama („vreau ca mor­ții să rămână morți pentru totdea­u­na!“) și își ignoră tatăl pe patul de moar­te. Se pricepe la „cifre“, dar scorurile lui personale sunt îngrijorătoare (citește câ­teva sute de cărți pe an și de tot atâtea ori îi înjură - în gând! - pe necunoscuții din me­trou care-l deranjează cu simpla lor exis­tență). Răscolit de un sartrian „In­fer­nul sunt ceilalți“, serviciul i se pare „un lagăr de muncă silnică“. Obsedat de pro­blema răului, nu-i înțelege resorturile. „Răul îl creştem în noi. El apare atunci când îți doreşti lucruri pe care nu le poți avea“, îi va spune Îngerul. Pe scurt, toate considerațiile Profesorului conturează în tușe abrazive un peisaj lunar, halucinant, un urlet de Munch. Îngerul anticipează, vrând să-i denunțe mândria: „Ce va scrie în ziarul de mâine? Un profesor s-a aruncat în fața metroului, iar ultimele lui cuvinte au fost: Am dreptateee...!“. Pro­fesorul cheamă moartea, mascând un strigăt neputincios după viață... De fapt, el nu e onest. E necredincios și orgolios (neagă totul și se mândrește cu asta) de­ve­nind predictibil. Prizonier din propria-i vină („erai deja condamnat la moarte“) în­tr-o declarație solemn obstinată, dar în fond neserioasă („Nu cred!“), Profesorul cedează treptat („nu credeai să-ți fie aşa foame...“), fie și numai pentru o clipă de grație, îmbrățișării Îngerului.

 

Despre ce fel de Înger este vor­ba? În piesa regizată de Andrei și Andreea Grosu, Îngerul (pro­vidențialul Black, vagabondul filosof) interpretat de Richard Bov­noczki seamănă cu Îngerul lui Klee, ca­re zboară cu fața spre trecut. Își reme­mo­rează greșelile (crimele, închisoarea), dar asta, departe de a-l înrăi, îl ajută să-și des­chidă aripile ocrotitoare către fratele său; un frate răsfățat de soartă, dintr-o familie bună, cu o educație aleasă, cu o po­ziție so­cială menită să-i asigure un trai demn. Și, cu toate astea, un om ce stă să apu­­nă... Sun­tem obișnuiți să privim în­ge­rii drept făpturi atotputernice, însă ei nu pot face nimic în fața libertății noastre ab­so­lute; sunt ființe discrete, creaturi ale in­ter­va­lu­lui a căror misiune constă în a ne asis­ta în alegerile noastre. Richard Bov­noczki redă expresiv discreția luminoasă a Îngerului. Tonul și gesturile lui au forța trans­pa­ren­țelor lui Andrew Wyeth, Vânt din­spre ma­re (1947); în inflexiunile vocii, în ritmul alert și nuanțat, aproape că poți simți acel „miros persistent al Divi­ni­tății“.

 

„În viață ne poartă ceea ce credem, nu ceea ce nu credem.“ Logica simplă a Înge­rului demontează argumentele Profeso­ru­lui, arătând că „primatul rațiunii“ repre­zintă de fapt o mulțime de frustrări acu­mulate din copilărie, o imensă teamă de viață. „Biserica ta“ ne pregătește pentru și mai multă viață, reproșează excedat Profesorul, încercând să străpungă scutul Îngerului. Însă Îngerul se apără cu o sin­gură carte, Biblia, și, mai ales, cu pre­zen­ța Cuvântului din paginile ei („Iisus este în această cameră“). Urmează o tăcere în­curcată. Tocmai de aceea piesa lui Cormac McCarthy este atât de interesantă, fiindcă mobilizează mai multe categorii de per­so­naje: văzutele și nevăzutele, cuvintele și tăcerile. Împreună, ele alcătuiesc o cons­te­lație de înțelesuri, o plasă de siguranță ga­ta să prindă, în plină cădere, un sinucigaș depresiv. „Am iubit lucruri fragile, dar eu nu am știut asta“, continuă intele­c­tualul rasat, căruia viața pare să-i fi oferit multă bunăstare și prea puțin sens. In­te­lectualul fin e înfometat, la figurat și la propriu: o dovedește sinceritatea cu care se înfruptă din blidul cu mâncare oferit de Îngerul-vagabond și, la răstimpuri, din firimiturile de speranță pe care acesta i le întinde. Omul și Îngerul mănâncă. Cină tainică, ascunsă într-un subteran anonim la capăt de linie, la marginea vieții. Tim­pul se suspendă. Ar putea fi foarte bine o pregustare a veșniciei. E aici veșnicia, „lumina este peste tot în jurul tău, dar tu vezi numai umbră... tu eşti cel care faci umbră“. Îngerul are, așadar, o misiu­ne grea. Acest Înger... e și el om. După o ultimă răbufnire înveninată a Profesorului, el îi strigă din urmă: voi fi aici și mâine! Un om care refuză să apună: „- Vrei să mă faci să cred... de ce nu recunoşti că si­tuația te depăşeşte...?! - Mă depăşeşte, dar asta nu mă scuteşte de răspundere“.

 

Regizorii Andrei și Andreea Gro­su au transformat sala de la Un­teatru într-un spațiu al in­ter­valului, o „cameră obscură“, în care developează imaginea sufle­tului. Confesiune, judecată, căutare, con­frun­tare, respingere, comuniune, toate nu­anțele întâlnirii cu celălalt sunt pre­zente într-un dialog ritmat, dilematic și incitant, de o duritate atenuată pe alocuri de duioșie și mult umor; o conversație care urmărește atât de firesc pliurile celor două lumi contrastante, intrate în coli­ziu­ne, încât dă impresia puternică de auten­ticitate, de trăit, de experiență care ți se întâmplă în primul rând ție, celui care privești. Sunset Limited ne privește, pe fiecare dintre noi; un spectacol-martor pen­tru un „spectator angajat“ (ca să folo­sesc expresia lui Raymond Aron). Suntem oameni, iar puterea noastră constă în a rămâne „cu picioarele pe peron“, de par­tea vieții. Ideile și viața. Suntem con­dam­nați la alegere. Iar orice alegere asumată în adevărul ei poate să ne elibereze.

 

Ce înseamnă zbaterea fără happy-end a va­gabondului-Înger? Victoria lui e ascunsă dincolo de catapeteasma apusului, unde numai ochii credinței pot vedea... Deși afa­ră s-a făcut noapte și chiar noaptea din min­tea Profesorului pare să fi biruit, În­gerul-Om privește cerul (contemplându-și cerul lăuntric): „E bine?...A fost bine?“. Acum 2.000 de ani, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului întreba, răstignit pe cruce: „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?“. Îngerul lui McCarthy are și el un moment de deznădejde: „Doamne, în loc să-mi dai mie cuvintele, i le-ai dat lui!... A fost bine?... A fost bine?“...

 

Final. Aplauze.

Într-adevăr, a fost bine... a fost foarte bi­ne! //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22