„Sunt mai flămând decât e marea”… sau actorii din A douăsprezecea noapte

Corina Suteu | 05.03.2024

Actorilor de la Teatrul de Stat din Constanța, cu inima mai flămândă decât e marea, le dedic rândurile de mai jos.

Pe aceeași temă

În cea de a 12-a noapte după Crăciun, adică atunci când se sărbătorește Epifania, normele sociale sunt suspendate. E o noapte a revelației jucăușe, dar tragice, a mersului pe sârmă dintre iluzie și realitate. A dansului macabru, pe care teatrul îl reproduce ritualic, ca pe o reamintire necesară.

Nicio piesă nu putea să fie mai potrivit aleasă pentru regalul expresiv, talentat și pătimaș din care se compune extraordinara trupă de actori de la Teatrul de Stat din Constanța. Lor, acestor actori, cu inima mai flămândă decât e marea, le dedic rândurile de mai jos. Sunt sigură că Andrei Șerban, autorul absolut al încă unui spectacol excepțional și hipnotic, va înțelege.

Orsino, jucat de Andrei Bibire, deschide cortina și captează imediat atenția publicului, printr-o interpretare precisă, riguros coregrafiată și, în același timp, fluidă. Actorul găsește echilibrul perfect în articularea unei figuri masculine pe care terminologia de azi ar denumi-o toxică. El construiește, migălos și subtil, un personaj ce nu face decât să reproducă - în gândire și atitudine - simplist și aproape înduioșător, clișeele „gândirii bărbatului”. E un fel de Ken din filmul Barbie. Mă hazardez să afirm că, asemenea lui Ryan Gosling, Bibire își joacă foarte credibil personajul, luând în același timp o distanță abia perceptibilă, dar esențială, față de el.

Actorul poate interpreta o gamă largă de roluri clasice și moderne în teatru și sper că anul acesta să fie luat la TIFF, la 10 pentru film, fiindcă, așa cum l-am văzut în acest spectacol, datele sale par ideale și pentru cinema.

Viola Cristianei Luca este, pur și simplu, o revelație, de la început până la sfârșitul reprezentației. Locuită de o rară grație naturală, combinată cu intuiție scenică, actrița joacă și se joacă în același timp, delectându-se și delectându-ne în reflexele oglinzilor multiple ale personajului pe care îl interpretează. Expresivitatea candidă a Cristianei Luca e dublată de umor bine temperat. Ingenuitatea sa e autentică, iar capacitatea de a transmite o forță latentă, niciodată manifestă, dă interpretării Violei multă tensiune, dar și o transparență castă, cu totul ieșită din comun. Aura și figura androgină, de Clody Berthola, convin perfect acestui personaj erotic dual din piesa shakespeariană și o promit pe interpretă unei cariere pe care nu pot decât să o doresc la nivelul înzestrării sale.

Revelațiile trupei continuă, în avalanșă.

Olivia Mihaelei Velicu dezvăluie un talent cu prezență și așezarea actrițelor care pot fi angelice și nevrotice cu aceeași dezinvoltură. O interpretă a cărei inteligență radiază, combinând sensibilitatea și rațiunea, o expresivitate caldă și rece, de la un moment la altul.

Olivia sa este comică și plină de aplomb, pasională și rătăcită, balansând simetric starea de dulce amăgire despre iluzia iubirii și clișeele acesteia, prefigurate de Orsino.

Văzând-o în rol mi-am imaginat-o foarte bine pe actriță jucând Cehov sau Ibsen, dar și rolul din Pisica pe acoperișul fierbinte a lui Tennessee Williams sau pe Zoe a lui Caragiale. Cu siguranță că s-ar potrivi și în filmele lui Radu Jude, cele care au făcut vizibil internațional talentul Katiei Pascariu și pe cel al Ilincăi Manolache.

Ecaterina Lupu (Maria) e o actriță desprinsă din Bulgakov, diabolică și efervescentă, dictând pulsul energiei de pe scenă, ca un mic Dumnezeu jucăuș, dar pervers. Ea e cea care mi-a inspirat, în triunghiul - la fel de bulgakovian - cu personajele Feste și Sir Toby, sentimentul că, da, lumea e poate condusă de trei spirite descreierate și poate că de asta „farsa merge prea departe”… Actrița joacă în spectacol un fel de fee Clochette pe dos, dar potențialul talentului său este, sunt sigură, egal pentru dramă și comedie, pentru subrete simpatice și regine demonice în aceeași măsură. Și serialele de televiziune o pot primi cu brațele deschise.

Sir Andrew este jucat de Cătălin Bucur, actor al cărui talent comic e organic și devastator. Un bufon absolut care ar putea, însă, interpreta și personaje ca Richard al III-lea sau și juca în piese de Ionesco sau Samuel Beckett. Personajul său din această A douăsprezecea noapte este, de altfel, tragic în realitate, fiind destinat să materializeze idiotul satului, pe cel pe care soarta îl terfelește constant și care e destinat ridicolului. Este subiectul de predilecție al glumelor tuturor, este oglinda și opusul lui Malvolio, în același timp. Actorul are capacitatea rară de a te face să râzi de cum apare, printr-o postură, o ridicare din sprânceană, un gest asimetric și ridicol. Își stăpânește fără ezitare mijloacele de scenă și, cu puțină șansă, e promis unei cariere cu roluri, pe cât de variate, pe atât de inubliabile.

