Sunt oare „conflictele înghețate” atât de înghețate?

Iurie Stamati | 22.02.2022

Ideea principală pe care Magdalena Dembińska o dezvoltă este că persistența Transnistriei și Abhaziei (mai mult de trei decenii) nu poate fi explicată doar printr-o abordare geopolitică.

Pe aceeași temă

Nu cred că am greși dacă am spune că Republica Moldova nu a acaparat niciodată atenția spațiului mediatic european și extraeuropean, așa cum au făcut-o alte regiuni ale fostei URSS, cum ar fi Nagorno-Karabah, republicile baltice, Cecenia, Georgia, Ucraina, ca să nu mai vorbim de Rusia. Sigur, în mediile cercetătorilor interesați de Europa de Est, Moldova nu este o necunoscută. Războiul de pe Nistru izbucnit acum treizeci de ani și care s-a soldat cu apariția unui stat de facto cunoscut sub numele de Republica Moldovenească Nistreană sau Transnistria se află printre principalele incitative ale interesului „extern” pentru acest stat postsovietic. Transnistria constituie ea însăși – singură sau împreună cu alte state de facto – subiectul studiilor dedicate conflictelor „înghețate”. Cei interesați de acest subiect pot descoperi mai multe titluri în bibliografia cărții intitulate La fabrique des États de facto, Ni guerre ni paix (Montréal: Les Presses de l’Université de Montréal, 2021), carte care a prilejuit și scrierea acestor rânduri. Autoarea, Magdalena Dembińska, profesoară de studii politice la Universitatea din Montreal (Canada), compară cazul Transnistriei cu cel al Abhaziei, arătând foarte convingător, după părerea noastră, că ambele, cu toate particularitățile lor, urmează pattern-uri deja cunoscute. Este vorba de state-building și nation-building. De altfel, cercetătoarea consideră că aceste entități politice sunt „adevărate laboratoare” de studiu ale formării statelor în general. Importanța cercetării Transnistriei și Abhaziei este și mai pregnantă astăzi, când a devenit foarte clar că spațiul postsovietic e încă departe de „așezatele” Europa Occidentală și America de Nord. Cu siguranță că lectura atentă a celor două cazuri poate contribui, după cum notează și autoarea, la o înțelegere mai realistă a ceea ce se întâmplă astăzi în estul Ucrainei, care trebuie să facă față celor două noi state de facto, Luhansk și Donețk.

 

Ideea principală pe care autoarea o dezvoltă în cele cinci capitole ale cărții este că persistența Transnistriei și Abhaziei (mai mult de trei decenii) nu poate fi explicată doar printr-o abordare geopolitică. Susținerea de care ambele se bucură din partea Rusiei, numită „stat-părinte/patron”, prin opoziție cu „statul-centru”, adică Moldova și, respectiv, Georgia, este extrem de importantă. Pe de altă parte, insistă cercetătoarea, implicarea „statului-patron” nu poate explica de una singură perpetuarea în timp a acestor entități: și Transnistria, și Abhazia sunt supuse unor dinamici interne întreținute de actori locali, reprezentanți ai ceea ce se poate numi elita politică și economică. Această elită face echilibristică între presiunile venite din partea „statului-patron”, pentru care respectivele entități nu sunt decât instrumente de atingere a unor scopuri politice pe plan regional și nu numai, și realitatea locului. Pentru a-și conserva statutul cu toate avantajele aferente (în primul rând cele de ordin economic), această elită trebuie să-și asigure legitimitatea locală. Trebuie să întrețină în rândul populației sentimentul de securitate și bunăstare, să creeze instituții funcționale, să construiască și să întrețină o identitate comună, să contribuie în cele din urmă la legitimizarea statului. Noul stat trebuie să apară în ochii populației locale ca o realitate firească, „ca munții și apa”. Tocmai din această cauză, aceste societăți nu sunt atât de „înghețate” cum s-ar putea crede. Transnistria și Abhazia nu mai sunt ceea ce au fost la începutul anilor ’90. Imaginile care însoțesc de multe ori buletinele de știri legate de Transnistria – monumentul lui Lenin din fața guvernului transnistrean, steagul și stema care parcă ne aruncă, printr-o poartă a timpului dintr-un film SF, înapoi în URSS – ar fi deci înșelătoare. Pe parcursul celor trei decenii și ceva care s-au scurs după ce și-au declarat independența, ambele state de facto au fost teatrele unor evoluții la nivel instituțional, politic, economic și identitar. Astfel, în privința identității, dacă la început în Transnistria se punea accent pe ideea unei comunități moldovenești (care îngloba toate etniile locale, inclusiv pe moldoveni), acum, notează autoarea, se vorbește de o identitate transnistreană, marcând astfel opoziția cu moldovenismul promovat de „statul-centru”, mai ales cu venirea la putere a partidului comunist. Sentimentul de apartenență la acest stat (dar și la „lumea rusă”, concept vehiculat în ultimele decenii de Moscova pentru a-și justifica interesele pentru spațiul marcat grosso modo de granițele fostei URSS) este cu mult mai înrădăcinat în conștiința populației locale decât acum treizeci de ani. Deși în Abhazia, în privința identității, lucrurile stau diferit, și acolo poate fi observată o anumită dinamică. Conform discursului elitei locale, etnia abhază este adevărata stăpână a locului. Etniile conlocuitoare ale armenilor și rușilor sunt libere să adere la acest proiect statal. Cazul minorității georgiene este însă diferit. Reprezentanții acesteia, de cele mai multe ori, arată autoarea, erau și mai sunt încă priviți ca străini, fiind asociați „statului-centru”. Cu toate acestea, și în cazul lor sunt întreprinse tentative de cooptare la proiectul abhaz, una din strategii fiind construirea unei identități etnice diferite de cea a georgienilor din „statul-centru”.

 

Relațiile cu „statul-centru” nu rămân nici ele neschimbate sau „înghețate”, fapt vizibil mai ales în cazul Transnistriei. Între aceasta și Chișinău au fost semnate mai multe acorduri, unul dintre ele presupunând recunoașterea de către guvernul „statului-centru” a diplomelor emise de Universitatea de Stat din Tiraspol. Relațiile cu „statul-patron” nu au rămas nici ele aceleași. Însă aici este important de reținut, insistă autoarea, că ambele state de facto, deși foarte dependente de „statul-patron”, nu trebuie privite ca niște simple marionete ale acestuia – în timp, protejatele sale pot da și dau semne de autonomie. În 2004, în Abhazia, și în 2011, în Transnistria, la alegerile prezidențiale locale au câștigat alți candidați decât cei care au fost susținuți fățiș de Moscova. În Transnistria, primul său președinte, Igor Smirnov, și-a depus candidatura, în pofida faptului că a fost sfătuit să nu o facă. În Abhazia, o idee care revine des în interviurile luate de autoarea cărții este că Rusia nu e prietenă, ci doar o aliată tactică. De alt­fel, Abhazia a căutat mult timp să-și diversifice partenerii externi, iar scopul ei este independența totală și nu intrarea în componența Rusiei. Însă, după cum observă Magdalena Dembińska, politica destul de rigidă de izolare a Abhaziei dusă de Georgia o face pe prima să se arunce în brațele Rusiei. Atitudinea antiabhază și progeorgiană a țărilor occidentale în timpul și după războiul ruso-georgian din 2008 a avut același efect.

Revenind la principala întrebare pe care și-o pune autoarea: perenitatea acestor state de facto ar rezida nu numai în susținerea de care ele se bucură din partea „statului-patron”, ci și în reușita actorilor locali de a se legitima pe plan intern, în reușita edificării statului care presupune existența instituțiilor funcționale, a sentimentului de bunăstare, securitate și de apartenență la o comunitate națională. De altfel, dacă la începutul existenței lor, aceste entități politice își justificau ruperea de „statul-centru” prin dreptul la autodeterminare, dar și prin pretinsa violare a drepturilor omului de către „statul-centru”, acum ele își motivează pledoaria prin demonstrația viabilității lor ca stat independent (suveranitate meritată), și nu ca orice fel de stat, ci, nota bene, ca unul democratic! Această pretenție se datorează dorinței de a se legitima pe plan internațional. Pe de altă parte, unele atribute ale societății democratice, cum ar fi prezența partidelor politice și a alegerilor, au menirea de a coagula alegătorii în jurul ideii de stat, dându-le impresia că și ei sunt parte activă a acestui proiect.

Cei ce vor citi cartea vor afla dacă aceste state de facto sunt într-adevăr democratice, dar și de ce Rusiei i-ar conveni ca Transnistria să reintegreze Moldova. Cititorii vor putea vedea și cum anume elitele locale construiesc cele două identități naționale și de ce marea majoritate a populației locale susține că situația lor economică este cu mult mai bună decât cea a locuitorilor din „statul-centru”. Cititorii români nu vor fi probabil surprinși să afle că, până nu demult, printre susținătorii indirecți ai proiectului transnistrean se afla și Ucraina. Foarte probabil însă că vor fi mirați să știe că printre cei care pun umărul la acest proiect se numără și propria lor țară.

Bineînțeles că aceia care vor citi cartea își vor face propriile lor păreri despre cât de bine sunt argumentate ideile expuse acolo. Însă un lucru este sigur: lucrarea Magdalenei Dembińska merită să fie citită (cu creionul în mână!) nu numai de cercetători, profesori, studenți, analiști politici sau simpli curioși, ci și sau mai ales de cei care iau decizii sau îi ajută pe cei care iau decizii în materie de politică regională. Iar editurile din România, Moldova, Ucraina și Georgia ar trebui să facă coadă pentru a obține dreptul de a o traduce. Deși se adresează în primul rând unui public avizat, discuțiile de ordin teoretic fiind puse adesea în capul mesei, cartea reușește să captiveze prin expunerea foarte clară și logică și poate fi citită pe nerăsuflate de publicul larg. //

Iurie STAMATI (Université du Québec à Rimouski, Canada)

Magdalena Dembińska

La fabrique des États de facto : Ni guerre ni paix

Les Presses de l'Université de Montréal 2021
296 pagini

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22