De un comic mult mai flegmatic și mai sadic este personajul jucat de Ștefan Mihai (Feste). Actorul mi-a dat impresia unui interpret care se delectează în a folosi instrumentarul foarte bine stăpânit al mijloacelor care îi stau la dispoziție și al căror efect îl cunoaște deja. Jocul acesta, cu manierizarea posibilă, e riscant, dar asumat și anunță o personalitate scenică versatilă și lucidă, dar care, într-o oarecare măsură, își privește vocația fără idealism. Suntem cu toții niște bieți saltimbanci, pare să spună actorul, nu personajul. Iar asta dă prezenței sale scenice o relaxare particulară și un ton distanțat și nostalgic. De altfel, văzându-l într-un film recent, încă nelansat, aș spune că Ștefan Mihai joacă foarte bine ambiguitatea tragi-comică a destinului, pe scenă și pe ecran. Are o binemeritată nominalizare la premiile UNITER.

În fine, mă opresc la actorii care-l interpretează, alternativ, pe Malvolio.

Marian Adochiței își joacă personajul ca pe o victimă sigură a ridicolului. Sumbru, taciturn, monosilabic. O prezență scenică cu mijloace comice minimaliste, dar eficiente, un rol perfect înscris în ansamblul reprezentației.

Emilian Oprea dă personajului Malvolio o consistență comică diferită și îl îmbracă în histrionism grotesc. Oprea nu este un actor necunoscut, dimpotrivă. De fiecare dată când îl văd într-un rol, sunt impresionată de capacitatea sa de a iradia, pe scenă și pe ecran, o ambiguitate translucidă și magnetică - știu, cuvintele traduc, la rândul lor, patetic ceea ce un actor transmite fără vorbe. Generozitatea de care dă dovadă alături de restul trupei este și ea un semnal al vocației sale de mare actor.

S-ar putea ca tot ceea ce am scris până aici să pară, de altfel, excesiv și intenționat euforic. Dar asta îmi provoacă, uneori - din păcate tot mai rar - experiența artei…

Cei doi interpreți ai lui Sebastian, Theodor Șoptelea și Vlad Lință, nu au partituri care să ofere prea multă șansă expresivă, dar fiecare se înscrie în date scenice foarte bine folosite. Șoptelea e discret, rece, oglinda rațională a Violei. Lință e sentimental și cu afectivitatea la vedere, oglinda sensibilă a Violei. Partituri actoricești mai ample vor confirma cu siguranță înzestrarea complexă a celor doi.

Interpretul lui Sir Toby nu este la debut. Liviu Manolache face o compoziție colorată și bine articulată în mozaicul comic al triunghiului grotesc-malefic. La fel, Iulian Enache în Antonio reușește să fie convingător drept un îndrăgostit fără speranță, cu porniri iraționale justificate de criza vârstei de mijloc. Apariție fulgurantă în Căpitan și Preot, Florentin Roman interpretează just, la fiecare apariție, funcția sa de personaj-verigă a poveștii.

Alina Manțu și Georgiana Mazilescu mediază coregrafic începutul reprezentației, dansând hieratic și hipnotic pe scenă la intrarea spectatorilor. Ele devin apoi diverse personaje-suport (Curio, Valentin, Polițist) și leagă abil verigile dintre scene, fără ca intervențiile lor să pară vreodată interferente. E foarte multă precizie în asta!

Ultimul actor, magnific, al acestui spectacol este decorul Carmencitei Brojboiu, acompaniat ideal de sound designul lui Alexandru Popa și de luminile desenate de Cristian Niculescu.

Scenografia este concepută ca o cutie imensă în interiorul căreia se joacă jocul iluziilor, al proiecțiilor reflectate de perdeaua franjurilor cu reflexe de curcubeu. Pare un joc digital, în culori vii, prea vii, cu personaje care își deghizează existența și o trăiesc ca pe o farsă plină de clișee, cu toate că moartea, adevărata dispariție, e mereu foarte aproape. E la distanță de o fâșie de perdea…

Toate aluziile sunt prezente: fluiditatea genurilor, agresiunea și comicul absurd, pompa și promiscuitatea, veselia macabră și cruzimea fără sens.

Andrei Șerban reușește în acest spectacol, alături de Dana Dima (regizorul său asociat), să te facă să vrei să fii și tu pe scenă, să te inunde de frumusețea derizoriului vieții, a proiecțiilor în care ne aruncăm de bunăvoie, a umilinței și respingerii pe care o arătăm semenilor noștri în exact același moment în care noi căutăm apartenență și acceptare…

Nu pot - la sfârșitul acestui articol și după ce am văzut de două ori acest spectacol - să nu simt nevoia să desenez în aer o inimă mare în care să îl includ și pe Erwin Simșensohn - directorul unui teatru pe care l-a făcut, neașteptat și incandescent, să renască.

Să îi aplaudăm însuflețit pe toți aceștia de mai sus și, dacă se poate, fără să ne ridicăm, ostentativ, în picioare. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22